Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean �n Context European (IPTCE)

Structuri sociale �n mediul rural

Dislocarea Imperiului de Apus, făr�miţarea rega�telor �n mari principate teritoriale, hărţuirea continuă exercitată de sarazini şi normanzi, apoi lenta creştere demografică care �ncepe să se manifeste odată cu secolul al X-lea, �n timp ce activitatea comercială �şi reia av�ntul - �n Adriatica, Marea Nordului, Baltica -, toate acestea au făcut ca sistemul carolingian al marilor domenii să evolueze. Sistemul feudal, care reprezintă originalitatea societăţii Occidentului medieval, �ncep�nd cu secolul al XI-lea, combină un număr de date observabile �ncă �nainte de anul 1000, dar care, la această dată, dob�ndesc un caracter definitiv, �n ciuda importantelor decalaje de la o regiune la alta a creştinătăţii.

Sistemul feudal se �ntemeiază pe un mod de exploatare a păm�ntului şi de integrare a oamenilor pe care francezii �l numesc seigneurie rurale, englezii manorial system iar germanii Landsherrschaft. Ca structură, domeniul feudal era �mpărţit �n rezerva seniorială şi �n gospodării deţinute de ţărani, gospodării grevate de diverse statute juridice. Pe de o parte, proprietarul feudal acordă ţăranilor, oricare ar fi statutul lor juridic, astfel de gospodării pentru care aceştia �i sunt datori cu prestaţii �n bani, �n natură sau �n muncă. Pe de altă parte, marele proprietar profită de situaţia lui excepţională, de edificiul unui castel şi de acapararea puterii politice, pentru a-şi impune dominaţia - le ban/banus - nu numai asupra oamenilor care-i lucrează păm�nturile, ci şi asupra celor cărora le poate acorda protecţie, deci pe care-i poate constr�nge datorită castelului său. Această realitate feudală şi seniorială ţine de o viziune coerentă despre societate, viziune exprimată de g�nditorii timpului, adică oamenii Bisericii, prin două noţiuni esenţiale:

� fiecare ocupă �n lume locul pe care-l vrea Dumnezeu;

� locul fiecăruia e hotăr�t ţin�nd seama de una dintre cele trei funcţii pe care omul le poate �ndeplini �n societate - rugăciunea, lupta şi munca.

Rolul cel mai important �n societate revenea Bisericii, bunul mers al lumii medievale se sprijinea pe ordinul războinicilor, dar supravieţuirea clericilor şi a războinicilor era asigurată de cea de a treia stare, a ţăranilor, care lucra păm�ntul �n cadrul satului, al domeniului seniorial şi al parohiei rurale. După dispariţia sclaviei, practic desfiinţată spre anul 1000, statutul lor juridic oferă nenumărate varietăţi şi trepte, de la ţăranul iobag p�nă la ţăranul liber.

Societatea medievală, la fel ca cea antică, era bazată �n mare parte - la �nceputurile ei - pe munca sclavilor, deosebirea este că Evul Mediu i-a creat sclavului condiţii de viaţă mai uşoare şi �ncă din secolul al IX-lea a manifestat tendinţa de a �nlocui sclavia cu starea de iobăgie. Triburile germanice care au migrat �n Imperiul Roman de Apus �n secolul al V-lea au contribuit la� slăbirea şi descompunerea relaţiilor de tip sclavagist. �n timpul incursiunilor sau al cuceririi� unor provincii de către migratori, numeroşi sclavi, profit�nd de fuga stăp�nilor, au izbutit să se elibereze din sclavie. Eliminarea progresivă a sclaviei nu s-a datorat Bisericii, declinul ei �n Europa medievală a �nceput - �n perioada cuprinsă �ntre secolele X-XIII - c�nd �n ţările occidentale sursele de aprovizionare cu sclavi se �mpuţinaseră.

Satele. Izvoarele istorice cu privire la viaţa rurală a Europei apusene �n Evul Mediu timpuriu sunt puţine şi de valoare inegală; �n polipticele sau inventarele de bunuri funciare aparţin�nd mănăstirilor sunt �nregistrate numele domeniilor, �ntinderea rezervei senioriale şi a loturilor ţăranilor dependenţi, cu indicarea situaţiei juridice a deţinătorilor lor şi a obligaţiilor. Pentru epoca carolingiană, �nsă, s-au păstrat informaţii relativ mai numeroase despre structura, organizarea şi funcţionarea domeniului rural.

Gruparea �n jurul unor incinte rituale a jucat un rol �n formarea aşezărilor ţărăneşti �ncă la celţi şi vechii germani, de asemenea necesitatea de a se apăra �n caz de pericol era un motiv puternic pentru a determina micile colectivităţi constituite din c�teva familii mari să se aşeze �n zone �nalte - o modalitate tipică pentru satele din regiunile mediteraneene, evidentă �ndeosebi �n Italia. Dar ceea ce a jucat un rol extrem de mare �n fixarea acestor colectivităţi a fost exploatarea solului; prima funcţie a aglomeraţiei a fost de ordin economic (calitatea solului, vecinătatea unui curs de apă sau un drum aflat �n apropiere) - J. Chapelote, R. Fossier.

Satul, desemn�nd o categorie social-teritorială complexă, constituit �n jurul celor două centre economice, castelul şi biserica, se consideră că apare abia spre sf�rşitul secolului al XI-lea, c�nd familiile ţărăneşti erau concentrate �n astfel de aşezări, aglomeraţii de gospodării �n jurul cărora se �ntindeau terenurile arabile. �ncep�nd din secolul al XII-lea şi p�nă la sf�rşitul Evului Mediu �n viaţa satului se petrece un proces de progresivă diferenţiere �ntre ţăranii mai săraci şi cei mai bogaţi. Sub presiunea unor necesităţi - nevoia de a-şi asigura subzistenţa, nevoia de a fi protejaţi �mpotriva incursiunilor de jaf -, ţăranii vor ajunge sub dependenţa seniorului, constituindu-se astfel un sistem de relaţii economice şi sociale �ntre categoriile societăţii medievale: sclavii, colonii, servii, ţăranii liberi.

Sclavii. Aşa cum am văzut sclavia - cel puţin �n accepţiunea clasică - nu reprezenta un segment social foarte numeros �n Evul Mediu timpuriu, dar nici nu a fost eradicată, chiar dacă Biserica venea cu precepte prin care se considera că toţi oamenii sunt egali �n faţa lui Dumnezeu. Biserica �nsăşi folosea munca sclavilor pe domeniile sale, �n schimb interzicea aducerea �n stare de sclavie a unui creştin şi propunea stăp�nilor de sclavi, ca o faptă bună, să-i elibereze (sic!).

Istoriografia clasică, ilustrată mai ales de Marc Bloch, consideră că şerbia, puţin răsp�ndită �n secolul al IX-lea, i-a �nglobat, progresiv, pe toţi descendenţii sclavilor carolingieni, ai colonilor incapabili de a rezista presiunii stăp�nilor şi chiar pe proprietarii unui alodiu, a căror situaţie economică s-a degradat continuu. La sf�rşitul secolului al XI-lea şerbii erau constr�nşi, din punct de vedere fiscal, la plata a trei taxe: chevage - măruntă sumă de bani pe care şerbul o dădea seniorului� �n chip de recunoaştere a condiţiei sale inferioare; formariage - taxă datorată de către un şerb stăp�nului său atunci c�nd dorea să se căsătorească cu fata unui şerb aparţin�nd unui alt domeniu dec�t al său; la mainmorte - un fel de drept de succesiune dat seniorului� de către moştenitorii vreunui şerb, �n caz contrar bunurile defunctului revenind seniorului.

Dacă nu era un adevărat sclav, şerbul medieval nu era un om liber: �i era interzis să devină călugăr sau preot, nu putea da �n judecată, nici să dispună liber de bunurile sale,� nu era recrutat �n serviciul de oaste, cu excepţia Germaniei unde exista o cavalerie servilă, nu putea să se mişte liber, fiind legat de senior printr-o legătură personală. Sclavii nu posedau nimic, aparţin�nd toată viaţa stăp�nului lor, iar copiii născuţi de mame sclave deveneau şi ei sclavi. Mai putea deveni sclav şi un om liber ca urmare a unei pedepse� sau pur şi simplu o disperată situaţie de mizerie, care-l �mpingea să se v�ndă ca sclav. Eliberarea sclavilor implica obligativitatea plăţii unei sume de răscumpărare, a unei taxe (capitatio) şi obligaţia sclavilor de a răm�ne �n continuare pe domeniul fostului stăp�n, devenind cottari adscripti. Sclavii eliberaţi - o categorie juridică intermediară �ntre sclavi şi oamenii liberi - continuau să răm�nă dependenţi.

Colonii. Această categorie socială este cunoscută sub numele general de coloni, tributarii sau specifice aldii şi aldiones, ultimul folosit mai ales �n izvoarele longobarde. Juridic liberi ca persoană (ingenui), ei continuau să fie legaţi, ca şi �n secolele IV-V, de lotul de păm�nt pe care-l deţineau de la proprietar, fiind astfel, de fapt, semiliberi. Pentru lotul pe care-l deţineau (colonica), ei datorau proprietarului redevenţe din recolte şi uneori bani şi prestaţii �n muncă.

Instituţia colonatului �şi are originea �n antichitate; �n Imperiul Roman colonul era un cultivator agricol legat de păm�ntul pe care �l avea cu drept de moştenire şi pe care-l cultiva �n schimbul livrării unor produse şi al unui impozit personal. Colonii Evului Mediu, la fel ca cei din perioada romană, nu puteau părăsi acest lot, nici să-l v�ndă, nu se puteau căsători dec�t cu permisiunea seniorului, nu se puteau căsători �n afara senioriei, nu le era interzisă căsătoria cu o femeie liberă, dar nici nu era prea uşor acceptată de senior şi, la fel ca şi sclavul, nu erau scutiţi de pedepse corporale. �n relaţiile sale cu statul, colonul avea, �n schimb, o poziţie juridică net superioară sclavului: putea apela la o instanţă judecătorească, putea să intenteze proces, putea să depună mărtuire �ntr-un proces, era supus obligaţiei serviciului militar şi presta jurăm�nt de credinţă suveranului. �n raporturile sale cu proprietarul, colonul avea obligaţia să-şi cultive lotul dat, fără să poată fi obligat la alte obligaţii dec�t cele prevăzute de dreptul cutumiar.

Servii. Termenul de servus este folosit �n textele epocii carolingiene �n mai multe sensuri, indic�nd la �nceput sclavul, apoi iobagul, adică servul legat de domeniul unei seniorii (servus glebae adscriptus). �n secolul al XI-lea, delimitarea conceptului şi termenului de servus, cu sensul de iobag este clară şi definitivă; �n texte sunt numiţi homines, rustici, villani. Spre deosebire de sclav, servul avea personalitate juridică, prin urmare putea să-şi �ntemeieze o familie şi să-şi constituie un patrimoniu. Sub aspect economic servul se deosebea de sclav prin faptul că el poseda patrimoniu real, avea aproape aceleaşi drepturi ca şi ţăranul liber, �n sensul că posesiunea sa nu mai era precară şi nu era legat de păm�nt ca şi colonul. Sub aspect juridic, ceea ce �l definea pe serv �n mod esenţial era faptul că, �n timp ce sclavul avea �n proprietarul său un stăp�n, servul avea �n el şi un apărător, căruia, ca atare, �i datora o compensaţie. M. Bloch spunea, referindu-se la mutaţiile terminologice imperceptibile pentru un contemporan, că �n Evul Mediu toţi oamenii - cu excepţia războinicilor şi a clericilor - erau servi.

Ţăranii liberi şi ţăranii dependenţi. Fie că este desemnat ca manat[1], ca villan[2] sau ca şerb, ţăranul medieval era supus unui stăp�n, seniorul proprietar al domeniului.� Ţăranii liberi, mici proprietari individuali sau membri ai obştilor săteşti, reprezentau �n secolele VI-VIII o �nsemnată parte a populaţiei Europei apusene. Obştile săteşti, �ndeosebi de tip germanic, aveau o �nsemnată pondere �n sistemul relaţiilor agrare �n Italia de Nord, �n nordul şi estul Galliei, �n Britania anglo-saxonă şi pe tot teritoriul Germaniei de la est de Rin şi nord de Dunărea superioară şi mijlocie. Totuşi documentele vremii au referiri extrem de puţine cu privire la ţăranii liberi, �nc�t această categorie răm�ne cel mai puţin cunoscută �n cadrul societăţii medievale.

Pun�nd accentul pe locul de reşedinţă al ţăranului, termenul de mansus se referea la �nceput la zona �mprejmuită a gospodăriei familiei, apoi, circumscria toate bunurile agricole şi horticole iar �n cele din urmă, cuv�ntul mansus a fost folosit şi ca unitate de măsură, definind �ntinderea de păm�nt socotită necesară �ntreţinerii unei familii[3]. Păstr�ndu-şi dreptul de preemţiune (dominum eminens) asupra posesiunilor pe care le concesiona ţăranilor săi, seniorul primea, de pe fiecare astfel de mansă, o taxă �n bani sau natură: censul. Structura unei proprietăţi ţărăneşti diferea după natura aşezării satului; �n zonele colinare şi �n cele recent defrişate, terenul agricol al familiei era concentrat �ntr-o singură arie, iar �n regiunile de c�mpie, unde aşezările erau mai compacte, era �mpărţit �n mai multe loturi.

Ţăranul liber sub raport juridic poseda in proprio un teren agricol şi �n acelaşi timp putea primi de la senior o bucată de păm�nt pe care să o cultive �n schimbul unor obligaţii, fiind, deci, totodată proprietar şi colon. Lotul de păm�nt deţinut de ţăran se numea precarium sau precaria, adică lucru obţinut prin rugăminte, consider�ndu-se că feudalul lua sub "ocrotirea" lui pe micul proprietar, la "rugămintea" acestuia. �n virtutea statutului său, ţăranul liber din punct de vedere juridic avea dreptul de a purta arme (la vechii germani, omul liber fusese �n primul r�nd războinic), dreptul de a se �ntruni periodic �n adunări �n care se aprobau legi sau se �mpărţea dreptatea, de a exploata �n comun terenuri necultivate (păduri, păşuni) şi de a hotăr� primirea sau nu de noi membri �n comunitatea sătească. Toate aceste privilegii, �n provinciile romanizate, au ajuns, chiar din secolul al VIII-lea, să se piardă, deoarece ţăranul liber a fost tot mai mult �mpovărat de �ndatoriri, �nc�t situaţia lui de liber se apropia de cea a colonului şi �n această situaţie multora nu le mai răm�nea dec�t să caute protecţia unui feudal, ajung�nd �n stare de dependenţă. Situaţie este ilustrată de Grigore de Tours, care relatează că �n anul 585, �n timpul foametei care a b�ntuit �n �ntreaga Gallie, pentru a obţine hrană, săracii intrau �n dependenţă. Datoriile, amenzile judiciare grele sau impozitele mari sileau adesea pe cei care nu aveau posibilitatea să le plătească să-şi �nchine păm�ntul celor bogaţi şi puternici, devenind dependenţi sau chiar iobagi.

Formele de intrare �n dependenţă a oamenilor liberi erau variate, �n ceea ce priveşte condiţia lor juridică, natura deţinerii păm�ntului şi obligaţiile datorate. C�nd ţăranul �şi �nchina păm�ntul şi persoana unui feudal laic sau ecleziastic, lotul său, devenit din proprietate posesiune, era numit precaria oblata, c�nd ţăranul primea de la feudal o bucată de păm�nt spre a-l munci, acesta era numit precaria data. O formă combinată a acestor două era reprezentată de precaria remuneratoria, practicată �ndeosebi de biserică, care spre a-l stimula pe micul proprietar liber să-şi cedeze păm�ntul sub forma de precaria oblata, �i adăuga un lot suplimentar, sub formă de precaria data.

�n secolele VI-IX categoriile constitutive ale ţărănimii dependente din fostele provincii ale Imperiului Roman de Apus - sclavii �nzestraţi cu gospodărie, colonii, ţăranii liberi ajunşi �n stare de dependenţă - treceau printr-un proces de contopire. Aservirea ţărănimii libere s-a desăv�rşit �n timpul urmaşilor lui Carol cel Mare, �ndeosebi de la mijlocul secolului al IX-lea, �n condiţiile sporirii obligaţiilor militare şi fiscale. Oglindind acest proces, ţăranii dependenţi şi lipsiţi de libertate personală au fost indicaţi prin numele generic de servi, termenul antic de servus, iniţial propriu numai sclavilor, fiind extins asupra tuturor celor care �şi pierduseră libertatea personală. Paralel cu cele două categorii ale ţărănimii dependente - şerbii şi cei liberi �n dependenţă - s-a păstrat şi categoria redusă numericeşte a ţăranilor alodiali, liberi ca persoană şi totodată mici proprietari de păm�nt.

[3] O familie includea trei generaţii, ceea ce �nsemna că numărul ei putea fi de 20-30 de persoane. Mansus ca unitate de măsură varia de la o regiune la alta, �n funcţie de natura solului şi de toate condiţiile legate de productivitatea terenului respectiv.