Legenda ilustraţiilor

Cuprins

Roşcani – Biserica Monument Istoric

 

 

Autor:  ZENO-KARL PINTER.

ISBN 973-9425-88-7, Editura Emia, Deva 2001 © copyright: ZENO-KARL PINTER

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Coperta 1

Coperta 2

 

 

2. BISERICA DIN ROŞCANI

 

 

Pentru arheologia medievistică, monumentul de cult creştin al unei localităţi, împreună cu necropola aferentă, reprezintă întotdeauna cel mai important reper în abordarea unei cercetări sistematice, deoarece în lăcaşul de cult se materializează de cele mai multe ori efortul constructiv al întregii comunităţi sau al celor mai importante figuri politice ale zonei, astfel încât biserica devine, pentru perioada medievală, „oglinda“ unei localităţi, reflectând puterea economică şi mai ales spirituală a locuitorilor. 

 

 

2. 1. Istoricul cercetărilor

 

Biserica din Roşcani, purtând hramul „Bunavestire“ este inclusă în lista monumentelor de cultură sub numărul 1458 şi reprezintă o construcţie extrem de interesantă din punctul de vedere al istoriei arhitecturii şi artei eclesiastice româneşti, ce a fost pe nedrept marginalizată de cercetarea ştiinţifică de specialitate. Monumentul a fost menţionat în general tangenţial în lucrări de istoria artei sau în rapoartele de inventariere ale Mitropoliei Sibiului. Prima şi cea mai amplă descriere a acestui monument eclesiastic o face cunoscutul om de ştiinţă, profesor universitar şi membru corespondent al Academiei Germane din München, Dr. Coriolan Petreanu, în volumul „La Transilvanie“ apărut în limba franceză în anul 1938[1]. Studiul este apoi reluat şi amplificat în limba română, în volumul omagial dedicat în anul 1940 Mitropolitului Ardealului, Dr. Nicolae Bălan. Cu acest prilej se propune o datare în secolele XIV-XV, pe baza unor elemente de arhitectură ce îşi găsesc similitudini în vechile biserici hunedorene de la Crişcior şi Ribiţa, datate prin splendidele picturi votive între anii 1385 şi 1390, respectiv 1417, drept argument şi criteriu comparativ aducându-se desene şi câteva imagini fotografiice realizate de fotograful clujan E. Bordan[2]. Acelaşi autor sesizează existenţa unor ample intervenţii de reconstrucţie în secolul XVIII, probabil în anul 1766, prilej cu care se pictează tabloul votiv şi se pune pisania pentru noii ctitori, familia nobiliară Caba, ce îşi amenajează în acest lăcaş de cult şi cripta de familie[3].

În anul 1959, în monumentala sa lucrare de istorie a artei medievale româneşti, Virgil Vătăşianu face o scurtă descriere a bisericii şi preia în linii mari opiniile lui Coriolan Petreanu, considerând că biserica poate fi datată pe baza câtorva elemente la sfârşitul secolului al XV-lea, deşi a suferit o restaurare radicală în anul 1766[4].

Istoricul de artă Vasile Drăguţ, datează biserica în secolul al XV-lea, bazându-se de asemenea pe unele similitudini cu monumentele de la Ribiţa şi Criscior, ca şi pe existenţa unor urme de ancadramente gotice ce au supravieţuit amplelor lucrări de renovare întreprinse în anul 1766 de familia nobiliară Caba[5]. Mai recent, acelaşi autor oferă o foarte scurtă descriere a bisericii în Dicţionarul enciclopedic de artă medievală românească, considerând monumentul o ctitorie din secolul al XV-lea a familiei cneziale Caba[6]. 

 

2. 2. Descrierea monumentului

 

Studiind astăzi acest edificiu de cult, pe baza situaţiei din teren şi cu ajutorul ridicărilor topografice[7], putem face de la bun început câteva observaţii legate de dimensiunile, planimetria, structura şi elementele componente ale acestui monument.

Aspectul general este cel al unei biserici-sală, cu turn clopotniţă pe latura de vest şi absidă semicirculară spre est (fig. 4). Din ridicarea topografică a planului bisericii (pl. I), se observă o uşoară dezaxare a turnului clopotniţă faţă de nava bisericii şi o plasare puţin oblică a zidului de vest faţă de zidurile laterale ale navei. Aceste unghiuri ce se abat uşor de la valoarea de 90 de grade sunt greu de observat cu ochiul liber, fiind sesizabile doar prin măsurători sau ridicări topografice riguroase. Şi mai greu vizibilă în teren datorită contraforţilor mari adosaţi este curbura nu tocmai semicirculară şi grosimea inegală a zidului absidei altarului (pl. I).

Lungimea totală a monumentului, măsurată în exterior, între paramentul de vest al turnului clopotniţă şi extremitatea estică a curburii absidei altarului, este de 22,25 m. Lăţimea maximă măsurată pe latura de vest a monumentului este de 8,65 m. Înălţimea maximă, marcată de baza crucii din vârful turnului clopotniţă este de 23,19 m iar coama învelitorii de şindrilă a acoperişului navei se ridică la 10,65 m de la nivelul de călcare exterior. Aceste dimensiuni conferă monumentului un caracter echilibrat, bine proporţionat şi un aspect exterior armonios (pl. II).

Dintre elementele stilistice vizibile din exteriorul bisericii se remarcă ancadramentul portalului de pe latura de sud a turnului clopotniţă (fig. 5), asemănător ca factură celor de la Crişcior şi Ribiţa[8] (pl. XV, 4,6). Portalul de la Roşcani are o deschidere dreptunghiulară de 1/1,90 m, prevăzută în partea superioară cu o lunetă în arc frânt închisă într-o arhivoltă semicirculară, caracteristici ce ar putea pleda pentru datarea acestui element arhitectonic în secolul al XV-lea[9]. De remarcat sunt şi ferestrele turnului. La primul nivel al turnului clopotniţă, în paramentul de vest, a fost montată la înălţimea de 3,32 m de la nivelul exterior de călcare, o ferestruică al cărei ancadrament a fost realizat dintr-o placă dreptunghiulară de gresie cu dimensiunile de 95/65 cm, în care s-a practicat o deschidere cu laturi drepte, îngustă de 30 cm şi înaltă de 72 cm, terminată în partea superioară în unghi ascuţit (fig. 6), asemănătoare unei ferestre de la Ribiţa (pl. XV, 1). La acelaşi etaj al turnului clopotniţă a mai exuistat o deschidere asemănătoare în paramentul de sud, deasupra portalului, deschidere actualmente opturată cu o zidărie din cărămidă şi vizibilă doar din interiorul turnului (fig. 7). Mai interesantă este fereastra „rozetă“ de la cel de-al doilea etaj al turnului clopotniţă zidită în paramentul de vest la o înălţime de 6,90 m de la nivelul exterior de călcare. Ancadramentul acestei ferestre a fost realizat dintr-o placă de gresie apropape pătrată de cca 80/80 cm, din care s-a traforat o deschidere circulară cu o cruce greacă înscrisă (fig. 8), foarte asemănătoare unei ferestre păstrate în monumentul de la Ribiţa[10] (pl. XV, 2). Geamurile de la ultimul etaj, care pare a fi rezultatul unei supraînălţări a turnului, sunt mult mai mari, având o deschidere de 75/150 cm, nu au ancadrament din piatră iar partea superioară este încheiată în arc semicircular din cărămidă. Ancadramentul fals ce conturează aceste ferestre a fost realizat din tencuială iar prin partea sa de jos încheiată în acolade cu pendilii, denotă o evidentă influenţă barocă (fig. 8, 9). Dealtfel şi ferestrele navei, ca şi ornamentaţia exterioară a navei şi a altarului denotă aceeaşi influenţă stilistică şi îndeamnă spre asocierea cu marea refacere din secolul al XVIII-lea. Este de semnalat în acest context că biserica are ferestre doar pe latura de sud a navei. Tot pe această latură, între ferestre, nava a fost prevăzută cu contraforţi, elemente ce lipsesc pe latura de nord. Un aspect mai bizar a fost dat bisericii cu prilejul unor lucrări de consolidare executate cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin ridicarea unor contraforţi masivi din piatră de carieră, păstraţi astăzi în număr de patru doar în zona altarului, alţi contraforţi construiţi în acelaşi mod – astăzi demolaţi – sprijineau şi latura de sud a navei, aşa cum se mai poate distinge pe o fotografie realizată în anul 1938 (fig. 27) şi publicată de Coriolan Petreanu[11]. 

În jurul bisericii se remarcă unele vechi monumente funerare din piatră. Multe au inscripţiile distruse de intemperii, dar prin realizarea artistică denotă grija şi respectul locuitorilor acestei aşezări pentru cei trecuţi în nefiinţă. Cea mai veche cruce de piatră identificată de noi pe baza inscripţiei este cea ridicată în amintirea Mariei Toldi, soţia judelui regal Domşa sau Tomşa, în anul 1831. Inscripţia în limba maghiară este încă destul de bine păstrată, doar câteva litere de la marginea câmpului inscripţiei fiind distruse prin acţiunea corozivă a agenţilor de mediu asupra gresiei destul de sfărâmicioase din care a fost cioplită piatra (fig. 10). Textul poate fi citit:I H S / Itt Nyugszik az Urba / Királyi Udvar Bíró / []omsa Meliton Élete / [P]áría Toldi Mária, ki / Született 1761be  Decem/ber 2kan. Meg Holt Fer[f]/ie és Gyermekei Bán/[a] yára t November [. . .] / 1831; respectiv în traducere: „I.H.S. Aici odihneşte Toldi Maria, soţia funcţionarului curţii regale [D?][12]omşa Meliton, care s-a născut în 1761, decembrie 2. A murit lăsându-şi soţul şi copiii îndureraţi în noiembrie [] 1831“.[13] Pe alte cruci din piatră mult mai arhaice şi probabil mai vechi dar fără elemente clare de datare, se pot distinge urme de grafie chirilică.

Între zidurile bisericii, clădite din piatră brută şi având grosimi cuprinse între 80 cm şi 1 m, se închide un spaţiu interior structurat în entităţile specifice vechilor biserici ortodoxe transilvănene. La parterul turnului clopotniţă există un spaţiu destul de strâmt de 6,30 mp, boltit semicilindric şi cu înălţimea maximă de 2,70 m, ce reprezintă coridorul de intrare în biserică. Aici nu pot fi observate urme de pictură murală.

 Urmează pronaosul de 25,60 mp şi cu înălţimea maximă de 5 m. Aici, pe peretele de vest, deasupra intrării s-a păstrat un tablou votiv reprezentând pe ctitorii bisericii, membrii familiei Caba (fig. 11). Imaginea redă o familie nobiliară în costume tipice pentru Transilvania secolului al XVIII-lea, puternic influenţate de moda Central Europeană a vremii.

Bărbatul poartă un costum de inspiraţie militară, cu cizme negre de călărie prevăzute cu genunchiere rotunjite şi înălţate. Pantaloni de culoare albastră sunt strâmţi şi brodaţi în jurul dezdărilor iar tunică, tot de culoare albastră se închide cu găitane pe două rânduri de nasturi şi fireturi. Tunica este strânsă în talie cu un brâu lat sau chimir din piele, de care atârnă în teaca cu buterolă şi ferecătură argintie o sabie uşor curbată specifică trupelor de de cavalerie uşoară, husari, din secolul al XVIII-lea. Pe umeri, personajul poartă o manta scurtă, albastră în exterior şi cu căptuşală roşie pe interior şi probabil cu gulerul şi marginile tivite cu blană. În linii mari întregul costum poate fi identificat cu o uniformă de husar din trupele habsburgice ale secolului al XVIII-lea[14].

Femeia poartă o rochie lungă până la pământ, de aceeaşi culoare albastră ca vesmântul soţului, închisă în faţă cu un şnur de încorsetare în zig zag ce strânge rochia pe tors şi în talie. Mânecile trei sferturi sunt largi iar peste fusta largă a rochiei ce pare a fi susţinută de o crenolină sau de un jupon cu balene, femeia poartă un şorţ alb cu pliseuri şi dantelat la margini. Cu excepţia şorţului - ce pare a reprezenta o influenţă locală venită probabil din portul popular transilvănean[15] – rochia se înscrie în linii mari în moda europeană a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, dominată de rochia „ŕ l’anglaise“[16]. Pe cap femeia poartă un acoperământ greu de identificat datorită deteriorării picturii.

Cele două personaje centrale ale tabloului votiv susţin macheta bisericii din Roşcani văzută dinspre sud. Redarea artistică respectă în linii mari aspectul actual – inclusiv numărul ferestrelor şi al contraforţilor iniţiali - doar că în pictură, acoperişul navei şi al turnului clopotniţă, redat în culoare cărămizie, pare să sugereze existenţa la acel moment a unei învelitori din ţiglă. Sub biserică pare să fie figurată o criptă, sau două sicrie, în care două personaje îşi găsesc odihna veşnică.

La dreapta personajului central masculin este reprezentat un tânăr băiat, probabil fiul, sprijinit într-un baston de promenadă şi îmbrăcat în costum civil de influenţă central europeană, specific secolului al XVIII-lea, respectiv haină lungă cu marginile de jos rotunjite, piesă vestimentară considerată în Europa forma de tranziţie între „justaucorps“ şi fracul de mai târziu[17]. Această haină este purtată peste o vestă sau jiletcă de sub care la gât ies dantelele jaboului.  Atât haina cât şi pantalonii tânărului au aceeaşi culoare albastră. Ceea ce dă costumaţiei tânărului un aspect local sunt cizmele negre cu pinteni de călărie, asemănătoare cu cele ale tatălui, dar nu prea potrivite unui astfel de costum, la care în epocă se pretau mai bine pantalonii trei sferturi şi pantofii cu toc şi închişi cu catarame[18]. Asemenea combinaţii „stranii“ nu sunt însă ceva deosebit în mediul românesc al secolului al XVIII-lea, când oscilaţia între Occident şi Orient pare să fie o trăsătură specifică a elitelor din acest spaţiu, plasat mereu la interferenţa a două medii culturale atât de diferite. În acelaşi secol, un pictor francez sau flamand avea să-l reprezinte pe ilustrul Dimitrie Cantemir, într-un tablou păstrat la muzeul din Rouen, purtând costum occidental cu perucă, „justaucorps“, pantaloni trei sfertiuri şi pantofi cu toc, în combinaţie cu turban alb-albastru, brâu şi hanger turcesc, reflectând în mod excepţional aceeaşi mentalitate şi încercare de integrare în mediul cultural al Occidentului, frânată în mod evident de o crudă realitate politică[19].

În stânga personajului central feminin sunt reprezentate două tinere fete. Cea mai mică, ţinută de mână de mama ei, este cea al cărui nume s-a păstrat inscripţionat în caractere chirilice deasupra personajului: КАБА МАРІА (Caba Maria), (fig. 12). Fata poartă, pese o bluză albă cu mâneci trei sferturi largi, strânse cu panglici galbene pe braţe, o vestă-corset albastră şi o fustă brun-gălbuie cu şorţ alb.

Fata mai mare, reprezentată atingând cu mâna dreaptă umărul stâng al fetei mai mici, poartă o rochie-sarafan de culoare albastră peste o bluză albă cu mâneci largi, trei sferturi, strânse pe brate cu panglici albastre. Peste rochie, tânăra poartă o vestă-corset de culoare cafenie şi un şorţ alb cu pliseuri şi cu margini cafenii. Vestimentaţia tinerei este extrem de asemănătoare cu cea a personajului feminin central şi poate fi încadrată în acelaşi curent de modă european al rochiilor „ŕ l’anglaise“[20]. Din păcate starea de conservare a picturii este foarte precară, o intervenţie în sensul conservării acestei opere artistice de mare valoare pentru istoria locală fiind imperios necesară.

Ceilalţi pereţi ai pronaosului sunt în prezent acoperiţi doar de zugrăveli mai noi, fără importanţă artistică sau istorică deosebită. Naosul, cu o suprafaţă de 47,60mp este despărţit de pronaos printr-un parapet de zidărie cu înălţimea de 90 cm şi grosimea de 35 cm ce are pe axul central al bisericii o deschidere de 1,95 m. În deschischiderea ce face legătura dintre naos şi pronaos, cele două spaţii de cult sunt diferenţiate în pardoseala realizată din plăci de gresie, de o mică treaptă ce face ca naosul să fie cu cca. 8 – 10 cm mai coborât decât pronaosul. Ambele spaţii sunt acoperite de bolţi semicilindrice din cărămidă, sprijinite pe arce ce se descarcă în picioare de zidărie angajate în pereţii laterali. Probabil datorită apariţiei unor fisuri în bolţi sau în ziduri, s-a realizat o consolidare montându-se trei tiranţi, din bare masive de fier cu filet stânga – dreapta, unul în pronaos şi doi în naos, cu care s-a încercat strângerea pereţilor laterali ai edificiului. Cu acelaşi prilej se vor fi ridicat şi contraforţii masivi de pe exteriorul altarului, menţionaţi mai sus. Memoria satului păstrează în amintire aceste lucrări de consolidare, petrecute cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, relatându-ni-se că „fiarele“ au fost comandate şi aduse de la Călan, iar la montarea lor au fost convocaţi doar feciorii necăsătoriţi, pentru ca în cazul unui accident major, să nu rămână în sat văduve şi orfani[21]. Aceste măsuri exagerate de precauţie sugerează că pericolul de prăbuşire a bisericii, în timpul lucrărilor – când au trebuit străpunse picioarele de descărcare a arcelor – era totuşi destul de mare.

Pe axul central al naosului, la 1,10 m de la treapta dinspre pronaos se află intrarea în cripta în care au fost depuşi membrii familiei Caba, ultimii ctitori ai bisericii. Această deschidere de 1,13/1,45 m practicată în pavimentul naosului este acoperită cu o lespede de piatră cu dimensiunile de 1,70/1,55 m (fig. 13). De sub această intrare, coboară în direcţia altarului 10 trepte destul de abrupte până la adâncimea de –2,50 m, spre un spaţiu de 0,90/1,10 m, din care se face intrarea în camera mortuară propriu zisă. Aceasta acoperă o suprafaţă de 15,40 mp, având o lungime de 4,70 m şi o lăţime de 3,28 m. Spaţiul camerei mortuare este acoperit de o boltă semicilindrică din cărămidă, ce asigură pe centrul încăperii o înălţime de 2,10 m (Pl. II). În această boltă, au fost lăsate două mici orificii de aerisire ce comunicau iniţial cu exteriorul bisericii şi care au fost opturate în anii '60 ai secolului XX, când în jurul bisericii s-a turnat un trotuar de gardă din beton. În prezent, în patea de est a criptei se mai păstrează un mic sicriu în care au fost adunate şi depuse, prin grija preotului şi a comunităţii, oase umane, fragmente textile şi din piele (fig. 15). În anul 1938, Coriolan Petreanu găseşte încă în criptă „oseminte resfirate, cenuşă, amănunte de sicriu şi îmbrăcăminte“ şi chiar poate constata că „cismele şi centura ce se pot vedea în criptă sunt aceleaşi de pe pictura votivă“ iar „sabia şi alte amănunte au dispărut în anul 1918 cu ocazia revoluţiei, când cripta a fost prădată de unii săteni“[22]. Şi în prezent opiniile sătenilor sunt unanime referitor la jefuirea criptei de către unii localnici exaltaţi în anul 1918, în schimb sunt divergente în ceea ce priveşte numărul sicrielor depuse la acea dată în camera mortuară şi distruse de jefuitori. Sicriul existent în prezent şi în care au fost adunate toate resturile osteologice din criptă precum şi unele bucăţi de material textil şi resturi de pielărie, este de dată recentă. Cripta familiei Caba se extinde sub aproape întreg naosul, peretele ei de est ajungând până în dreptul liniei ce în biserică marchează delimitarea dintre naos şi altar, deci zona în care se ridică iconostasul (pl. II). La 2,70 m distanţă de uşile de intrare în altar, pardoseala din lespezi de gresie a naosului a fost prevăzută cu o treaptă de 8-10 cm, nivelul din altar şi al spaţiului din faţa altarului ridicându-se cu cca 10 cm şi atingând din nou cota din pronaos.

Iconostasul bisericii este zidit şi a fost acoperit cu picturi murale vechi reprezentând portretele apostolilor. Vechile picturi au fost însă acoperite într-o acţiune neautorizată de repictare produsă în ultimele decenii, pentru ca la foarte scurt timp, de teama unor intervenţii din partea Direcţiei Monumentelor, şi aceste picturi să fie afumate intenţionat pentru a nu se observa că sunt noi. Se pare că zidul iconostasului este mai vechi decât bolţile actuale ale naosului şi ale altarului, deoarece una dintre cele trei deschideri circulare din partea de sus este aproape pe jumătatate acoperită de arcul de susţinere a bolţilor altarului (fig. 16). Faptul că biserica a fost reboltită, cel mai probabil în secolul al XVIII-lea  (1766) cu prilejul marii restaurări şi rectitoriri, se poate observa şi în podul bisericii, unde baza grinzilor de susţinere a căpriorilor acoperişului a trebuit modificată şi adaptată noii bolţi..

Spaţiul altarului, cu o suprafaţă de 22,60 mp, este pavat cu lespezi de gresie iar pe boltă se păstrează o reprezentare pictată a Pantocratorului (fig. 18), probabil contemporană cu tabloul votiv din pronaos. Masa Altarului este o lespede de piatră, pe care nu au putut fi observa urme de inscripţionare, aşezată pe un picior zidit din cărămidă şi piatră.  În zidul curbat al absidei altarului, în zona de nordest a fost practicată o nişă prevăzută cu un ancadrament din piatră realizat în maniera renaşterii în arc acoladă. Această amenajare aminteşte de nişele practicate în altarele monumentelor gotice şi destinate păstrării potirului. În imediata apropiere a nişei s-a păstrat şi pisania (fig. 17), săpată în piatră cu slove chirilice: „17    66  POMENIT SE FIE INTRU ÎMPĂRĂŢIEA CERULUI C(T)ITORUL SFINTII ACESTI BISERICI CABA RAŢ AGNES    LASLO“. Este evident că pisania se referă la aceleaşi personaje ce au fost figurate şi în tabloul votiv din pronaos şi care au fost depuse în cripta de sub naos, cu deosebirea că numărul personajelor amintite diferă. Singurul personaj al cărui nume s-a păstrat în tabloul votiv, Caba Maria nu este menţionat în pisanie. Ne punem astfel întrebarea dacă nu cumva cea mai tânără reprezentantă a familiei Caba reprezentată în tabloul votiv, Maria, nu este cumva una şi aceeaşi cu Toldi Maria, numită aşa eventual după căsătorie, nume pe care îl regăsim pe cea mai veche piatră de mormânt din imediata apropiere a bisericii. Cum anul naşterii Mariei Toldi dat de inscripţia pietrei tombale este 1761 iar pictura votivă ce reprezintă o fată de 5-6 ani a fost realizată în 1766, această ipoteză ar putea fi susţinută. În ceea ce priveşte celelalte nume menţionate în pisanie, Agnes este cu siguranţă soţia ctitorului, deci femeia din planul central al tabloului votiv. Cât priveşte antroponimele masculine există însă unele neclarităţi. Dacă am citi ultima parte a inscripţiei exact aşa cum a fost ea redactată, respectiv: Caba Raţ Agnes † Laslo, s-ar putea crede că că avem de-a face cu două personaje masculine, adică Raţ şi Laslo. Având în vedere ordinea enumerării pisania s-ar putea citi: Caba Raţ (soţia sa) Agnes (şi fiul lor) Laslo. Numai că nici un document păstrat şi cunoscut nouă nu pomeneşte vreun membru al familiei Caba cu prenumele Raţ. În anii 1475, 1478 şi 1507 este pomenit un „jófői Kaba László“ [23] , deci Ladislau Caba de Dobra, considerat ca făcând parte din cnezimea românească măruntă cu atribuţiuni nobiliare locale. Acest prim purtător atestat al numelui László (Laslo, Ladislau) din familia Caba ce poartă predicatul de nobleţe „Jófői“, adică „de Dobra“, trebuie să fi fost un strămoş al ctitorului pomenit în pisania bisericii din Roşcani. Pentru aproape două secole, în documente se aşterne apoi tăcerea asupra acestei familii, ea fiind pomenită din nou în documentele aflate înainte de război în posesia corporaţiei foştilor grăniceri din Dobra şi la care noi nu am mai avut acces direct. Astfel într-o copie din anul 1699 a actului privilegial al Dobrei sunt pomeniţi „Ladislaus Kaba et Valentinus de Jo-Fő“ deci Ladislau Caba şi Valentin de Dobra, pentru ca în 1725 să apară menţionat un „Roskanyi Kaba László Nemes Személly“, aşadar Laslo Caba de Roşcani persoană nobilă. [24] Deci pentru prima dată în anul 1725, întâlnim un membru al familiei Caba, purtând din nou numele László – Laslo – Ladislau, dar care foloseşte predicatul de nobleţe „Roskanyi“ adică „de Roşcani“. Acesta ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu Caba Laslo menţionat în anul 1766 în pisanie şi portretizat în acelaşi an în tabloul votiv al bisericii din Roşcani. În această situaţie Raţ ar putea fi numele de fată al Agnesei, soţia lui Laslo, aşa cum sugerează deja Coriolan Petreanu, care propune pentru ultima parte a inscripţiei lectura: Caba Laslo † Raţ Agnes [25] .

 

 

 



[1] Petreanu, C., L’art roumain de Transilvanie, în La Transilvanie, I., Bucureşti, 1938, p. 15.

[2] Petreanu, C., Un vechi monument istoric: biserica din Roşcani, în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorie, Sibiu, 1940, p. 645.

[3] Ibidem, p.644 sqq.

[4] Vătăşianu, V., Istoria artei feudale în ţările române. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, I., Bucureşti, 1959, p. 566.

[5] Drăguţ, V., Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1968,.

[6] Idem, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, ed. II, Bucureşti, 2000, p. 375.

[7] Ridicările topografice folosite în acest studiu au fost executate în cadrul proiectului de reparaţii urgente ale bisericii din Roşcani coordonat de arh. A. Vulcan din cadrul biroului de proiectare al societatăţii ASAR Grup S.R.L. din Deva.

[8] Rusu, A.A., Biserica românească de la Ribiţa (judeţul Hunedoara), în Revista Monumentelor, LX-1/1991, p. 6 sqq. Cf. şi Dragomir, S., Vechile biserici din Zarand, în Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice pentru Transilvania, Cluj, 1930.

[9] Vătăşianu, V., Op. Cit., p. 566.

[10] Rusu, A.A., Op. Cit., p. 7.

[11] Petreanu, C., Op. Cit., PL. XLII.

[12] Prima literă nu poate fi citită şi ca atare numele este posibil să fie Domşa – variantă propusă de C. Petreanu (vezi supra nota 14), care se poate să fi văzut, în urmă cu peste 60 de ani, inscripţia mai puţin deteriorată. Considerăm însă posibilă şi forma Tomşa.

[13] Mulţumim şi cu acest prilej D-lui conf. univ. Dr. Ioan Albu de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu pentru ajutorul acordat.

[14] Wrede, A. von, Geschichte der k. und k. Wehrmacht, III, Wien, 1901, p. 64 sqq.

[15] Enăchescu, A., Portul popular românesc, Bucureşti, 1962, I, p.121.

[16] Caragea, C., Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, 1999, p. 98,fig. 24.

[17] Ibidem, p. 90.

[18] Buß, G., Das Kostüm in Vergangenheit und Gegenwart, Berlin, 1906, p. 46 sqq.

[19] Alexianu, A., Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, I, Bucureşti, 1987,  p. 432 sq.

[20] Caragea, C., Op. Cit.,  p. 98.

[21] Informaţie culeasă de la D-l Ion Muntean din Roşcani.

[22] Petreanu, C., Op. Cit., p. 644.

[23] Csánki, D., Magyarország tőrténelmi főldrajza a Hunyadiak korában, Budapest, 1913, p. 35, 62, 188.

[24] Petreanu, C., Op. Cit., p. 644.

[25] Ibidem