CUPRINS

German Text

Figura 1, Figura 2, Figura 3, Figura 4

Figura 5, Figura 6, Figura 7, Figura 8, Figura 9

  STUDII DE ISTORIE VECHE ŞI ARHEOLOGIE

BIBLIOTHECA ARCHAEOLOGICA ET HISTORICA CORVINENSIS – IV

MUZEUL „CASTELUL CORVINILOR

-FOR OUR PROFESSOR - SABIN ADRIAN LUCA Ph.D.-

 

ISBN 973-7951-59-X, Editura Nereamia Napocae – Cristian Matos, Hunedoara 2004

Volum îngrijit de: Cristian C. Roman, Dragoş Diaconescu, Nicolae Cerişer

 

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

 

Alexandru Sonoc, DOUĂ MONUMENTE SCULPTURALE ROMANE DE PE VALEA SÂNGĂTINULUI ŞI CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND CONTEXTUL LOR SOCIAL ŞI CULTURAL, pages 133-179.

 

 

 

Monumentele discutate cu acest prilej, care înaintea deteriorării lor, petrecută în vara anului 1999, în timpul renovării subsolului Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu "Nicolae Lupu" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu mai aveau încă urme de vopsea roşie (minium de plumb) şi albastră, sunt doi pereţi stângi de la două aşa-zise aediculae* .  Ele au fost descoperite, în poziţie secundară, în localitatea Sângătin (jud. Sibiu), pe valea râului cu acelaşi nume, în imediata vecinătate a sitului arheologic roman de la Hulă, unde s-ar găsi o villa rustica, încă necercetată şi au fost deja amintite, dar cu numeroase erori şi cu o ilustraţie extrem de slabă, într-o lucrare mai veche, chiar de către cel care l-a salvat (regretatul prof. univ. dr. Nicolae Branga), dar care remarcase, totuşi, că "sculptura prezintă unele elemente figurative şi de execuţie insolite în arta Daciei romane"[1]. Potrivit determinărilor de specialitate datorate d-lui Viorel Ciuntu, geolog la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, cele două monumente sunt lucrate din calcar sedimentar fin (de granulaţie mică până la medie şi compactitate medie), cu ciment calcitic, rare granule cuarţitice şi paiete sporadice de biotit (mică neagră).

Unul dintre cei doi pereţi laterali (100 x 66 x 15 cm) are ambele feţe decorate cu reliefuri: pe partea exterioară, pe care se mai văd urmele lăsate de fierul plugului, sunt reprezentaţi doi luptători luându-se la trîntă, iar pe cea interioară, împărţită în trei registre, călăreţul la vânătoare de mistreţ, bocirea mortului întins pe kliné şi portretele membrilor de familie, aflaţi la un banchet; împărţirea pereţilor în 3 registre este, în arta funerară din Dacia romană, o influenţă norică[2]; în partea superioară a acestui perete, la marginea care se îmbina cu peretele posterior, indicată de fîşia neprelucrată de pe faţa interioară, se mai păstrează gaura scoabei de fier folosită la îmbinare. Celălalt perete lateral (118 x 70 x 14 cm) este decorat doar pe faţa interioară; el reprezintă un personaj masculin, nud şi bărbos, ridicând deasupra capului un cervideu. Vom analiza pe rând scenele de pe cei doi pereţi laterali, căutând explicarea rostului lor şi încercând a obţine unele informaţii cu privire la defuncţii cărora le-au aparţinut aceste interesante monumente funerare, prea puţin obişnuite în regiune.

Scena reprezentându-i pe cei doi luptători este, oarecum, neobişnuită în această parte a Imperiului roman, unde certamina Graeca, la fel ca şi în provinciile occidentale, trebuie să fi fost mai puţin apreciate decât luptele de gladiatori. Romanii socoteau certamina Graeca drept decadente, pentru că erau practicate nud în cercuri de bărbaţi închise şi, dat fiind că practicanţii lor nu îşi riscau viaţa, ca moleşitoare şi, din punct de vedere moral, ca lipsite de valoare; în partea apuseană a Imperiului ele au fost, de altminteri, de două ori interzise, o dată la Roma (şi numai pentru scurtă vreme) şi o dată la Vienna[3]. Conformându-se îndepărtatelor exemple ale generalilor filoeleni din sec. II î.e.n. şi reluând tentativele lui Sulla, Pompeius şi Caesar de a încetăţeni la Roma certamina Graeca, Octavianus Augustus a instituit în anul 28 î.e.n. jocurile actiace, în vederea comemorării victoriei sale de la Actium asupra lui Marcus Antonius şi a reginei Cleopatra a Egiptului, care nu mai sunt atestate însă în anul 16 e.n.[4] ; în zadar a încercat Nero să reînvie interesul pentru certamina Graeca prin jocurile neroniene, căzute repede în desuetudine, iar Domitianus în anul 86 prin Agon Capitolinus[5]. Cu toate că Iulianus Apostata le arătase întreaga sa solicitudine, iar juriştii au semnalat mereu înalta lor moralitate (Digestae, I, 3-4), la Roma ele nu au reuşit niciodată să concureze cu adevărat munera[6]. De aceea, aceste reprezentări nici nu sunt frecvente în provinciile occidentale, unde apar doar izolat, între altele fiind atestate în Africa, Italia şi în Noricum[7], deşi, sub influenţă grecească, certamina Graeca se bucurau de mare apreciere la Pompei, atât în teatru[8], cât şi în palestre[9], mai ales în mediul tinerilor aristocraţi, care le practicau în cadrul unui "club" închis[10]. Materialele accesibile nouă până acum atestă aceste întreceri în provinciile balcano-dunărene cu precădere în Pannonia[11], dar şi în Moesia Inferior[12], chiar dacă în număr mic. Luptătorii sînt redaţi pe mozaicul cu Acheloos de la Iuvavum (Salzburg, Austria) şi pe o inscripţie de la Odessos (Varna, Bulgaria). Ca şi la Iuvavum şi în Africa, la Utica, o scenă de luptă şi de box apare pe un mozaic din Samos, iar o scenă de luptă pe un mozaic policrom de la Ayas, în Cilicia, un grup cu luptători din bronz fiind păstrat la Muzeul din Baltimore[13]. Mai recent, a fost publicat un vas de bronz cu scene agonistice, între care şi una cu luptători, descoperit la Gilău (jud. Cluj) şi datat în prima jumătate a sec. III[14]; reprezentările amintite au fost puse ipotetic în legătură cu vreuna dintre competiţiile din lumea grecească sau cu cele legate de cultul imperial, care sunt redate şi pe monede, începând cu cele organizate pentru Alexander Severus (Severeia), urmate de cele pentru Maximinus Thrax şi apoi pentru Gordianus III, după ce, mai întâi, cele organizate în cinstea zeiţei Demetra de către Heliogabalus îşi găsiseră deja reflectarea în numismatica oraşelor greceşti din Asia Mică[15]. Un alt vas  din bronz cu astfel de scene, datat însă în Antichitatea târzie, provine de la Constantinopol[16]. În castrul de la Bologa (jud. Cluj) a fost găsită o butelie din sticlă, datată pe baza contextului în sec. III, pe al cărui fund este reprezentată o scenă cu pugilişti[17].

Pe mozaicul cu Acheloos de la Iuvavum, datat cel mai probabil în a doua jumătate a sec. III, cel mai târziu la începutul sec. IV[18], pe lângă o scenă de pancraţiu şi de box, este reprezentată şi o aruncare peste umăr: cel care îndeplineşte acest procedeu stă cu picioarele depărtate, avându-l pe cel drept îndoit şi se apleacă sub povara adversarului, pe care-l va arunca peste umăr la pământ, în timp ce acesta încearcă a se apăra, întinzând braţul drept, pentru a-l dezechilibra pe potrivnicul superior lui[19]. Pe un relief de la începutul sec. II al monumentului funerar al Priscianilor de la Šempeter pri Celju, foşti duumviri iure dicundis ai oraşului Claudia Celeia, este reprezentat un atlet care se antrenează, alături de care un luptător îl ridică pe coapsă pe adversarul său îmbrăcat cu un subligaculum, care îl prinde cu mâna dreaptă şi care doreşte să se elibereze, încercând să-i împingă capul cu mâna stângă; de ei se apropie un sclav de palestră nud cu două recipiente cu ulei, premiul întrecerii[20].  La Aquincum, oraş în care a fost descoperită şi o palaestra[21], pe un mozaic datat în sec. III[22] din baia unei case se poate distinge, în faţa unui arbitru, un musculos luptător negru, care îl ridică pe adversarul mai zvelt, de culoare deschisă (care se recunoaşte, ca şi celălalt atlet, printr-un cirrus), introducându-i un picior printre propriile picioare şi, alături de aceştia, ramura de palmier ce simbolizează victoria şi, deasupra, accesoriile trebuincioase pentru îngrijirea corpului (cana cu ulei, strachina, legătura de strygiles)[23]. Pe registrul reliefat al unei inscripţii de la Odessos, unde sunt cunoscute şi thermae cu palaestra[24], sunt reprezentaţi de la stânga la dreapta arbitrul, doi luptători şi două perechi de pugilişti, precum şi un dolium dăruit drept premiu[25]. Pe o stelă funerară cu inscripţie greacă a familiilor a doi militari de origine tracică din trupele auxiliare, descoperită la Gorna Bechovica (Bulgaria) şi datată, probabil, începând cu jumătatea sec. II, apar reprezentări de pugilişti, atleţi şi luptători, referitor la care Z. Gočeva spune că nu există nici un fel de date cu privire la legătura lor cu defuncţii şi că, de aceea, sunt greu de explicat[26].

Cu toată percepţia nefavorabilă pe care au avut-o certamina Graeca în mediile romane, o oarecare apropiere de reprezentările de gladiatori, întâlnite pe doi pereţi de aedicula din calcar, descoperiţi în Dacia romană, ar putea fi luată în considerare; publicaţiile mai recente nu se mai îndoiesc că în ambele cazuri ar fi vorba de reprezentări de gladiatori greu înarmaţi[27]. Deşi reprezentaţiile cu lupte de gladiatori îşi au originea în luptele prezentate la jocurile funerare ale etruscilor[28], este greu de crezut că, după apariţia unor reglementări referitoare la capitalul de 400 000 de sesterţi cerut de o lege tiberiană particularilor care doreau să organizeze munera şi "monopolizării" lor de către împărat[29], apariţia unor astfel de reprezentări pe monumente funerare romane provinciale din sec. II-III ar putea fi pusă în legătură cu jocurile funerare. Este importantă, de aceea, cercetarea contextului social şi cultural al apariţiei monumentelor funerare cu reprezentări de munera şi certamina Graeca.

O posibilă reprezentare de gladiatori apare pe un monument păstrat la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca[30]: pe faţa interioară a acestui perete de aedicula, care avea, probabil, două registre, se distinge un călăreţ spre dreapta, în tunica manicata şi cu mantie privind în direcţia de mers, iar pe faţa exterioară sunt sculptate în relief plat, fără nişă şi fără chenar, două personaje afrontate, în profil, ale căror figuri nu se disting şi care au fost interpretate drept genii cucullati, considerându-se că ar fi îmbrăcate cu "mantii sau pelerine cu glugă cu vîrful ascuţit". În mâna dreaptă, adusă în faţă a personajului din stânga, se găseşte un pumnal cu lamă curbă, o armă asemănătoare putându-se afla şi asupra celuilalt personaj, în mâna sa dreaptă, adusă spre spate. Ca genii cucullati, divinităţi vindecătoare, ale fertilităţii şi Lumii de Dincolo, de nelămurită origine orientală, etruscă, celtică, illyră sau tracică, ele au fost socotite ca divinităţi psihopompe, înarmate uneori cu pumnale[31]. O observaţie mai atentă arată însă că pelerinele ar putea fi, mai degrabă, scuturi sau cuirase dreptunghiulare, iar glugile cu vârf ascuţit par a fi coifuri cu creastă, a căror largă apărătoare de gât protejează şi partea superioară a umerilor şi pieptului; în acest caz, ar fi vorba de gladiatori, un Thraex şi, poate, un myrmillo. E greu de spus dacă în cazul călăreţului este vorba de defunctul însuşi, înfăţişat călare, ca reprezentant al elitei provinciale de condiţie peregrină (judecând după posibilităţile sale materiale, relativ modeste, care i-au îngăduit a-şi comanda un astfel de monument funerar, nepotrivit prin sărăcia sa pentru un cavaler roman!), poate pe drumul către Celălalt Tărâm sau, mai probabil, de unul dintre cei doi Dioscuri, reprezentaţi pe feţele interioare ale pereţilor laterali ai monumentului funerar, ca protectori ai defunctului reprezentat, desigur, pe peretele de fund al acestuia; pe faţa exterioară a celuilalt perete lateral va fi fost reprezentată, poate, din raţiuni de simetrie, o imagine asemănătoare cu cea de pe peretele lateral păstrat. Monumentul atestă, astfel, o influenţă a cultului acestor divinităţi protectoare, menite a-l apăra pe adorator de cele mai diferite primejdii de pe apă şi de pe uscat, de a aduce ajutor şi mântuire în clipe grele, legat, se pare, de misterele de la Samothrake şi, într-o anume măsură, de acela al Cavalerilor Danubieni şi al mortului eroizat.

Este vorba, apoi, de un monument provenit dintr-un loc necunoscut din Transilvania, păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu[32]: pe faţa interioară a acestui perete lateral, împărţită în două registre, este reprezentat un călăreţ spre dreapta, îmbrăcat într-o tunica scurtă, peste care poartă o mantie, prinsă pe umărul drept cu o fibulă rotundă, iar dedesubt o căruţă cu două roţi (cisium) cu coviltir, înaintând spre dreapta, trasă de doi cai, pe bancheta din faţă stând vizitiul (auriga), cu barbă şi păr cârlionţat, iar pe locul din spate un bărbat, aplecat în direcţia mersului, cu piciorul aşezat pe marginea vehicolului şi cu capul întors spre privitor; pe faţa exterioară au fost sculptaţi sumar doi gladiatori afrontaţi, purtând ca unică îmbrăcăminte câte o apărătoare de piept şi de cap, puţin diferite, cel din dreapta ţinând în mână un pumnal curb (sica), iar cel din stânga, pe cât se pare, un gladius, amândoi fiind înarmaţi cu scuturi dreptunghiulare. Călăreţul poate să-l înfăţişeze pe însuşi defunctul sau pe unul dintre Dioscuri, la fel ca pe monumentul păstrat în muzeul clujean. În acest caz, scena călătoriei cu cisium reprezintă un alt eveniment din viaţa defunctului, o călătorie a acestuia, fie una din viaţa cotidiană, fie într-o călătorie de plăcere, fie, mai curând, ca proprietar funciar inspectîndu-şi domeniile sau ca negustor preocupat de afacerile sale, dacă nu cumva, cum cred unii cercetători, chiar în călătoria spre Lumea Cealaltă, unde ajunge însoţit fiind de Dioscuri, situaţie în care, pe registrul inferior al peretelui pierdut va fi fost reprezentată o altă scenă semnificativă din viaţa acestuia, petrecută tot sub ocrotirea divină a Dioscurilor. Reprezentarea gladiatorilor este mai puţin probabil să fi fost preluată ca aluzie la jocurile comemorative, prea scumpe, desigur, pentru funeraliile unui om înstărit, dar cu posibilităţi relativ modeste (judecând după natura şi calitatea monumentului său funerar) sau ca aluzie la luptele oferite de către defunct în calitate de munerarius, ci, mai probabil, din viaţa cotidiană, ca expresie a interesului acestuia pentru astfel de lupte.

O interpretare exactă a legăturii dintre reprezentările de gladiatori cu scenele legate de jocurile din arenă sau cu reprezentările de călăreţi este greu de dat, dar nici a spune dacă este vorba de monumente individuale sau familiare nu este uşor. Dacă ne oprim doar la reprezentările de călătorii în care şi căruţe din provinciile balcano-dunărene, vom constata că nu toate pot fi puse în legătură cu călătoria în Lumea de Dincolo, cum ar dori unii cercetători[33], ci, mai degrabă, cu ocupaţiile defuncţilor, în unele cazuri veterani: este vorba de negustori sau căruţaşi, sau, mai degrabă, magistraţi orăşeneşti[34] (reprezentaţi ca organizatori de jocuri publice) şi, eventual, de proprietari funciari şi, uneori, de conducători de care. La Gherla (jud. Cluj), pe peretele unei aedicula, apare reprezentarea unei căruţe cu doi oameni, sub care se găseşte un leu[35]. În aceeaşi localitate, în registrul superior al unui alt perete de aedicula fragmentar este reprezentat un bărbat, ţinând biciul  şi hăţurile unei biga trasă de doi cai[36]; monumentul a fost interpretat ca aparţinând unui negustor local, "care vindea marfă în regiune şi peste hotare"[37]. Ambele piese trebuie privite însă, în lumina rezultatelor noilor cercetări, drept reprezentând magistraţi în exercitarea funcţiilor lor, biga fiind un signum dignitatis[38]. La Teteven (Bulgaria), pe stela funeară a unui bărbat torquat, înarmat cu spadă şi a soţiei sale se întâlneşte imaginea unui butoi aflător pe un vehicul cu patru roţi[39], la Vicus Tralensium şi la Kameno Pole (Bulgaria) există imagini de atelaje cu patru roţi, trase de boi, care transportă câte un butoi, iar căruţaşul este reprezentat pe jos, în faţa boilor[40], la fel ca pe o dedicaţie a lui Ulpius Maximus din a doua jumătate a sec. II de la Făgăraşul Nou (jud. Tulcea) către Dionysos[41], la Durostorum (Silistra, Bulgaria), pe un bloc de marmură cu reprezentarea scenei banchetului, se vede în stânga un bărbat arând şi la dreapta un atelaj cu patru roţi[42], în timp ce la Tomis, pe stela funerară a bizantinului Aurelios Sozomenos, fiul lui Zotikos, căruţaşul apare în carul tras de boi, iar slujitorul său pe jos[43], o imagine foarte asemănătoare cu aceasta mai fiind cunoscută în regiune, pe stela funerară de la Topraisar, datată în sec. III, ridicată pentru soţia sa de către Naieton, fiul lui Dekebalos[44], însă, în acest ultim caz, în car (plaustrum) călătoreşte familia căruţaşului[45]. Pe monumentul funerar de la Carnuntum al legionarului C. Attius Exoratus, datat la sfârşitul sec. I, sunt reprezentaţi faţă în faţă un ţăran şi un soldat în port indigen, stând într-un car cu două roţi, pregătit pentru transportul de lemne sau fân, urmat de un câine mic şi tras de doi boi[46]. Toate aceste monumente sunt, în mod evident, legate de activitatea comercială şi de transport[47]. Părerea, încetăţenită, totuşi, în lucrările de popularizare, după care scenele cu căruţe se referă la serviciul de poştă (cursus publicus) sau la scene de călătorie s-a dovedit neîntemeiată, la o analiză a reprezentărilor care ar putea fi legate de aceste două activităţi[48].

În ciuda lipsei la Roma şi chiar în Italia a unei tradiţii figurative asemănătoare cu cea provincială, este nesigur dacă aceste reprezentări de care şi căruţe, fie ele realiste, profane, fie cu vreo semnificaţie religioasă se bazează pe modele greceşti: relieful cu reprezentarea unei căruţe cu patru roţi şi a sclavului călărind în faţa acesteia de la Šapla-Dere sau Dede Agac (Bulgaria [49], care ar putea fi o aşa de bună explicaţie a apariţiei a câte 3 schelete de cai (dintre care 2 întotdeauna ale unor animale de tracţiune, celălalt fiind calul de călărie, mai probabil acela al stăpânului, decât acela al servitorului care îi slujeşte drept gardă de corp, cum se vede pe 3 monumente funerare de la Intercisa [50]!) în unele morminte cu căruţă de epocă romană din Ungaria[51] sau, mai devreme, în sec. IV î.e.n. în mormântul princiar trac de la Strelča (Bulgaria)[52] sau în cel triball din sec. IV-III î.e.n. de la Vraca (Bulgaria)[53], iar în sec. I e.n. în acela al unei căpetenii geto-dace de la Cugir (jud. Hunedoara)[54], s-ar data pe baza analogiilor stilistice de la templul lui Zeus din olympia la sfârşitul sec. VI î.e.n.[55] sau, pe baza unor asemănări cu "mormântul satrapului" şi cu unele morminte ionice de la Xanthos, în sec. V î.e.n.[56]; situarea locului său de descoperire contrazice, după părerea noastră, o datare atât de timpurie în acest ţinut, unde asemenea monumente pretenţioase sunt greu de presupus în acea perioadă, astfel că, pe bună dreptate, S. Ferri îl data în sec. II-III[57]. Continuitatea ofrandelor de care nu poate fi constatată în toate provinciile, în ciuda unor obiceiuri preromane asemănătoare: aceste ofrande lipsesc în Britannia, Raetia şi Noricum[58]; aşa se face că, în Germania Superior, un mormânt cu car de la mijlocul sec. II de la Geinsheim-Böbingen (Germania) este atribuit unor elemente tracice, venite din sud-estul Europei sau chiar din Asia Mică[59].

S-a încercat explicarea reprezentărilor de călăreţi şi căruţe de pe monumentele funerare prin reapariţia unor ofrande funerare cerute de nevoia de reprezentare a elitelor sociale (mai cu seamă piese de car şi scaune pliante, dar şi arme şi coarne de băut, foarte rar cai de tracţiune şi harnaşamentul acestora) începând cu sec. II e.n., A. Alföldi exprimând părerea că aristocraţii au reluat sub stăpânire romană vechea tradiţie, în măsura în care se bucurau de prestigiu, prin serviciu militar, participare la îndatoririle cerute de apartenenţa la ordo decurionum sau posesie funciară[60] ; în mediul tracic de epocă romană, această tendinţă, a revitalizării vechilor tradiţii aristocratice, însă într-un context cultural şi social-politic nou, se constată încă din sec. I şi la începutul sec. II[61], iar în a doua jumătate a sec. II acest fenomen capătă o amploare mai mare, chiar dacă numărul öi valoarea obiectelor de inventar specific tracice scad şi mai puternic, cu toate că morminte tumulare bogate se mai întâlnesc încă la sfârşitul sec. II şi începutul sec. III[62]. În provincii carele şi scaunele pliante apar rar ca ofrande funerare, mai ales în apropierea unor domenii mai mari şi uneori în împrejurimile aşezărilor orăşeneşti; pe monumentele funerare sunt reprezentate adesea numai care sau căruţe şi mai rar scaune pliante, spre deosebire de Italia[63]. Rămâne însă problematic dacă şi femeile aveau dreptul de a fi înmormântate cu piese de car şi scaun pliant[64].

După G. Kossak, ofrandele de această natură trebuie puse în legătură atât cu reprezentarea terestră, cât şi cu reprezentările Lumii de Dincolo, ambele motivaţii fiind strâns legate în cazul înmormîntării: pe de o parte, concepţia că puterea vitală ascunsă în lucrurile care au fost depuse ca semn de respect în mormintele strămoşilor va fi de folos defunctului, ca de pildă carele în călătoria spe Tărîmul Celălalt[65], pe de altă parte carul cortegiului ceremonial este împodobit cu asemenea atribute (mai cu seamă alaiul dionysiac, ca simbol al renaşterii mortului), ca să evoce nu numai demnitatea sa aristrocratică, ci şi noua sa stare ca semen al zeilor; în afară de aceasta, roman era obiceiul de a reprezenta cortegiul solemn, respectiv călătoria în Lumea de Dincolo, pe monumentele funerare, arhaică era depunerea în mormânt a instrumentarului cultic[66]. Carul cu două roţi ar reprezenta, în acest context, mai degrabă biga folosită şi cu prilejul jocurilor funerare la cursele de care şi nu carul de luptă (cisium, essedum) nemaiîntrebuinţat niciunde după cucerirea romană, cu excepţia jocurilor sau al cortegiilor sărbătoreşti, cu toate că modelul eroic nu trebuie exclus, cu atât mai mult cu cât, după autorii antici, carul de călătorie cu două roţi ar fi derivat din carul de luptă gallo-britannic; dimpotrivă, carele cu patru roţi, descoperite sau acoperite (raeda, respectiv carpentum), sunt destinate pentru călătorie şi, prin urmare, eventual, pentru drumul spre Celălalt Tărâm[67] ; de altfel, şi scena principală a picturii mormântului princiar tracic de la Kazanlyk (Bulgaria), datat între sfârşitul sec. IV şi mijlocul sec. III î.e.n., pe care, alături de perechea princiară reprezentată tronând, apar cântăreţi, servitori care aduc diferite obiecte sau carul şi caii de călărie, a fost interpretată ca reprezentare fie a unei scene de nuntă, fie a banchetului de dinaintea Marii Treceri[68]. A traversa oraşul în car era în societatea romană un privilegiu, până la mijlocul sec. II chiar şi pentru femeile aparţinând familiei imperiale[69], ceea ce a făcut cu putinţă ca elitele indigene din ţările celtice şi tracice să reia vechiul obicei păstrat în tradiţiile mitice abia în sec. II-III[70], în condiţiile în care obiceiurile de la Roma erau imitate în provincii, unde se căuta chiar depăşirea Capitalei în ceea ce priveşte fastul şi pompa, nevoia sporită de reprezentare fiind, în oraşele provinciale, adesea o nevoie aproape elementară de autoafirmare[71].

Scaunul pliant era necunoscut ca ofrandă funerară în perioada preromană şi a fost dăruit drept insignium dignitatis abia după contactul cu romanii, potrivit obiceiurilor lor, de către Senat deţinătorilor de putere provinciali şi barbari şi depus ca atare de către rudele lor în morminte din Moesia Inferior, în nordul Pannoniei, Raetia, Germania Inferior şi Britannia[72]; din pricina rarităţii reprezentărilor de scaune pliante pe monumentele funerare provinciale şi a apariţiei lor relativ tîrzii în Noricum, ele au fost puse în legătură cu investirea în funcţii municipale a unor reprezentanţi ai familiilor nobile de origine peregrină după Constitutio Antoniniana (212)[73], ceea ce uneori poate să fi fost aşa. Relaţia dintre vârstă, sex şi prestigiul defuncţilor cu căruţă şi scaun pliant este rareori evidentă, ceea ce ar fi condiţionat de stadiul cercetării, dar şi de realitatea că aproape niciodată nu s-au păstrat ofrandele funerare ale oamenilor cunoscuţi de pe monumentele funerare cu asemenea reprezentări şi că mormintele cu inventare păstrate au la fel de rar monumente funerare (şi încă cu reprezentări corespunzătoare!); foarte rar se poate întâlni combinaţia dintre harnaşamentul de atelaj şi cal cu scaunul pliant şi al ambelor cu arme şi/sau corn de băut, în timp ce izolat apar atât piese de car, cât şi scaune pliante în morminte lipsite de arme, care nu întotdeauna pot fi, pur şi simplu, privite ca lipsite de inventar specific masculin, ci uneori chiar drept morminte de femei[74].

Nu ne sunt cunoscute însă nici un fel de monumente funerare pe care apar atât scene cu căruţe, cât şi scaune pliante; dimpotrivă, presupunem că monumentele funerare ale unor munerarii pot să fi arătat cu mare probabilitate lupte de gladiatori sau certamina Graeca.

Obiceiul de a depune pentru merite militare ca ofrande funerare arme şi coarne de băut dobândeşte o semnificaţie reprezentativă mai profundă: în mormintele de epocă romană depunerile de arme nu reprezintă o tradiţie funerară italică, ci, la Mochenwangen, un obicei celto-germanic obişnuit în regiune[75]; aceste obiecte sunt privite mai curând drept simboluri de statut, dar pot fi puse, indirect, în legătură cu reprezentările sociale din Lumea Cealaltă. În ciuda cunoscutelor analogii germanice, coarnele de băut întâlnite atât cu precădere în complexele cu caracter militar şi în villae rusticae, cât şi în mormintele din provinciile nord-vestice, erau necunoscute ca depuneri votive în Germania[76]. La Mochenwangen s-au descoperit însă atât arme, cât şi resturi ale unui corn de băut[77]. Atât pe monumente votive, cât şi pe monumente funerare, apare reprezentat, însă, în Dacia, cornul de băut terminat în partea inferioară cu un cap sau corp de animal sau chiar cu un cap de om (rhyton), deşi, adeseori, partea sa inferioară nu se vede, fiind ţinută în mână sau, după cum crede V. Rusu-Bolindeţ, pentru că nu este detaliat redată[78]; el a avut, în societatea romană provincială, atât o semnificaţie profană, la fel ca şi în lumea elenistică[79], cât şi una sacră, legată de forma sa, menită a-i conferi o putere apotropaică şi era folosit în ceremonii legate de sacrificii şi libaţii sau de cultul funerar[80], pe când la traci la sciţi funcţia vasului pare a fi fost precumpănitor religioasă, legată de legitimarea puterii, primite, potrivit unor reprezentări din scene simbolice sau mitologice, o dată cu vasul respectiv, de la o divinitate[81], cum o arată inelul de aur de la sfârşitul sec. V î.e.n. dintr-un tumul de la Brezovo (Bulgaria)[82] şi inelele de la Rosovec (fost Rahmanlı, Bulgaria)[83] şi Glojene (Bulgaria)[84] şi diferite reprezentări din mediul tracic nord-dunărean, datate între a doua jumătate a sec. IV şi a doua jumătate a sec. III î.e.n. : pe una din cnemidele de argint din mormântul princiar de la Agighiol (jud. Tulcea)[85], pe coiful de aur de la Băiceni – Cucuteni (jud. Iaşi)[86] şi pe rhyton-ul de argint de la Poroina Mare (jud. Mehedinţi)[87]. Este interesant însă că pe monumentele funerare romane din Dacia, la fel ca şi în perioada preromană, în reprezentările din toreutica de aparat[88], personajele nu fac decât să ţină în mână astfel de vase sau să se deplaseze cu ele, lipsind scenele de libaţii propriu-zise. Deşi se crede că originea acestui vas este iraniană[89], avem de a face, de fapt, cu preluarea unor modele urartene[90], atât de către cuceritorii asirieni, atestată nu numai de izvoarele scrise[91], ci şi de un exemplar asirian descoperit în nordul Palestinei[92], cât şi în vechile culturi din nord-vestul Iranului, luristaneze şi medo-cymeriene, unde apare aşa-zisul "tip ahemenid" din sec. VII-V î.e.n[93], cunoscut însă în Transcaucazia încă din sec. VIII-VII î.e.n.[94] şi întâlnit în sec. V-IV î.e.n. din Armenia[95] până în Thracia[96], unde se cunosc peste 20 de asemenea exemplare[97], unele chiar din sec. III î.e.n.[98]; din Thracia el se răspândeşte în mediul getic[99], unde sunt imitate forme elenistice[100] şi, după unii autori, la sciţi[101], care par a-l cunoaşte însă şi prin intermediul civilizaţiilor caucaziene şi din Orientul Mijlociu, în forme influenţate uneori de arta greacă[102], deşi grecii nu au apreciat aceste vase, evident considerate ca barbare[103], cu toate că, prin intermediu persan, ele sunt cunoscute în sec. V î.e.n. şi în mediul grecesc[104]. În zona est- şi nord-pontică se mai cunosc în sec. II î.e.n. monturile din aur de la un rhyton din material perisabil[105], poate din fildeş, precum cele din aceeaşi epocă de la Mithridathokert (Nisa, Turkmenistan)[106], iar în sec. I î.e.n. – I e.n. chiar piese din metal preţios[107], pe când în Dacia rhython-ul nu se mai numără, după V. Sîrbu şi G. Florea, printre simbolurile statutului social al aristocraţilor autohtoni[108]; cu toate acestea, un rhyton şi un alt vas sunt reprezentate în procesiunea triumfului dacic al lui Traianus de pe friza arcului de triumf de la Beneventum[109]. Rhyta din ceramică, despre care se presupune că au fost folosite tot în scopuri rituale[110], sunt însă lucrate, la sud de Dunăre, încă din sec. IV-III î.e.n., iar în sec. II-I î.e.n. şi la nord de fluviu[111]. Depunerea de rhyta în morminte este explicată prin eroizarea defunctului[112]. Acest tip de vas nu apare însă deloc în descoperirile de epocă romană din Dacia, cu excepţia unui exemplar din ceramică, probabil de la Cristeşti (jud. Mureş), ceea ce a făcut să se creadă că, în mod obişnuit, asemenea vase erau confecţionate îndeosebi din os sau corn[113], poate însă şi din lemn. Pe monumentele votive din Dacia romană rhython-ul apare în 9 cazuri, mai cu seamă în scene legate de cultul Cavalerilor Danubieni, în mâinile călăreţilor sau ale acoliţilor lor sau pe basoreliefurile votive legate de cultul lui Liber Pater, în mâna lui Pan[114].

Despre coarnele de bovine descoperite în câmpul cu gropi de cult de la Biharea (jud. Bihor) în groapa nr. 2 şi în stratul de pământ ars ars amestecat cu cioburi dacice care acoperea groapa nr. 4[115], la care se adaugă cele 4 bucăţi la gura gropii nr. 7[116], s-a emis ipoteza că ar indica un ospăţ funerar[117], ele servind, după părerea noastră, cel mai probabil, ca vase de băut la un ospăţ ritual, nu neapărat funerar, cum sugerează şi alte descoperiri din mediul dacic preroman şi de la dacii liberi[118]. Interesant este că deasupra gropii nr. 4 s-a găsit o platformă din pământ ars, poros, nebătătorit înainte de ardere, plin de fragmente ceramice dacice şi coarne de bovine[119]; ar putea fi, după părerea noastră, vatra amenajată deasupra gropii, la care a şi avut loc ospăţul comemorativ, organizat, în mod tradiţional, chiar deasupra gropii, cum o dovedeşte şi amintita descoperire a celor 4 coarne de bovideu deasupra gurii gropii nr. 7. Mai greu este de spus dacă, judecând după descoperirea coarnelor în groapa nr. 2, ele reprezentau ofrande (ca şi cele de carne descoperite în aceeaşi groapă) sau, mai puţin probabil (judecând după situaţia de la gropile nr. 4 şi 7), dacă acest ospăţ ritual începea încă înainte de astuparea gropii, ca un act de comuniune a participanţilor între ei sau cu defunctul eroizat, respectiv cu divinitatea/divinităţile legate de ritul funerar sau de ceremonialul religios pentru care fusese săpată groapa respectivă. După părerea noastră, la Biharea avem de a face, astfel, conform rezultatelor analizei datorate lui V. Sîrbu[120], cu ceremonii practicate în cadrul unei incinte sacre, chiar dacă, în stadiul actual al cercetărilor, este greu de spus cui anume îi erau dedicate ceremoniile ce implicau sacrificii de oameni şi de animale, depuneri de ofrande alimentare şi de alte bunuri etc., respectiv unor divinităţi, eroi sau spirite[121]. Dat fiind că multe dintre "câmpurile de gropi" cu oase umane au fost datate în sec. I î.e.n.-I e.n., S. Dumitraşcu nu exclude posibilitatea ca şi cel de la Biharea, datat iniţial în sec. II-III, să înceapă chiar din sec. I e.n.[122]; ulterior, S. Dumitraşcu optează însă pentru o datare din sec. II şi prima jumătate a sec. III[123], iar V. Sîrbu, necunoscând această opinie, în sec. I-II[124].

Monumentele cu reprezentări de rhyton provin din 8 locuri de pe teritoriul provinciei: de la Gilău şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa (câte 3 exemplare), de la Apulum, Brâncoveneşti şi Potaissa (câte 2 exemplare), de la Drobeta, Tibiscum şi dintr-un loc necunoscut din Dacia Superior (câte 1 exemplar)[125]. După V. Rusu-Bolindeţ, rhyton-ul apare pe 6 monumente funerare din provincia Dacia, doar la Brâncoveneşti (2 cazuri[126]), Gilău (3 cazuri[127], dintre care, pe o stelă funerară[128], 4 asemenea vase!) şi Potaissa (1 caz[129]), în scenele de banchet, în care numărul vaselor reprezentate variază între 1-4 exemplare[130] şi unde, în 5 cazuri, este ţinut de femei[131] şi doar într-un singur caz de un bărbat[132], afirmaţii care necesită o reexaminare, de vreme ce, pe cele 2 monumente funerare din necropola aşezării castrului de la Brâncoveneşti (jud. Mureş), pe care este reprezentat acest tip de vas[133], cei care îl folosesc sunt bărbaţi[134]. Pe unul dintre aceste monumente[135] apare chiar portretul de grup al unei familii, care nu trebuie însă considerat, cum fac D. Protase şi A. Zrínyi[136], drept o reprezentare simplificată de tip pannonic a banchetului (tipul IV de scene de banchet, după L. Ţeposu-Marinescu[137]), deoarece nu corespunde, din punct de vedere iconografic, caracteristicilor acestui tip de scene: camillus şi camilla flancând mensa tripes[138]. Se remarcă apariţia mai frecventă a acestui vas în oraşe, iar pe monumente funerare exclusiv în centrele militare, dar cu precădere acolo unde erau staţionate trupe auxiliare: la Gilău fuseseră cantonate Cohors I Pannoniorum şi apoi Ala Siliana c. R., ambele aduse din Pannonia[139], iar la Brâncoveneşti (jud. Mureş) se găsea Ala Numeri Illyricorum[140], în vreme ce Potaissa era sediul legiunii a V-a Macedonica.

Felinarele (lanternae) şi armele apar în inventarul funerar ale unor morminte bogate, cum o demonstrează descoperiri funerare din sec. I-III din Moesia Inferior şi din alte provincii balcanice, între care şi cele de la Čatalka şi de la Tomis[141],  care ar putea fi atribuite cel mai adesea, după R. Ambs şi A. Faber, unor proprietari funciari, sprijinitori ai armatei romane[142]. Pe stela funerară a lui Sextus Acurius Dexter de la Ajka (Ungaria), datată în prima jumătate a sec. III, este reprezentat un om cuirasat (?) stând între două conifere[143] (?), cu un topor în dreapta şi cu o găleată în mâna stângă, lângă un altar şi lămpi de mormânt (mai degrabă lămpi de vânt!), un cerb privind spre el[144]; cu toate că el a fost interpretat ca Silvanus[145], din pricina acestui mod de reprezentare neobişnuit pentru zeul amintit suntem de părere că ar putea fi vorba despre un culegător de răşină, care poate să fi pus în pădure şi capcane pentru păsări sau animale cu blană preţioasă, dacă obiectele interpretate drept lanterne sunt într-adevăr capcane sau cuşti. Depunerea de arme de vânătoare, ca la Nersingen-Unterfahlheim, o tradiţie probabil de origine celtică, a fost continuată în perioada imperială în ţinuturile de timpuriu romanizate din nordul Italiei şi Gallia[146].

Cu siguranţă, aşadar, potrivit exemplelor amintite, reprezentările de gladiatori, respectiv de luptători pot apărea atât împreună cu scene cu căruţe, cât şi cu oameni înarmaţi (vînători/proprietari funciari, militari) sau chiar cu amândouă, dar combinaţia dintre scene cu căruţe, oameni înarmaţi şi oameni care oferă coarne de băut sau beau din astfel de coarne ne este necunoscută.

Reprezentările de căruţaşi înarmaţi nu sunt necunoscute în provinciile balcano-dunărene. Pe un fragment de stelă funerară de la Sopianae (Pécs, Ungaria), datată la cumpăna sec. I-II, este reprezentat un bărbat cu un pumnal bogat decorat în mâna dreaptă ridicată şi cu un bici în mâna stângă[147]; în acest caz, ar putea fi vorba, după părerea noastră,  de un conducător de care. Pe amintita stelă funerară de la Teteven, în registrul superior este reprezentat un bărbat înarmat cu o spadă şi care poartă la gât un torques[148]; reprezentarea simbolizează comerţul cu vin, poate împreună cu furniturile de armament pentru armată, dacă bărbatul fusese un frumentarius. Pe monumentul funerar descoperit la Gerasdorf am Steinfeld (Austria) şi datat în sec. I-II al peregrinului indigen Sintillius, atelajul este condus de un slujitor pedestru; sub inscripţie este reprezentată, în mod remarcabil, recuzita necesară a unui călător din acele vremuri: o secure cu mâner lung, o suliţă şi, probabil, o pungă sau o ploscă[149]. Atât legionarul C. Attius Exoratus, responsabil pentru corvoada îndeplinită de un ţăran (angaria)[150], ca şi Uibios Seueros, speklator pontikos, pe a cărui stelă funerară fragmentară de la Tomis, datată în sec. II-III se mai distinge o căruţă cu 4 roţi[151], aparţin armatei şi monumentele funerare ale ambilor lămuresc alte aspecte ale relaţiilor dintre purtătorii de arme şi scenele cu căruţe. Sînt cunoscute însă şi reprezentări de călăreţi care însoţesc căruţe cu 4 roţi: este vorba de amintiţii sclavii-însoţitori ai călătorilor, care puteau fi întrebuinţaţi şi drept rândaşi şi/sau gărzi de corp, reprezentaţi, cu excepţia deja pomenitului relief de la Šapla-Dere[152], la Intercisa (Dunaújváros/Sztálinváros/Dunapentele, Ungarn)[153], alături de căruţe-platformă.

Rămâne încă nelămurit de ce, în provinciile balcano-dunărene, scenele cu căruţe apar mai cu seamă în partea maghiară a Pannoniei, la fel ca şi legătura lor cu mormintele cu căruţă de tradiţie indigenă cunoscute, cu excepţia unor descoperiri din sudul provinciei şi a unora întâmplătoare din vestul acesteia, aproape exclusiv în teritoriul nord-estic, locuit de eravisci, unde apar şi morminte tumulare, care sunt deosebit de frecvente în partea vestică a provinciei, spre deosebire de cea de răsărit, unde ele apar numai în câteva locuri şi sunt atribuite mai cu seamă reprezentanţilor aristocraţiei tribale; de aceea, s-a şi afirmat mai demult că există o relaţie de ordin teritorial şi etnic între mormintele tumulare şi înmormântările cu căruţe, fapt confirmat atât de mormântul tumular cu căruţă de la Inota (Ungaria), datat în vremea lui Traianus, respectiv la începutul domniei lui Hadrianus, cât şi de reprezentarea unei scene cu căruţă şi cu tumul funerar pe stela funerară a unei familii indigene de la Solymár (Ungaria), datată în prima treime a sec. II[154]. Scenele cu căruţe apar în marea lor majoritate de asemenea în ţinutul nord-estic, locuit de eravisci şi doar în număr mic în cea de nord-vest, locuit de boi[155]. Studiul comparativ al podoabelor găsite în mormintele cu căruţe cu portul eravisc reprezentat pe monumentele funerare cu scene cu căruţe indică faptul că avem, într-adevăr, de a face cu aceeaşi populaţie[156], remarcându-se însă faptul că scenele cu căruţe apar încă de la sfîrşitul sec. I, pe monumentele eravisce timpurii, pe când înmormântările cu căruţe apar la eravisci abia în sec. II şi cunosc o perioadă de înflorire la mijlocul sec. II[157]. Pe de altă parte, concentrarea acestor scene pe monumente funerare tocmai pe limes-ul estic, la Ulcisa castra (Szentendre, Ungaria), unde în sec. I î.e.n. exista o aşezare celto-dacă, a cărei existenţă continuă şi în epoca romană[158] şi Intercisa ar indica faptul că ele ar putea fi legate şi de livrările pentru armată, cunoscute şi altundeva[159], dar poate şi cu intensul, uneori ilegalul comerţ cu barbarii[160], care este atestat de 3 inscripţii cu conţinut asemănător (ripam omnem burgis a solo extructis item praesidiis per loca oportuna ad clandestinos latrunculorum transitus oppositis munavit) din anul 184 de la Intercisa (2 exemplare)[161] şi Aquincum[162]; de altfel, s-a remarcat că păstrarea punctului vamal de la Partiscum (Szeged, Ungaria) se explică prin faptul că drumul terestru ce lega Dacia de Pannonia prin teritoriul iazyg făcea ineficientă vama de la Dunăre pentru mărfurile aduse din Dacia şi transportate mai departe pe drumul spre Lugio (Dunaszekcsö, Ungaria)[163] sau spre Acumincum (Slankamen, Iugoslavia)[164]. Aceste realităţi explică însă foarte bine însemnătatea armelor pentru căruţaşi; înseamnă nu numai că armele au nu doar o semnificaţie simbolică, de statut, ci şi una practică, atât în Lumea Aceasta, cât şi, probabil, în Lumea de Dincolo. Pe de altă parte, întârzierea cu care apar şi ajung la înflorire în mediul eravisc înmormântările cu căruţe faţă de scenele de acest gen de pe monumentele funerare din acelaşi mediu ar sugera faptul că primele astfel de scene pot să fi apărut în legătură cu activităţile economice desfăşurate de către comanditarii lor, reprezentanţi ai aristocraţiei tribale, pe când înmormântările cu căruţe ar putea fi, într-adevăr, explicate, aşa cum s-a sugerat, prin asimilarea acestor indivizi în aristocraţia municipală a provinciei, care imită stilul de viaţă al elitelor de la Roma[165], ceea ce a dus nu neapărat la o romanizare în sensul pierderii propriilor tradiţii şi a identităţii etnoculturale legate de acestea, ci, dimpotrivă, a făcut cu putinţă ca elitele indigene să reia abia acum vechiul obicei păstrat în tradiţiile mitice[166], fapt care, desigur, a adăugat o nouă semnificaţie scenelor cu căruţe; semnificaţia simbolică a călătoriei spre Lumea Cealaltă poate fi, cum o arată şi reprezentarea tumulului în scena cu căruţă de pe stela funerară de la Solymár[167], abia acum cu siguranţă adusă în discuţie, alături, pentru cei angrenaţi în activităţile de comerţ şi transport, de o altă chestiune, anume aceea a continuării în postexistenţă a vieţii duse în Lumea Aceasta.

Neclar este, foarte adesea, de ce scenele cu căruţe sunt atât de apreciate pe stelele funerare ale femeilor; explicaţia după care ele reprezintă scena aducerii miresei[168], dar, mai cu seamă, îndeletnicirea soţilor nu se potriveşte întotdeauna. Este vorba de stele funerare ridicate pentru femei căsătorite sau având copii[169], pe care, uneori, apare doar portretul defunctei, într-un somptuos port indigen şi nu şi cele ale altor membri de familie[170] sau pentru femei necăsătorite sau văduve (?), monumentul funerar fiindu-le ridicat de către un prieten[171], respectiv de către fiu[172]. Pe alte monumente funerare cu scene cu căruţe în vehicul şed însă, în afară de vizitiu şi, uneori, de slujnică, una[173] sau două femei[174], în timp ce pe multe monumente funerare cei care călătoresc sunt, într-adevăr, cei doi soţi[175]. Aceasta înseamnă că scenele cu căruţe se pot referi şi numai la femei, fie că ele au o semnificaţie profană (propria ocupaţie, pentru femeile a căror sursă a bunăstării o constituiau activităţile comerciale şi de transport sau îndeletnicirea soţului, simbol al statutului social, incluzând şi cursus vitae, sau, mai exact, al privilegiului dobândit în legătură cu un astfel de statut[176] etc.) ori una simbolică (călătorie spre Tărâmul Celălalt, cu rezervele care se impun în legătură cu această interpretare). Doar o dată apare, după ştiinţa noastră, în provinciile balcano-dunărene, pe monumentele funerare cu scene cu căruţe, un atribut referitor la o îndeletnicire feminină, anume torsul: pe stela funerară ridicată la Gorsium pentru Flavia Usaiu, deasupra scenei cu căruţă, defuncta, în port indigen, este reprezentată torcând[177]. Fusurile şi furcile sunt considerate drept ofrande funerare feminine tipice în mormintele bogate din întreaga lume romană[178]; adeseori doamna din "înalta societate" este reprezentată pe monumentele funerare din Pannonia[179], dar şi, deşi mai rar, din Moesia Inferior[180], Dalmatia[181] şi Palmyra[182] sau din provinciile nord-vestice ca torcând, pe când în Dacia singura persoană reprezentată ca torcătoare pare a fi mai degrabă o slujnică responsabilă de îngrijirea copiilor[183].

Totuşi, pentru că în Dacia nu sunt cunoscuţi decât pereţi izolaţi, ba chiar fragmentari uneori, nu poate fi nici dovedit, dar nici exclus că această modalitate tipică de autoreprezentare a doamnelor din "înalta societate" poate apărea pe astfel de fragmente, poate chiar pe monumente familiale într-un asemenea context; probabilitatea matematică a ambelor ipoteze este identică, cu toate că cea de a doua ar fi vizibil mai mare, chair apropiată de certitudine, dacă luăm în considerare toate combinaţiile de reprezentări de torcătoare şi de scene cu căruţe sau de călăreţi.

În societatea romană provincială, noile programe figurative aduc în contemporaneitate istoria mitică şi fac să apară puterea divină sub chip omenesc, dar reprezentările Lumii Celeilalte sunt exprimate încă tot prin riturile funerare transmise din vechime; aşa încât cine se bucura de vază, chiar şi numai pentru că istoria strămoşilor săi se pierdea în trecutul mitic, punea preţ pe ofrandele funerare, care indică în chip lămurit modul de viaţă şi rangul[184] şi, nu mai puţin, pe reprezentarea simbolurilor statutului social pe monumentele funerare, cum ar fi şi redarea privilegiului de a străbate oraşul într-un atelaj, prin care se căuta ridicarea semnificativă a întregii familii proprii, prin poziţia socială datorată rangului, deasupra celor ale altora în memoria aeterna a concetăţenilor[185]. Aceasta lămureşte, după părerea noastră, atât acceptarea scaunului pliant, de origine străină, printre tradiţionalele insignia dignitatis, precum şi apariţia unor asemenea obiecte şi reprezentări şi în mormintele de femei, respectiv pe monumentele funerare ale femeilor, unde ele s-ar putea referi şi la statutul strămoşilor sau al soţului. Pe această cale, mitul şi legenda întăresc ca mijloc al rememorării istorice sentimentul valorii de sine al grupelor elitare şi întăresc mai presus de orice identitatea poporului, care vede în reprezentanţii acestor grupe pe ocrotitorii săi [186]; ofrandele funerare reprezentative au rostul de a adeveri şi păstra această imagine atât pentru această lume, cât şi pentru cea de Dincolo.

Prin urmare, în ce măsură carul cu două roţi poate fi sau nu asociat cu călătoria spre Lumea Cealaltă în cazul monumentului din Muzeul Brukenthal este discutabil; în mod sigur însă el este legat de un anume statut social, al cărui expresie este socotit, mai greu de precizat fiind care anume era acesta. Nu pare improbabil, în ultimă instanţă, ca el să fie legat de apartenenţa la ordo decurionum, care presupunea şi asumarea unor cheltuieli reprezentative, precum organizarea de munera. Ca influenţă culturală, atât pentru monumentul din Muzeul Brukenthal, cât şi pentru cele de la Gherla, legate de staţionarea în castrul de aici a trupei auxiliare Ala II Gallorum et Pannoniorum[187], trebuie luată în considerare cea celto-romană, dinspre Pannonia.

În Pannonia, pe monumentul funerar datat în sec. I de la Walbersdorf (Austria) al lui Ti. Iulius Rufus, un arcaş călare din Ala Scubulorum, care în câmpul superior este înfăţişat luptând cu un vrăjmaş, sunt reprezentaţi în partea inferioară doi gladiatori greu înarmaţi cu coif şi acoperitoare de ceafă, apărându-se cu spada şi scutul rotund; în dreapta stă arbitrul cu mîna dreaptă ridicată şi între cei doi gladiatori o femeie seminudă cu plete fluturânde, probabil Eris, zeiţa discordiei şi a luptei[188] sau Nemesis, zeiţa răzbunării şi a sorţii schimbătoare; intervenţia zeiţei în problemele gladiatorilor este cunoscută şi în Noricum, unde zeiţa pune o cunună pe capul unui gladiator, în spatele căruia, pe un soclu, se vede un coif şi un trident[189]. Ca şi imaginile de gladiatori de pe amintiţii pereţi de aedicula din Transilvania, şi această reprezentare de la Walbersdorf are un dublu caracter, atât unul realist, cât şi unul simbolic, care poate fi pus în legătură cu existenţa umană, dar şi cu jocurile funerare, ceea ce face greu de admis că am avea de a face în mod sigur cu un munerarius, căci nu trebuie pierdut din vedere faptul că există posibilitea teoretică ca gladiatorium munera, care oricum constituiau un motiv decorativ îndrăgit[190], să fi fost reprezentate şi pe monumentele funerare ale unor parveniţi, precum C. Pompeius Trimalchio Maecenatianus[191], sevir augustalis în lipsă[192], care, inculţi şi cu un evident prost gust, imitau modul de viaţă al bogaţilor evergeţi din Asia Mică[193]. În orice caz, prin acest rar exemplu de monument funerar epigrafic cu reprezentarea unei lupte de gladiatori din provinciile balcano-dunărene, se poate constata că astfel de monumente individuale erau apreciate de bărbaţii războinici; dacă această ipoteză este valabilă şi pentru alte monumente funerare cu astfel de reprezentări, rămâne de verificat, în ciuda sentimentului nostru că aşa ar fi. Pe baza observaţiilor lui L. Robert în legătură cu iconografia reprezentărilor de gladiatori[194] şi datorită scenei de luptă redate în partea inferioară, un monument funerar al unui munerarius pare a fi stela familiei lui Teimokrates din Nicomedia, zis Tomitanul, din tribul romanilor, fiul lui Alexandros, datată la sfârşitul sec. II, dar nu mai târziu de domnia lui Caracalla; fiul său, Ulpius Martinus, din acelaşi trib al romanilor, face parte dintre "binefăcătorii distribuiţi (?) ai oraşului" (philoteimon ebtomon poleos)[195].

Ca şi în cazul acestor exemple, reprezentarea unei scene de luptă în arenă pe monumente funerare din Dacia ar constitui o dovadă a interesului de care se bucurau şi în această provincie luptele de gladiatori[196], la fel ca şi în alte părţi ale Imperiului roman, inclusiv în Orientul grec[197]. De aceea, reprezentarea unui certamen Graecum pe peretele de aedicula din colecţia arheologică a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu n-ar fi decât pandantul unor asemenea scene: o dovadă a aprecierii de care, în unele medii din provinciile occidentale, se bucurau întrecerile atletice de tradiţie grecească şi, în acelaşi timp, o reflectare a modului în care, în Orientul grecofon, au fost percepute "jocurile romane" (ta Romaíon ŕthla), prin raportare la tradiţia proprie a întrecerilor gymnice[198].

Călăreţul la vânătoare îl reprezintă, credem, mai curând pe defunctul însuşi, dedându-se cu plăcere unei îndeletniciri specifice pentru statutul social al unui om înstărit, dat fiind că războiul şi vânătoarea reprezentau ocupaţiile favorite ale aristocraţiei[199]; pe de altă parte, nu trebuie trecut cu vederea că vânătoarea era socotită, inclusiv în mediul traco-geto-dacic, ca un exerciţiu virtuos şi, totodată, sacru, care asigură nemurirea cerească[200].  Deşi s-a încetăţenit părerea că vânătorul călare urmărind un mistreţ îl reprezintă, mai cu seamă în Thracia, pe erou[201], nu avem nici o pricină de a crede că în cazul acestui monument,  în ciuda unor aparente asemănări, ar fi vorba de Călăreţul Trac, eroul salvator gata de a conduce sufletul defuncţilor în Lumea Veşnică[202], cum se crede în legătură cu călăreţul reprezentat pe unele stele funerare din Moesia Inferior sau Thracia[203], deoarece lipseşte unul din elementele specifice compoziţiei care conţine imaginea acestuia, anume copacul (portocalul) pe trunchiul şi crengile căruia este încolăcit şarpele care ameninţă călăreţul ce se pregăteşte a-l ucide[204]. Cum constata şi Z. Gočeva, se poate admite, totuşi, o legătură între scenele cu călăreţi sau vânători călare din Moesia Inferior şi eroizarea defuncţilor, unii chiar cu nume tracice, sub influenţa cultului eroic local, chiar dacă şi autoarea citată remarca faptul că reprezentările de acest tip diferă de cele rituale[205]. De altfel, referindu-se la scenele cu călăreţi în marş sau care îşi străpung cu lancea duşmanul, L. Ţeposu-Marinescu afirma că ele trebuie privite ca reprezentând aluzii la cariera defunctului şi nu în mod necesar la eroizarea sa sub înfăţişarea Călăreţului Trac[206] sau, eventual, am adăuga noi, a Călăreţilor Danubieni, iar D. M. Pipidi este şi el de părere că imaginea călăreţului de pe monumentele funerare din partea dobrogeană a Moesiei Inferior îl reprezintă nu atât pe Zeul-Călăreţ, cât pe însuşi tânărul vânător, înălţat după moarte la condiţia divină[207], la fel ca, în prima jumătate a sec. IV î.e.n., pe una dintre aplicele tezaurului de la Letnica (Bulgaria)[208]. În cazul monumentului discutat cu acest prilej avem de a face cu un călăreţ spre stânga, îmbrăcat cu tunica manicata şi mantie, ţinând în mâna stângă frâul calului, iar în mâna dreaptă, după cât se pare, un bici cu curea lungă, mai rar întâlnit în dotarea călăreţilor şi care este diferit de cravaşa obişnuită în echipamentul acestora; la spate se văd cele două lăncii, armamentul obişnuit al tracilor, judecând după modul cum zeiţa tracă Bendis, numită, de altfel, de către Kratinos într-una dintre comediile sale, "cea cu două lănci", apare în sec. VII î.e.n. pe un fragment ceramic din Lemnos, pe două reliefuri din Attica, ulterioare introducerii cultului ei la Athena în 492 î.e.n. şi pe monedele regelui bithyn Nycomedes I, în sec. III î.e.n.[209] şi cum tracii înşişi sunt reprezentaţi pe vasele greceşti din sec. V î.e.n.[210] sau pe monedele neamului tracic al bisalţilor[211], preluat, însă, din a doua jumătate a sec. II î.e.n. şi până la jumătatea sec. I e.n. şi în armamentul războinicilor scordisci, tribali, moesi şi daci din grupul Padea – Panagűrskij Kolonii[212] şi, mai târziu, chiar în acela al legionarilor şi al infanteriştilor şi călăreţilor din unele trupe auxiliare de infanterie, recrutate dintre peregrini de diferite origini etnice şi aflate în provinciile dunărene. Înarmat cu două lăncii este reprezentat, în sec. II, pe o stelă funerară de la Tatabánya (Ungaria), M. Aurelius Avitianus, miles în legiunea I Adiutrix[213], iar la Intercisa, unul dintre soldaţii de pe sarcofagul lui M. Aurelius Deisa…, fost stator tribuni în Cohors I milliaria Hemesenorum[214], monument care, după Ringenschnallecingulum, purtat de acesta, poate fi datat în sec. III[215]. Călare şi cu un astfel de armament este reprezentat, de pildă, Ti. Claudius Attucius, veteran din Cohors I Noricorum, pe o stelă funerară de la mijlocul sec. I e.n., descoperită la St. Veit an der Glan (Austria)[216] sau, pe cunoscuta stelă funerară descoperită la Grammeni (Grecia), centurionul Ti. Claudius Maximus din Ala II Pannoniorum, care i-a adus lui Traianus capul lui Decebalus[217]. Pe pictura murală a unui mormânt roman târziu de la Durostorum[218] este reprezentat un vânător la pândă în stuf, fără a fi sigur dacă este înarmat cu două suliţe sau, ca hăitaş, cu două beţe. Pe peretele de aedicula de la Sângătin se vede, sub cal, un animal cu picioarele nefiresc îndoite; credem că este vorba, judecând după forma trupului, mai curând de mistreţul doborât, decât de câinele care ar putea fi asmuţit cu ajutorul biciului (fig. 3, 5). În dotarea călăreţilor, biciul ne este cunoscut în provinciile dunărene pe stela funerară de la Zalavár (Ungaria), datată la începutul sec. II, a legionarului veteran C. Iulius Severinus, pe care un calo cu lance, coif şi scut decorat conduce calul unui călăreţ, care ţine în dreapta sa un bici[219], precum şi pe monumentul funerar de la Sommerein (Austria), datat în sec. I, al lui Ianuarius, fiul lui Matullus, unde calo ţine, după cât se pare, un bici[220]. În Dacia, un călăreţ cu biciul în mână, foarte asemănător ca mod de reprezentare cu cel de pe peretele de aedicula de la Sângătin, apare pe un fragment de perete de aedicula de la Mărtineşti (jud. Cluj), azi dispărut din păcate şi cunoscut doar dintr-un desen făcut de Téglás I. (1853-1915)[221]. E greu însă de spus dacă această ciudată reprezentare transilvăneană a unui presupus proprietar funciar drept vânător călare s-ar datora unei influenţe al modelelor vest-pannonice. Vânătorul ucigând cu lancea un animal a fost, încă din vremea lui Alexandru cel Mare, un motiv îndrăgit, mai cu seamă pe sarcofage[222], însă, în mod evident, legătura dintre modul de reprezentare a vânătorului călare pe acest perete de aedicula de la Sângătin şi acest tip iconografic nu este decât una foarte îndepărtată. Peretele de aedicula de la Sângătin pare, mai curând, o variantă intermediară între modelele din Moesia Inferior, influenţate cu siguranţă de iconografia Călăreţului Trac şi cele din Pannonia, tributare, într-o măsură mult mai mare vechiului model din vremea lui Alexandru cel Mare; pe de altă parte, nu poate fi exclusă contaminarea cu reprezentările de călăreţi în marş.

Cercetarea noastră de combinatorică probabilistică asupra monumentelor funerare cu lupte de gladiatori, respectiv cu reprezentări de certamina Graeca din provinciile balcano-dunărene indică pe această cale apartenenţa defuncţilor cărora le aparţinuseră la elitele provinciale, la un segment activ al populaţiei înstărite (armată, negustori, proprietari funciari), care se distingea printr-o anumită preferinţă pentru mişcare, putere şi violenţă şi ale cărei reprezentări cu privire la Lumea Cealaltă au fost cu siguranţă influenţate de stilul de viaţă din Lumea Aceasta.

Scena de banchet din registrul inferior al monumentului, cu un copil, o femeie şi un bărbat întinşi pe o kliné, este binecunoscută în provinciile balcano-dunărene; alături de această scenă se mai distinge, foarte slab, botul unui animal, al cărui corp nu se păstrează, căci partea inferioară nu mai exista în momentul salvării lespedei. Ar putea fi vorba de câinele de vânătoare, eventual ţinut în lesă de către un sclav. Asocierea puţin obişnuită a unei astfel de reprezentări cu banchetul, reprezentat, ca pars pro toto printr-o mensa tripes ne mai este cunoscută de pe câteva monumente funerare din Pannonia: astfel, pe soclul reliefat al unui monument funerar de la Wolfau (Austria), o persoană socotită greşit, după părerea noastră, drept femeie, ţinând în lesă un câine, apare lângă o mensa tripes[223], iar un sclav paharnic este reprezentat lângă un câine la o scenă de banchet, pe stela funerară a fiului lui Flao, de la Ulcisa castra[224].

În partea mediană a acestui monument de la Sângătin avem însă de a face şi cu o altă scenă, mult mai rară, anume cu bocirea mortului, în care membrii de familie sunt reprezentaţi în jurul defunctului întins pe kliné, a cărui mână stângă este pusă pe piept. La capetele patului se mai văd două siluete stând pe socluri, mai probabil bocitoarele decât camillus şi camilla. Dintre membrii familiei defunctului, bărbaţii, care au torques la gât, fac un gest de disperare prin mâinile aduse spre piept, iar femeile au capul acoperit cu voal. Defunctul întins pe kliné este cunoscut şi pe o stelă funerară din fostul sandjak otoman Berat, în Albania, mai precis pe aceea a lui Anthos, în vârstă de 10 ani, care slujeşte drept portant al arcului în mănăstirea Ardenica[225]. Bocitoarele, întâlnite pe monumentele funerare din provinciile occidentale ale Imperiului roman, apar în provinciile balcano-dunărene cu precădere în Dacia, anume pe un monument funerar datat în sec. II-III de la Napoca[226], pe un fragment de stelă funerară din sec. II de la Cristeşti[227] şi, tot în sec. II, pe o stelă funerară ridicată la Apulum pentru o femeie reprezentată în port norico-pannonic, Ulpia Maxsimilla (sic!)[228]. Acestei grupe trebuie i se mai alătură reprezentarea unei bocitoare în urma unui vânător călare însoţit de câine, pe peretele unei aedicula de la Cristeşti, datată în a doua jumătate a sec. II şi până la începutul sec. III[229]. Bocitoarele pot fi fie sclave ale defunctului, cum credem că este cazul monumentului de la Sângătin, dată fiind reprezentarea lor la capetele patului (acolo unde în scenele de banchet sunt redaţi, de obicei, sclavii casnici preferaţi, paharnicul şi camerista!), fie femei angajate anume pentru a lăuda faptele defunctului şi a exprima durerea tragicei despărţiri.

Pe baza unor analogii stilistice (stilizarea fizionomiei personajelor, tratarea construcţiei anatomice a corpului, modul de reprezentare al calului) cu amintitul perete de aedicula de la Muzeul Brukenthal din Sibiu[230], credem că şi piesa discutată cu acest prilej se poate data tot din a doua jumătate a sec. II şi până la începutul sec. III, putând aparţine, eventual, aceluiaşi atelier, mai curând unul rural, decât unul apulens, judecând după asemănarea cu majoritatea monumentelor sculpturale de la Brâncoveneşti[231]; ar putea fi vorba, foarte probabil, de atelierul de la Cristeşti, spre care ar trimite şi reprezentările de bocitoare şi care şi este mai aproape.

Pe celălalt perete de aedicula, personajul nud, care ţine deasupra capului un cervideu, este de sex masculin, cum îl indică unele elemente ale conformaţiei corpului (musculatura toracală şi abdominală, slabele urme ale bărbii şi organelor genitale şi, într-o oarecare măsură, chiar proporţiile trupului, destul de masiv). După părerea noastră, acest personaj îl reprezintă pe Herakles/Hercules, care, după ce a săgetat şi a prins ciuta din Keryneia, cea cu coarne de aur şi copite din aramă, consacrată Artemidei şi pe care a urmărit-o vreme de un an până în ţara hyperboreenilor, a adus-o la Mykene, urmând porunca regelui Euristheos, dar împotriva voinţei lui Apollo şi a Artemidei[232]; este drept, personajului de pe acest monument îi lipsesc atributele specifice lui Herakles/Hercules, anume pielea leului din Nemea (exuvia leonis) şi măciuca (clava) şi chiar subiectul este rar printre reprezentările din Dacia ale acestui erou, unde el mai apare o singură dată, pe un fragment de relief, provenit de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia sau Germisara[233]. Pentru monumentul de la Sîngătin, amănuntele legate de construcţia corpului, mai ales modul de reprezentare al picioarelor, asemănătoare "labelor de raţă", indică, prin comparaţie cu unele elemente stilistice întâlnite la monumentele funerare de la Brâncoveneşti[234], cel mai probabil, o datare în prima jumătate a sec. III.

Valoarea cultural-istorică a acestei reprezentări este foarte mare, deşi Herakles/Hercules apare relativ frecvent pe monumente funerare nu numai în Italia (pe pereţii de sarcofage de la Velletri şi din colecţia de la Villa Borghese[235], de exemplu), ci şi în provincii, inclusiv în cele balcano-dunărene[236], între care şi în Moesia Inferior[237] şi Dacia; mai mult, încă înaintea cuceririi spaţiului balcano-pontic de către romani, Herakles a avut o mare importanţă şi a fost cel mai frecvent reprezentat erou de pe monumentele barbare[238]. Dintre subiectele mitologice care apar pe monumente funerare romane descoperite pe teritoriul României, fie în provincia Dacia, fie în partea dobrogeană a Moesiei Inferior, muncile lui Herakles/Hercules deţin întâietatea[239]. Astfel, pe lângă numeroase monumente epigrafice şi votive[240], Herakles/Hercules apare în Dacia pe monumente funerare de la Apulum (1 exemplar), Băile Herculane (1 exemplar), Napoca (2 exemplare), Germisara (2 exemplare), Porolissum (1 exemplar), Potaissa (1 exemplar), Micia (2 exemplare), în Ţara Haţegului, respectiv la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau la Sântămăria Orlea (1 exemplar), într-un loc necunoscut din Transilvania (1 exemplar), poate la Tihău (1 exemplar, nesigur)[241] şi, cel mai recent, la Caransebeş[242], acest monument nefiind, de aceea, inclus în repertoriul publicat în anii 1977-1978 de către M. Bărbulescu[243]. În contextul discutării acestui perete de aedicula de la Sângătin, dintre aceste monumente o menţiune aparte, datorită faptului că reprezintă confruntarea eroului cu o fiară sau un monstru, se cuvine unui altar funerar de la Germisara, pe care Herakles/Hercules apare luptând cu leul din Nemea[244], unui fragment din bolta unei construcţii funerare de la Porolissum, cu reprezentarea aceleiaşi isprăvi[245], unui fragment de fronton de sarcofag, zidit în biserica medievală de la Caransebeş (jud. Caraş-Severin), pe care a fost redată scena luptei cu mistreţul de pe muntele Erymanthos din nordul Arcadiei[246] şi, eventual, unui perete de aedicula de la Micia, pe care ar fi reprezentată lupta cu hydra din Lerna[247]; la picioarele lui Herakles/Hercules, care, pe peretele unui sarcofag de la Băile Herculane, descoperit în 1755 şi dispărut în apele Dunării, în dreptul Budapestei, cu prilejul naufragiului corabiei care transporta spre Viena pietre romane din Banat, este asociat cu o nimfă şi cu Diana[248], apare un monstru marin (?)[249], o probabilă referire la salvarea Hesionei[250], iar pe o lespede funerară de la Potaissa[251] şi pe un perete de sarcofag din Ţara Haţegului alături de Herakles/Hercules este reprezentat Cerberus[252]. Pe un monument funerar de la Potaissa, eroul ţine în palmă merele din grădina Hesperidelor[253].

Pentru lămurirea semnificaţiei prezenţei lui Herakles/Hercules pe monumentele funerare romane, este necesar, însă, a aminti alte cîteva reprezentări ale acestui erou de pe monumente din Dacia, unde apare alături de alte divinităţi legate de credinţele funerare. Un pilastru de la Napoca îl înfăţişează, în registrul superior, pe Liber-Dionysios, stând în picioare, înconjurat de vrejuri de viţă de vie cu frunze şi ciorchini de struguri, însoţit de animalul consacrat, pantera, registrul inferior fiind ocupat de figurile în relief ale lui Hercules cu Cerberus, în stânga şi Mercurius, în dreapta[254]; alegerea acestor trei divinităţi nu a fost întâmplătoare, datorită funcţiilor lor funerare[255]. O parte componentă a unui monument funerar de la Potaissa, datat la sfârşitul sec. II şi începutul sec. III[256], prezintă în nişele de pe părţile laterale reprezentările lui Hercules şi Mercurius, alături de acesta din urmă găsindu-se, în colţul din dreapta, jos, imaginea unui cocoş. Pe părţile laterale ale unui pilastru provenit din Ţara Haţegului sunt reprezentaţi Hercules cu Cerberus şi, respectiv, Mercurius, având alături, în dreapta, jos, cocoşul[257], un animal care, conform unei credinţe persane, pătrunse încă din sec. VI î.e.n., prin intermediul pitagoreicilor, în Grecia, de unde, prin intermediu etrusc, a fost transmisă romanilor[258], este o pasăre apotropaică, de bun augur, al cărei cântec vesteşte zorile şi împrăştie tenebrele şi spaimele nopţii[259] şi devine, astfel, un atribut care sugerează ipostaza psihompompă a zeului negoţului[260]. În Dacia mai este cunoscută însă şi o altă reprezentare figurată complexă, anume relieful de pe laturile unui grup statuar de la Apulum, unde Herakles/Hercules cu Cerberus este asociat cu Hermes/Mercurius psychopompos şi cu stăpânitorii Infernului, Pluto şi Proserpina[261] (nu Aesculapius şi Hygia, cum credea N. Igna[262]). Prin coborârea sa în Infern, pentru a-l aduce de acolo pe Cerber, dar şi sufletele lui Peirithoos şi Alkestis[263], Herakles/Hercules dobândeşte, într-un fel, o funcţie soteriologică, de învingător al forţelor Lumii de Dincolo şi de eliberator al sufletelor celor ajunşi acolo[264], devenind, astfel, un simbol al dobândirii vieţii veşnice, ca pandant al lui Mercurius, aducătorul sufletelor în Infern[265] şi devine, astfel, asemenea zeilor, ceea ce explică reprezentarea sa alături de Mercurius şi stăpânii Lumii Celeilalte[266]. Din punct de vedere formal, acest statut este justificat prin apoteozare, în urma căreia Herakles/Hercules, unul dintre "sufletele alese", redobândeşte nemurirea la care, într-o variantă a mitului său, renunţase pentru readucerea în Lumea Noastră a lui Peirithoos[267]; juridic, Hercules, al cărui cult înfloreşte încă din perioada Antoninilor[268], este declarat, la fel ca şi Liber, deus patrius în vremea lui Septimius Severus[269], fapt confirmat şi descoperirea unui relief cu muncile sale în palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ca urmare a conformării provincialilor la politica religioasă iradiată de la Roma[270]. Încă în perioada preromană, Herakles, eroul cel mai activ, care a reuşit să treacă toate încercările, printre care şi cele legate de vânarea diferitelor fiare, asemănătoare celor la care erau supuşi candidaţii la regalitate, devenise, astfel, modelul arhetipal al regilor şi aristocraţilor traci şi, totodată, cum constata I. Marazov, un simbol al sincretismului tradiţiilor greceşti şi barbare[271].

Alegerea divinităţilor ale căror chipuri sunt reproduse pe monumentele funerare din Dacia, în particular aceea lui Herakles/Hercules pe monumentul de la Sângătin nu este, aşadar, întâmplătoare: Mercurius şi Hercules evocau călătoria sufletului călăuzit de Mercurius în Lumea Umbrelor, de unde, dintre muritori, doar Hercules reuşise să se întoarcă, aducându-l chiar, pentru scurt timp, în Lumea Noastră pe fiorosul Cerber, înfăţişat uneori lângă eroul care a învins moartea[272]. Pe de altă parte, în religiile "ne-clasice", existenţa "eroului exemplar" provoca o imitatio dei, care presupunea reactualizarea periodică a actelor sale exemplare, prin contemplaţia faptelor săvîrşte de către acesta ori prin asumarea ca "model" a isprăvilor herculiene, în speranţa unei răsplate divine în postexistenţă, asemănătoare celei primite de către erou[273], ceea ce credem că reprezintă şi explicaţia reprezentării lui Herakles/Hercules pe monumentul de la Sângătin. Dincolo de o simplă aluzie alegorică la isprăvile cinegetice ale defunctului care, imitând în felul său isprăvile eroului, se doreşte şi el eroizat după moarte, ca pe unele monumente din Pannonia, unde vânători călare, însoţiţi de câini, urmăresc şi doboară mistreţi[274], lei[275] sau cerbi[276], scena aducerii de către Herakles/Hercules a ciutei din Keryneia la Mykene, cu toată împotrivirea copiilor Latonei, ar putea simboliza înfrângerea eroică de către adoratorul onest a suferinţelor şi greutăţilor vieţii, hotărâte de zei sau de destin şi încrederea în puterea omului de a-şi depăşi prin virtute condiţia de muritor[277]. Aşa cum remarca M. Bărbulescu, funcţiile soteriologice ale lui Herakles/Hercules au fost mai puţin abordate în istoriografia referitoare la credinţele religioase din alte provincii[278]. Nu trebuie pierdut însă din vedere, în legătură cu scena cu luptători de pe celălalt perete de aedicula de la Sângătin, că Herakles/Hercules devenise patronul gymnasiilor şi al întrecerilor atletice, iar la romani acela al gladiatorilor[279]. Ca divinitate a forţei fizice şi ocrotitor în primejdiile luptei, Hercules se bucura de o mare popularitate mai ales în centrele militare[280] şi printre militari şi veterani (27,3 % dintre inscripţiile dedicate lui în Dacia, cunoscute până în 1977-1978)[281].

Cei doi pereţi de aedicula din colecţia arheologică a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu constituie, astfel, monumentele funerare ale unor personaje înstărite, cunoscătoare ale mitologiei clasice, care cultivau obiceiuri greco-romane (bocirea mortului întins pe kliné, interesul pentru certamina Graeca) şi care puteau proveni din mediul romano-provincial al unei provincii balcanice sau dunărene, eventual din rândurile veteranilor. E drept, se poate presupune că pasiunea pentru certamina Graeca la Sângătin s-ar putea explica şi prin devoţiunea faţă de Herakles/Hercules, scena cu luptători putând fi percepută ca o rememorare a unui act exemplar al eroului, anume lupta cu Antaeus, episod reprezentat în Dacia doar de o statuetă din bronz de la Dierna[282] şi de o gemă cu loc de descoperire necunoscut (de la Romula sau Sucidava)[283]. Această devoţiune faţă de Herakles/Hercules la cei cărora le aparţinea şi presupusa villa rustica de la Sângătin este indicată şi de apariţia scenei cu ciuta din Keryneia, distrugătoarea ogoarelor, care atrage însă atenţia asupra unor posibile semnificaţii apotropaice şi, totodată, a posibilităţii contaminării sincretiste a lui Herakles/Hercules cu Silvanus, zeul pădurilor, indicată şi de inscripţii[284], ceea ce ne face să ne gândim la acel Hercules Rusticus, protector al bogăţiilor solului şi subsolului şi al fecundităţii[285]. Interesant este că ambele monumente s-ar putea data în perioada în care eroul devenise deus patrius, aparţinând astfel religiei oficiale a Imperiului roman, astfel că venerarea sa a dobândit în plus, în aceste condiţii, o semnificaţie politică, anume aceea a loialităţii faţă de stat, dat fiind că, încă din vremea lui Traianus, propaganda imperială îl propune pe Hercules, luptătorul împotriva monştrilor iraţionalului şi a barbariei, ca model comportamental divin[286] ; o expresie a acestui cult este considerată[287] depunerea, într-un mormânt gnostic de copil de la Dierna, descoperit în 1856 în curtea berăriei Jovanović, a unui medalion confecţionat dintr-un denar de la Traianus, pe reversul căruia este reprezentată statuia lui Hercules cu exuviae leonis[288]. Deşi M. Bărbulescu a combătut, mai recent, opiniile mai vechi, că sub chipul lui Herakles/Hercules s-ar putea ascunde o divinitate autohtonă, traco-dacică[289] şi cu toate că se pot specula unele apropieri de iconografia Cavalerului Trac pentru călăreţul reprezentat pe unul dintre cei doi pereţi de aedicula de la Sângătin, o interpretatio Romana a unei divinităţi agrosilvice neromane, ale cărei fapte vitejeşti constituie modelul comportamental al reprezentanţilor elitei sociale rurale de aici, poate fi, totuşi, luată în considerare.

 

Prescurtãri bibliografice/Literaturabkürzungen


AB, S.N. - Analele Banatului, Serie nouã, Timiºoara.
AEM - Archaeologisch-epigraphische Mittheilungen aus Oesterreich
(-Ungarn), Wien.
ActaTS - Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu.
AIIA - Anuarul Institutului de Istoria Artei, Cluj-Napoca.
Bayer. Vorgeschbl. - Bayerische Vorgeschichtsblätter, München.
BCªS - Buletinul Cercurilor ªtiinþifice Studenþeºti, Alba Iulia.
BerRGK - Bericht der Römisch-Germanischen Kommission des Deutschen
Archäologischen Institutes, Frankfurt am Main.
BMI - Buletinul Monumentelor Istorice, Bucureºti.
CIL - Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin.
Crisia - Crisia, Oradea.
CSIR - Corpus Signorum Imperii Romani.
EDR - Ephemeris Dacoromana. Annuaro della Scuola Romena di Roma,
Bucureºti.
EN - Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca.
IDR - Inscripþiile Daciei romane, Bucureºti.
Intercisa - Mária R. Alföldi, László Barkóczi, Jenõ Fitz, Klára Sz. Póczy,Aladár Radnóti, Agnes Salaman, Károly Sági, János Szilágyi, Eszter B. Vágó, Intercisa (Dunapentele – Sztálinváros). Geschichte der Stadt in der Römerzeit, Budapest, I (1954) und II (1957).
ISM - Inscriptiones Scythiae Minoris, Bucureºti.
JRGZM - Jahrbuch des Römisch-Germanischen Zentralmuseums, Mainz.
OmCD - * * *, Omagiu lui Constantin Daicoviciu, cu prilejul împlinirii
a 60 de ani, Bucureºti, 1960.
Pontica - Pontica, Constanþa.
RIU - Die römischen Inschriften Ungarns, Budapest.
RömRum - Römer in Rumänien. Ausstellung des Römisch-Germanischen
Museums Köln und des Historischen Museums Cluj, Kunsthalle
Köln, 12. Februar bis 18. Mai 1969.
Sargetia - Sargetia. Acta Musei Devensis, Deva.
StComCar - Studii ºi comunicãri de istorie ºi etnografie, Caransebeº.
Thraco-Dacica - Thraco-Dacica, Bucureºti.
Tibiscus - Tibiscus, Timiºoara.
Ziridava - Ziridava, Arad.


 

 

 



v Facultatea de Istorie „Nicolae Lupu”, B-dul Victoriei nr. 5-7, Sibiu.

*  În arheologia romană provincială din Dacia sunt numite aediculae formele reductive ale adevăratelor monumente funerare cu acest nume, întâlnite, de pildă, în nordul Italiei, Noricum şi Pannonia.

[1] N. Branga, Habitatul roman din bazinul Secaşului (sec. II-VI), în: N. Branga, Memoria antichităţii, Sibiu, 1994, p. 60 şi fig. 1.

[2] Ad. Husar, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1999, p. 188; cf. O. Floca, W. Wolski, Aedicula funerară în Dacia romană, în: BMI, XLII (1973), 3, p. 47.

[3] I. Weiler, Der Sport bei den Völkern der Alten Welt. Eine Einführung. Mit dem Beitrag Sport bei den Naturvölkern von Christoph Ulf, Darmstadt, 1981, pp. 268-275; J. Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Bucureşti, 1979, pp. 298sq. şi 313.

[4] J. Carcopino, op. cit., p. 297; cf. N. Lascu, Cum trăiau romanii, [Bucureşti], 1965, p. 419.

[5] J. Carcopino, op. cit., p. 297sq.; cf. N. Lascu, op. cit., p. 419.

[6] J. Carcopino, op. cit., p. 298.

[7] W. Jobst, Römische Mosaiken in Salzburg, Wien, 1982, p. 56.

[8] R. Étienne,Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970, p. 343sq.

[9] Ibidem, pp. 348-351.

[10] Ibidem, p. 353sq.

[11] J. Klemenc, V. Kolšek, P. Petru, Antične grobnice v Šempetru / Antike Grabmonumente in Šempeter, Ljubljana, 1972, pp. 75, 25, nr. 3 şi  30, nr. 70 (Šempeter pri Celju); V. Kuzsinszky, Die Ausgrabungen zu Aquincum (1879-1891), Budapest, 1892, pp. 110 şi 112; J. Szilágyi, Aquincum, Budapest, 1944, fig. 8; idem, Aquincum, Budapest – Berlin, 1956, pl. LXV; K. Sz. Póczy, Aquincum, Budapest, 1969, p. 4, fig. 27; Á. Kiss, Roman Mosaics in Hungary, Budapest, 1973, pp. 43-45, pl. V/1 (Aquincum); ibidem, p. 45, pl. VII/1 (Aquincum, perioada Severilor); M.-L. Krüger, Die Reliefs des Stadtgebietes von Carnuntum. II. Teil: Die figürlichen Reliefs, Wien, 1970 (= CSIR Österreich, I/3), nr. 246 (Petronell).

[12] ISM, I, nr. 280 (Histria, sec. II); B. Böttger, B. Döhle, K. Wachtel, Bulgarien – Eine Reise zu antiken Kulturstätten. Mit 24 farb- und 124 Schwarzweißaufnahmen sowie 13 Skizzen, Berlin, 1977, fig. 56 (Odessos); Antike Denkmäler in Bulgarien unter Mitwirkung von E. Bormann, V. Dobruský, H. Egger, H. Hartl, V. Hoffiler †, J. Oehler, K. Škorpil, A. Stein, J. Zingerle, bearbeitet von Ernst Kalinka, Wien, 1906 (= Schriften der Balkankommisssion. Antiquarische Abteilung, IV), col. 237-239, nr. 295, fig. 97 (Odessos); idem, col. 242, nr. 299, fig. 102 (Messembria).

[13] W. Jobst, op. cit., p. 56.

[14] D. Isac, Das Gefäss mit agonistischen Darstellungen von Gilău, în: ActaMN, 37/1 (2000), pp. 201-221.

[15] Ibidem, p. 211.

[16] Fr. Löwi, Bronzegefäss aus Constantinopel, în: AEM, 4 (1880), pp. 218-220, pl. VIII.

[17] N. Gudea, Despre un vas de sticlă din castrul roman de la Bologa, în: ActaMN, 21 (1984), pp. 531-535.

[18] W. Jobst, op. cit., p. 56.

[19] Ibidem, p. 55, pl. 17/1-2, fig. 13.

[20] J. Klemenc, V. Kolšek, P. Petru, op. cit., pp. 75, 25, nr. 3 şi  30, nr. 70.

[21] K. Sz. Póczy, op. cit., p. 4.

[22] Á. Kiss, op. cit., p. 45

[23] V. Kuzsinszky, op. cit., pp. 110 şi 112; J. Szilágyi, Aquincum, Budapest, 1944, fig. 8; idem, Aquincum, Budapest – Berlin, 1956, pl. LXV; K. Sz. Póczy, op. cit., p. 4, fig. 27; Á. Kiss, op. cit., pp. 43-45, pl. V/1.

[24] B. Böttger, B. Döhle, K. Wachtel, op. cit., p. 62sq.

[25] Ibidem, fig. 56.

[26] Z. Gočeva, Monuments funéraires avec images des cavaliers de la Moesie Inférieure, în: P. Roman, M. Alexianu (éd), Relations thraco-illyro-helléniques. Actes du XIVe Symposium  national de Thracologie (ŕ participation internationale). Băile Herculane (14-19 septembre 1992), Bucarest, 1994, p. 347, fig. 7.

[27] E. Bouley, La gladiature et la venatio en Mésie Inférieure et en Dacie ŕ partir du rčgne de Trajan, în: Sargetia, XXV (1992-1994), p. 85.

[28] L. Bloch, Römische Altertumskunde, dritte, verbesserte Auflage, Leipzig, 1906; R. Bloch, Etruscii, Bucureşti, 1966, p. 124; L. Bonfante, Civilizaţia etruscilor, Bucureşti, 1996 (= Biblioteca de artă, 561) p. 305; N. Lascu, op. cit., p. 410; P. Grimal, Civilizaţia romană, vol. II, Bucureşti, 1973, p. 412 (= Biblioteca pentru toţi, 760); J. Carcopino, op. cit., pp. 254 şi 282.

[29] J. Carcopino, op. cit., p. 282sq.

[30] O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 30, nr. 93, fig. 113-114.

[31] Ibidem, p.  37sq.

[32] L. Ţeposu-Marinescu, Funerary Monuments in Dacia Superior and Dacia Porolissensis, Oxford, 1982 (= BAR International Series, 128), p. 204sq., pl. XXXVI, AE 22; cf. J. F. Neigebaur, Dacien. Aus den Ueberresten des klassischen Alterthums, mit besonderer Rücksicht auf Siebenbürgen, Kronstadt, 1851, p. 288, nr. 17; S. Ferri, Arte romana sul Danubio. Considerazioni sullo sviluppo, sulle derivazioni e sui caratteri dellarte provinciale romana, Milano, 1933, p. 322, fig. 418-419; RömRum, pl. 98-99, p. 254, G 133; O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 30, nr. 90, fig. 109-110.

[33] L. Walde-Psenner, Das Wagenrelief von Maria Saal - ein Denkmal municipaler Repräsentation, în: * * *, 2. internationales Kolloquium über Probleme des provinzialrömischen Kunstschaffens. Vorträge der Tagung in Veszprém (14. Mai -18. Mai 1991), Veszprém, 1991, p. 135sq. (cu bibliografia problemei).

[34] Ibidem, pp. 135-137.

[35] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 213, pl. XXXIX, AE 70.

[36] Gr. Florescu, I monumenti funerari romani della "Dacia Superior", în: EDR, IV (1930), p. 84, nr. 9, fig. 9; O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 24, nr. 71, fig. 90; L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 213, pl. XXXIX, AE 67.

[37] D. Tudor, Oraşe, tîrguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968, p. 239.

[38] L. Walde-Psenner, op. cit., p. 136.

[39] Antike Denkmäler in Bulgarien, col. 328sq., nr. 421, fig. 135sq.

[40] Z. Gočeva, op. cit., p. 346, fig. 4-5.

[41] Z. Covacef, Quelques considérations concernant les activités agricoles dans la Dobroudja romaine, refletée par les monuments sculpturaux, în: V. H. Baumann (éd.), La politique édilitaire dans les provinces de ľEmpire romain (IIčme – IVčme sičcles aprčs J.-C.). Actes du IIIe Colloque Roumano-Suisse La vie rurale dans les provinces romaines: vici et villae (Tulcea, 8-15 octobre 1995), Tulcea, 1998 (= Bibliothčque istro-pontique, série Archéologie, 3), p. 270, fig. 1.

[42] Antike Denkmäler in Bulgarien, col. 218-220, nr. 271, fig. 75.

[43] V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923, pp. 61 şi 156, fig. 38; R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938, pp. 186, 208 şi 221; T. D. Zlatkovskaja, Мёзия в III веках нашей эры, Moskva, 1951, p. 112; I. Stoian, Tomitana. Contribuţii epigrafice la istoria cetăţii Tomis, Bucureşti, 1962, p. 208sq.; RömRum, p. 263, G 170.

[44] Z. Covacef, Arta sculpturală în Dobrogea romană, secolele I-III, Cluj-Napoca, 2002, p. 329, pl. XXXVII/3; cf. M. Bărbulescu, Numele Δεκέβαλος pe o inscripţie descoperită în Dobrogea, în: Thraco-Dacica, XI/1-2 (1990),p. 5,  fig. 1; cf. Z. Covacef, Quelques considérations concernant les activités agricoles dans la Dobroudja romaine, refletée par les monuments sculpturaux, p. 270, fig. 7.

[45] M. Bărbulescu, op. cit., p. 8.

[46] CSIR Österreich, I/3, nr. 330.

[47] L. Walde-Psenner, op. cit., p. 135; M. Bărbulescu, op. cit., p. 8..

[48] L. Walde-Psenner, op. cit., p. 135 (cu bibliografia problemei).

[49] B. Böttger, B. Döhle, K. Wachtel, op. cit., p. 29, fig. 8.

[50] Intercisa, I, p. 305, nr. 177, pl. LX/5; Intercisa, I, p. 305sq., nr. 180, pl. LX/4; Intercisa, II, p. 631, nr. 410, pl. LXXXVIII/1.

[51] A. Kiss, Das römerzeitliche Wagengrab von Kozármisleny (Ungarn, Kom. Baranya). Mit einem Anhang von Sándor Bökönyi: Die Pferdeskelettte des römischen Wagengrabes von Kozármisleny, Budapest, 1989 (= Régészeti füzetek, ser. II, nr. 25), fig. 1.

[52] M. Oppermann, Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, 1988, p. 108.

[53] Ibidem, p. 125 ; cf. D. Berciu, Contribution ŕ ľétude de ľart thraco-gčte, Bucarest, 1974 (= Bibliotheca historica Romaniae, Monographies, XIII), p. 194.

[54] I. H. Crişan, Necropola dacică de la Cugir (jud. Alba), în: Apulum, 18 (1980), p. 84.

[55] B. Böttger, B. Döhle, K. Wachtel, op. cit., p. 29, fig. 8; S. Ferri, Arte romano sul Danubio. Considerazioni sullo sviluppo, sulle derivazioni e sui caratteri dellarte provinciale romana, Milano, 1933, p. 360, fig. 485.

[56] S. Ferri, op. cit., p. 360.

[57] Ibidem, p. 360.

[58] G. Kossak, Wagen und faltbarer Sessel in Gräbern römischer Provinzen, în: Bayer. Vorgeschbl., 65 (2000),p. 100.

[59] R. Petrovszky, W. Transier, Die Römerzeit. Mit Beiträgen von Franziska Dövener, Bärbel Hanemann, Maria Petrovszky, Speyer, 1994, p. 42sq. Un mormânt cu car de luptă roman, datat în sec. II sau începutul sec. III, a fost descoperit şi într-un tumul din Dobrogea: N. Harţuche, Un car de luptă descoperit în regiunea Dobrogea, în: Apulum, 6 (1967), pp. 231-257. 

[60] G. Kossak, op. cit., p. 98.

[61] M. Oppermann, op. cit., p. 204sq.

[62] Ibidem, pp. 211-213.

[63] G. Kossak, op. cit., p. 98sq.

[64] Ibidem, p. 98sq.

[65] Ibidem, p. 99.

[66] Ibidem, p. 101.

[67] Ibidem, pp. 101, 104 şi 107.

[68] V. Sîrbu, G. Florea, V. Sîrbu, G. Florea, Les Géto-Daces. Iconographie et imaginaire, Cluj-Napoca, 2000, p. 131, fig. 88; cf. M. Oppermann, op. cit., pp. 148-151, pl. LII/84.

[69] L. Walde-Psenner, op. cit., p. 136.

[70] G. Kossak, op. cit., pp. 104 şi 107.

[71] L. Walde-Psenner, op. cit., p. 136.

[72] G. Kossak, op. cit., p. 102sq.

[73] Ibidem, p. 107.

[74] Ibidem, p. 103sq.

[75] M. G. M. Meyer, Das römische Gräberfeld von Mochenwangen. Begleitheft zur Ausstellung in Bad Buchau im Sommer 2000, s. l., 2000, p. 12.

[76] G. Kossak, op. cit., p. 105.

[77] M. G. M. Meyer, op. cit., p. 12, fig. 12 şi 14.

[78] V. Rusu-Bolindeţ, Reprezentări de vase ceramice pe monumentele sculpturale din Dacia romană, în: EN, IV (1994), p.  123 ; cf. H. Hoffmann, Tarentine Rhyta, Mainz, 1966.

[79] V. Sîrbu, Représentations zoomorphes sur/en céramique dans le monde des Géto-Daces, în : Thraco-Dacica, XVI/1-2 (1995), p. 192.

[80] Ibidem, p. 123sq.; L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., pp. 47-49.

[81] V. Sîrbu, op. cit., p. 192.

[82] M. Oppermann, op. cit., p. 110, pl. XXXI/5.

[83] A. Fol, I. Marazov, Goldene Fährte Thrakien. Porträt einer schriftlosen Hochkultur, Innsbruck, 1978, p. 40.

[84] Ibidem, p. 20.

[85] D. Berciu, op. cit., p. 54, fig. 8a-b; M. Oppermann, op. cit., p. 128; V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 126, fig. 5/3-4 .

[86] M. Oppermann, op. cit., p. 130; V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., fig. 9/1-1a.

[87] D. Berciu, op. cit., pp. 172-174, fig. 74; M. Oppermann, op. cit., p. 131, pl. XLI/68; V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., fig. 13/1-2 şi 84/1.

[88] V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 133.

[89] D. Berciu, op. cit., pp. 134 şi 175 ; V. Sîrbu, op. cit., p. 192; V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 53.

[90] M. Poladian Ghenea, Arta preistorică şi antică din regiunea caucaziană, Bucureşti, 1988 (= Curente şi sinteze, 49), p. 380sq., fig. 92.

[91] Ibidem, p. 381.

[92] M. Gramatopol, Artele miniaturale în antichitate, Bucureşti, 1991 (= Curente şi sinteze, 55), p. 312, fig. 284.

[93] V. G. Lukonin, Искусство древнего Ирана, Moskva, 1977, pp. 13 şi 52-54; M. Poladian Ghenea, op. cit., p. 413, fig. 114.

[94] V. G. Lukonin, op. cit., pp. 72 şi 80; M. Poladian Ghenea, op. cit., p. 413, fig. 114.

[95] V. G. Lukonin, op. cit., pp. 72 şi 80; M. Poladian Ghenea, op. cit., p. 445sq., fig. 140-143.

[96] M. Gramatopol, op. cit., p. 335, fig. 310; M. Oppermann, op. cit., p. 110, pl. XXIII/39-42.

[97] V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 133.

[98] M. Oppermann, op. cit., pp. 152-154, pl. XLIX/80 şi L/81.

[99] M. Poladian Ghenea, op. cit., p. 481, fig. 159.

[100] V. Sîrbu, op. cit., p. 191; cf. I. Marazov, Ритоните в Тракия, Sofija, 1978, pp. 111-137; N. Conovici, Un rhyton ceramic descoperit la Piscul Crăsani, în: Thraco-Dacica, VIII/1-2 (1987), pp. 95-97.

[101] V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 59.

[102] M. Poladian Ghenea, op. cit., pp. 419 şi 445sq.

[103] M. Oppermann, op. cit., p. 110.

[104] D. Berciu, op. cit., p. 134sq. şi 175.

[105] M. Poladian Ghenea, op. cit., p. 526, fig. 204.

[106] M. Gramatopol, op. cit., p. 438sq., fig. 457.

[107] V. G. Lukonin, op. cit., p. 121.

[108] V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 68.

[109] * * *, Der Trajansbogen in Benevent. Einführung von Ernst von Garger, Die Sammlung Parthenon, Berlin, s.a., pl. 37/3.

[110] V. Sîrbu, op. cit., p. 192.

[111] V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 133; cf. G. Florea, Ceramica pictată dacică. Artă, meşteşug şi societate în Dacia preromană (sec. I a.Chr. – I p.Chr.), Cluj-Napoca, 1998, p. 249; V. Sîrbu, op. cit., p. 187.

[112] V. Sîrbu, op. cit., p. 192.

[113] V. Rusu-Bolindeţ, op. cit., p. 124. Un corn de băut din corn de bovină de la sfârşitul sec. II î.e.n. se găseşte în colecţia Severeanu (M. Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982, p. 94, pl. 26a-b şi 50c), iar coarne de bovine, folosite în cursul unor ritualuri, au fost descoperite şi la dacii liberi, în gropile de cult de la Biharea (S. Dumitraşcu, Descoperiri arheologice dacice de epocă romană la Biharea, în: Ziridava, XI (1979), pp. 196 şi 201), datate, mai recent, în sec. II şi în prima jumătate a sec. III (S. Dumitraşcu, I. Crişan, Ceramică descoperită la Biharea, în: Crisia, XVIII (1988), p. 366).

[114] V. Rusu-Bolindeţ, op. cit., p. 123.

[115] S. Dumitraşcu, Descoperiri arheologice dacice de epocă romană la Biharea, în: Ziridava, 11 (1979), p. 196.

[116] Ibidem, p. 201.

[117] Ibidem, p. 196.

[118] S. Dumitraşcu, I. Crişan, Ceramică descoperită la Biharea, în: Crisia, 18 (1988), p. 368; cf. I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986, p. 422sq.

[119] S. Dumitraşcu, op. cit., p. 196.

[120] V. Sîrbu, Incinte şi locuri sacre cu sacrificii şi depuneri de ofrande în lumea geto-dacilor, în: Pontica, 27 (1994), p. 49.

[121] Ibidem, p. 47.

[122] S. Dumitraşcu, op. cit., p. 209; idem, Stadiul cercetărilor privind mileniul I e.n. în vestul şi nord-vestul Munţilor Apuseni, în: Crisia, 16 (1986), p. 13.

[123] S. Dumitraşcu, I. Crişan, Cuptoare de ars oale descoperite la Sînnicolau Român, judeţul Bihor, în: Crisia, 18 (1988), p. 46; eidem, Ceramică descoperită la Biharea, p. 366.

[124] V. Sîrbu, op. cit., p. 41.

[125] V. Rusu-Bolindeţ, op. cit. p. 124.

[126] Ibidem, pp. 141, nr. 53 şi 142, nr. 54.

[127] Ibidem, p. 143, nr. 77-79.

[128] Ibidem, p. 143, nr. 78.

[129] Ibidem, p. 146, nr. 107.

[130] Ibidem, p. 123.

[131] Ibidem, p. 123, pl. II/5.

[132] Ibidem, p. 123, pl. IV/1.

[133] D. Protase, A. Zrinyi, Inscripţii şi monumente sculpturale din castrul roman de la Brîncoveneşti (jud. Mureş), în: EN, II (1992), pp. 101-104, nr. 17 şi 23, pl. IX/2 şi X/4.

[134] V. Rusu-Bolindeţ, op. cit., p. 124.

[135] D. Protase, A. Zrinyi, op. cit., p. 103 sq., nr. 23, pl. X/4.

[136] Ibidem, pp. 103 şi 108.

[137] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., pp. 47-49.

[138] Ibidem, pp. 47-49.

[139] C. H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998, p. 118.

[140] E. Nemeth, Despre originea etnică a soldaţilor şi veteranilor din Dacia Porolissensis, în: AB, S.N, II (1993), p. 197.

[141] I. Mitrofan, La lanterna della stazione romana di Micăsasa, în: M. Porumb (ed.), Omaggio a Dinu Adameşteanu, Cluj-Napoca, 1996, p. 178.

[142] R. Ambs, A. Faber, Ein Bestattungsplatz der provinzialen Oberschicht Raetiens an der Donausüdstraße bei Nersingen-Unterfahlheim. Mit Beiträgen von Angela von den Driesch und Sabine Klein, în: BerRGK, 79 (1993), p. 460sq.

[143] Ch. Ertel, S. Palágyi, F. Redő, Die Skulpturen des Stadtgebietes von Sala und Mogontiana, sowie des Balaton- (Platensee-) Oberlandes in den Komitaten Zala und Veszprém, Budapest, 1999 (= CSIR Ungarn, VIII), nr. 95.

[144] RIU, 2, nr. 367; CSIR Ungarn, VIII, nr. 95.

[145] A. Lengyel, G. T. B. Radan, The Archaeology of Roman Pannonia, Budapest, 1980, pl. XXXVIII.

[146] R. Ambs, A. Faber, op. cit., p. 461sq.

[147] A. Sz. Bürger, Die Skulpturen des Stadtgebietes von Sopianae und des Gebietes zwischen der Drau und der Limesstrecke Lussonium – Altinum, Budapest, 1991 (= CSIR Ungarn, VII), nr. 50.

[148] Antike Denkmäler in Bulgarien, col. 328sq., nr. 421, fig. 135sq.; CIL, III, 14413,1.

[149] A. Neumann, Die Reliefs der Stadtgebiete von Scarbantia und Savaria, Wien, 1974 (= CSIR Österreich, I/5),nr. 12.

[150] CSIR Österreich, I/3, nr. 330.

[151] ISM, II. Nr. 327 (163).

[152] B. Böttger, B. Döhle, K. Wachtel, op. cit., p. 29, fig. 8.

[153] Intercisa, I, p. 305, nr. 177, pl. LX/5; Intercisa, I, p. 305sq., nr. 180, pl. LX/4; Intercisa, II, p. 631, nr. 410, pl. LXXXVIII/1.

[154] Ibidem, p. 279sq.

[155] S. Soproni,Einheimische Grabstele mit Hügelgrab- und  Wagendarstellung, în: * * *, 2. internationales Kolloquium über Probleme des provinzialrömischen Kunstschaffens. Vorträge der Tagung in Veszprém (14. Mai -18. Mai 1991), Veszprém,1991, p. 280.

[156] Ibidem, p. 279.

[157] Ibidem, p. 279.

[158] S. Dumitraşcu, Dacia apuseană (Teritoriul dacilor liberi din vestul şi nord-vestul României în vremea Daciei romane), Oradea, 1993, pp. 43 şi 68.

[159] D. Tudor, op. cit., p. 239.

[160] V. Kuzsinszky, Aquincum. Ausgrabungen und Funde. Führer mit einer topographischen und geschichtlichen Einleitung mit 2 Lageplänen und 150 Abbildungen, Budapest, 1934, pp. 23 şi 200.

[161] CIL, III, 10 312-10 313.

[162] V. Kuzsinszky, op. cit., p. 200, nr. 372.

[163] L. Mărghitan, Consideraţii referitoare la sistemul vamal din cadrul Banatului în epoca romană, în: Tibiscus, III (1974), p. 109; cf. I. Ferenczi, Opinii vechi şi noi în legătură cu drumurile între Dacia, Pannonia şi Moesia Superior prin "Barbaricum", în: Tibiscus, III (1974), p. 126.

[164] I. Ferenczi, op. cit., p. 126.

[165] L. Walde-Psenner, op. cit., p. 136.

[166] G. Kossak, op. cit., pp. 104 şi 107.

[167] S. Soproni, op. cit., p. 280, fig. 2-3.

[168] G. Kossak, op. cit., p. 136 (cu bibliografia problemei).

[169] RIU, 5, nr. 1208; RIU, 3, nr. 913; RIU, 3, nr. 928; RIU, 3, nr. 893; RIU, 3, nr. 947.

[170] J. Fitz, Gorsium. A táci római kori ásatások, harmadik, átdolgozott kiadás, Székesfehévár, 1970, fig. 67; RIU, 3, nr. 928.

[171] RIU, 3, nr. 911.

[172] RIU, 3, nr. 928; RIU, 5, nr. 1208.

[173] RIU, 3, nr. 893; Intercisa, I, p. 305, nr. 178, pl. LXI/1; Intercisa, I, p. 305, nr. 177, pl. LX/5; Intercisa, I, p. 303, nr. 162, pl. LVIII/3; RIU, 5, nr. 1160.

[174] RIU, 3, nr. 901; RIU, 3, nr. 925; Intercisa, I, p. 305, nr. 179, pl. LXI/4.

[175] Intercisa, I, p. 305, nr. 175, pl. LXI/3; Intercisa, I, p. 305, nr. 176, pl. LXI/2; Intercisa, I, p. 289, nr. 63, pl. XXXIII/3; Intercisa, I, p. 289, nr. 64, pl. XXXIII/6.

[176] E. Walde-Psenner, op. cit., p. 136.

[177] J. Fitz, op. cit., fig. 67; I. I. Russu, Dacia şi Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, Bucureşti, 1973, p. 77, fig. 14.

[178] R. Ambs, A. Faber, op. cit., p. 463.

[179] CSIR Österreich, I/3, nr. 315 (Bruckneudorf); CSIR Österreich, I/3, nr. 279 (Leithaprodersdorf); CSIR Österreich, I/5, nr. 8 (Walbersdorf); J. Fitz, op. cit., fig. 67 (Gorsium); CSIR Österreich, I/5, nr. 11 (Friedberg); A. Neumann, Die Skulpturen des Stadtgebietes von Vindobona, Wien, 1967 (= CSIR Österreich, I/1), nr. 35 (Mahlheiten); J. Fitz, A római kor Fejér megyében, Székesfehévár, 1970, fig. 6 (Ercsi); RIU, 5, nr. 1262 (Intercisa); Intercisa, I, p. 304sq., nr. 174, pl. LX/3 (Intercisa).

[180] Antike Denkmäler in Bulgarien, col. 208sq., nr. 263, fig. 68 (Odessos); ibidem, col. 240-242, nr. 298, fig. 100 (Odessos).

[181] J. Brřnsted, E. Dyggve, Fr. Weilbach, Recherches ŕ Salona, tome I, Copenhague, 1928, p. 154 sq., fig. 151 (Salona).

[182] K. Roth-Rubi, H. R. Sennhauser, Römische Strasse und Gräber. Mit Beiträge von Victorine von Gonzenbach und Gerd G. König, în: Verenamünster Zurzach. Ausgrabungen und Bauuntersuchung,  1, Zürich, 1987, 1, fig. 113.

[183] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 203, AE 22, pl. XXXV (Potaissa).

[184] G. Kossak, op. cit. , p. 105.

[185] E. Walde-Psenner, op. cit., p. 136.

[186] Ibidem, p. 107.

[187] Ad. Husar, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1999, p. 55sq.

[188] CSIR Österreich, I/5, nr. 9.

[189] CIL, III, 5406; E. Weber, Die römerzeitlichen Inschriften der Steiermark, Graz, 1969, nr. 168.

[190] Petronius, Satyricon, 29, apud Seneca, Petroniu, Apokolokyntosis / Satyricon (traducere, prefaţă şi note de E. Cizek), [Bucureşti], 1967, p. 77; ibidem, LII, apud Seneca, Petroniu, op. cit., p. 115.

[191] Ibidem, 71, apud Seneca, Petroniu, op. cit., p. 150.

[192] Ibidem, 71, apud Seneca, Petroniu, op. cit., p. 152.

[193] Al. Gh. Sonoc, Câteva consideraţii în legătură cu organizarea spectacolelor publice şi percepţia luptelor cu fiare şi de gladiatori în Moesia Inferior, Regatul bosporan şi Dacia romană, în: ActaTS, 2 (2003), p. 144.

[194] L. Robert, Les Gladiateurs dans lOrient grec, 2e éd., Amsterdam, 1971, pp. 47-50.

[195] ISM, II, nr. 256.

[196] Cf. V. Moga, Amfiteatre şi lupte de gladiatori în Dacia romană, în: Sargetia, XX (1986-1987), p. 114.

[197] L. Robert, op. cit.

[198] E. Bouley, op. cit., p. 81.

[199] D. Berciu, op. cit., p. 188.

[200] J. Aymard, Essai sur les chasses romaines des origines ŕ la fin du sičcle des Antonins (Cynegetica), Paris, 1951, pp. 503-522; F. Cumont, Recherches sur le symbolisme funéraire des Romains, Paris, 1966, p. 449; Z. Covacef, La tradition grecque et ľidée de ľimmortalité reflétée par ľart sculptural de la Dobroudja romaine, în : P. Roman, M. Alexianu (éd), op. cit., p. 371sq. ; V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., pp. 109-114

[201] M. Oppermann, op. cit., p. 109.

[202] Z. Covacef, op. cit., p. 371.

[203] Antike Denkmäler in Bulgarien, col. 232, fig. 89; Z. Gočeva, op.cit.; I. Stoian, op. cit., p. 205sq., nr. 7, pl. LVIII, fig. 2; RömRum, pp. 263 şi 266sq., G 169 şi G 182, pl. 87.

[204] Antike Denkmäler in Bulgarien, col. 230sq., nr. 286-287, fig. 88; col. 370sq., nr. 341, fig. 109

[205] Z. Gočeva, op.cit., p. 345sq.

[206] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 50.

[207] D. M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice. Texte şi interpretări, Bucureşti, 1969, p. 294sq.

[208] M. Oppermann, op. cit., p. 135.

[209] A. Fol, I. Marazov, op. cit., 1978, p. 22.

[210] K. Zimmermann, Thraker- Darstellungen auf griechischen Vasen, în: Actes du IIe Congrčs International de Thracologie (Bucarest, 4-10 septembre 1976), vol. I, Bucureşti, 1980, p. 430, fig. 6, 7 şi 9; M. Oppermann, op. cit., p. 89, pl. XXXII/53; A. Fol, I. Marazov, op. cit., p. 126sq.

[211] M. Oppermann, op. cit., p. 91.

[212] V. Sîrbu, A. Rustoiu, G. Crăciunescu, Descoperiri funerare din La Tčne-ul târziu din zona Porţilor de Fier, în: Thraco-Dacica, XX/1-2 (1999), p. 219.

[213] L. Barkóczi, Brigetio, Budapest, 1951 (= Dissertationes Pannonicae, II, 22), pp. 38 şi 52, nr. 20, pl. VII/3 ; RIU, 3, nr. 720

[214] CIL, III, 3334 = 10 316; RIU, 5, nr. 1184; Intercisa, I, p. 298, nr. 130, pl. LI/1.

[215] D. Ciugudean, H. Ciugudean, A roman military grave at Apvlvm, în: H. Ciugudean, V. Moga (ed.), Army and Urban Development in the Danubian Provinces of the Roman Empire, Alba Iulia, 2000 (= Bibliotheca Musei Apulensis, XV), p. 209.

[216] CSIR Österreich, II/2, nr. 244.

[217] D. Berciu, Daco-Romania, München – Genf – Paris, 1978, fig. 101 şi 106.

[218] D. P. Dimitrov, M. Čičikova, Къзноантичната гробница при Силистра, Sofija, 1986, p. 118, fig. 61.

[219] CSIR Ungarn, VIII, nr. 21.

[220] CSIR Österreich, I/3, nr. 322.

[221] V. Wollmann, Die Erforschung der Römer- und Völkerwanderungszeit in Siebenbürgen bis zu Beginn des 20. Jahrhunderts, în: W. Schuller (Hg.), Siebenbürgen zur Zeit der Römer und der Völkerwanderung, Köln – Weimar – Wien, 1994 (= Siebenbürgisches Archiv, 29), fig. 7.

[222] H. Jobst, Römische Bronzeplastik, în: W. Jobst (Hrsg.), Carnuntum. Das Erbe Roms an der Donau. Katalog der Ausstellung des Archäologischen Museums Carnuntinum in Bad Deutsch-Altenberg, s.l., s.a., p. 375.

[223] CSIR Österreich, I/5, nr. 12.

[224] RIU, 3, nr. 901.

[225] C. Patsch, Das Sandschak Berat in Albanien, Wien, 1904 (= Schriften der Balkankomission. Antiquarische Abteilung, III), col. 175sq., nr. 35, fig. 150.

[226] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 223, F 6.

[227] Ibidem, p. 116, S 59, pl. V.

[228] Ibidem, p. 118, S 64, pl. VII.

[229] Ibidem, p. 213, AE 65; O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 20, nr. 54, fig. 70.

[230] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 204sq., pl. XXXVI, AE 22.

[231] D. Protase, A. Zrínyi, Inscripţii şi monumente sculpturale din castrul roman de la Brîncoveneşti (jud. Mureş), în: EN, 2 (1992), p. 102sq., nr. 17 şi 19, pl. IX/2,4.

[232] A. I. Zajcev, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), Мифологический словарь, Moskva, 1990, p. 147, s.v. Геракл.

[233] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), în: ActaMN, 14 (1977), p. 184, nr. 43, pl. VII/1; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), în: ActaMN, 15 (1978), p. 226.

[234] D. Protase, A. Zrínyi, op. cit., pp. 104, nr. 24, pl. XI/1 şi p. 105, nr. 29, pl. XII/2.

[235] M. Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1984, p. 188.

[236] N. Gostar, Inscripţii şi monumente din Germisara, în: Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, Deva, 1956 (= Sargetia, III), p. 85.

[237] M. Gramatopol, Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii, Bucureşti, 1982, p. 165sq.; Z. Covacef, Arta sculpturală în Dobrogea romană, secolele I-III, pp. 147sq.

[238] V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 101.

[239] M. Gramatopol, op. cit., p. 165.

[240] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), pp. 175-186.

[241] Ibidem, pp. 186-188.

[242] P. Bona, Biserica medievală din Caransebeş, Caransebeş, 1993, p. 69, pl. 6/2.

[243] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I); idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II).

[244] IDR, III/3, 254; cf. J. F. Neigebaur, op. cit., p. 106sq., nr. 8; B. Cserni, Alsofehérvármegye történelme, în: Alsofehérvármegye története monográfiája, vol. II/1, Nagyenyed, 1901, p. 499, nr. 541; N. Gostar, op. cit., p. 85; M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 187, nr. 77, pl. V/1-2; L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 168, A32.

[245] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 187sq., nr. 79, pl. IX/1.

[246] P. Bona, Biserica medievală din Caransebeş, Caransebeş, 1993, p. 69, pl. 6/2.

[247] M. Bărbulescu, op. cit., p. 188, nr. 82; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 226; cf. L. David, L. Mărghitan, Monumente sculpturale de la Micia, în: ActaMN, 5 (1968), p. 128sq., nr. 5, pl. II/1; O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 12, nr. 19, fig. 29; L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 216sq., AE 83.

[248] N. Gostar, Inscripţii şi monumente din Germisara, în: Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, Deva, 1956 (= Sargetia, 3), p. 85; D. Tudor, op. cit., p. 26; V. Wollmann, Preocupări şi cercetări de epigrafie asupra Banatului roman, în: StComCar, 2 (1977), p. 365; M. Bărbulescu, op. cit., p. 187, nr. 74, pl. IV; cf. F. Griselini, Versuch einer politischer und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte, Wien, 1780, p. 279, pl. III/3; J. F. de Miller, Hercules Mehadiensis animadversionibus criticis illustratus, Pestini, 1806, p. 20sq.; J. F. Neigebaur, op. cit., p. 13, nr. 26; B. Milleker, Délmagyarország régiségletei a honfóglalás elötti idökböl, vol. II, Temesvár, 1899, p. 34.

[249] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 226.

[250] A. I. Zajcev, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 148, s.v. Геракл. Scena cu Herakles eliberând-o pe Hesione apare şi pe un relief funerar din Muzeul Naţional Maghiar de la Budapesta: S. Ferri, op. cit., fig. 246.

[251] A. Hopârtean, Cl. Luca, Un monument funerar roman descoperit la Turda (Potaissa), în: Potaissa, 3 (1982), pp. 111-113.

[252] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 188, nr. 83, pl. IX/3; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 226; cf. idem, Pilastrul cu divinităţi din Napoca şi unele aspecte ale arhitecturii funerare din Dacia, în: AIIA, 19 (1976), p. 270, fig. 2; V. Wollmann, Monumente epigrafice şi sculpturale romane din Ulpia Traiana, în: Apulum, 13  (1975), p. 213, nr. 12, fig. 14a-b; M. Gramatopol, op. cit., p. 165; M. Pâslaru, Despre o posibilă reminescenţă antică în riturile funerare româneşti, în: BCSŞ, 4 (1998), p. 126.

[253] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 188, nr. 80, pl. VII/3.

[254] Ibidem, p. 187, nr. 76, pl. VII/4; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 227; cf. Pilastrul cu divinităţi din Napoca şi unele aspecte ale arhitecturii funerare din Dacia, în: AIIA, 19 (1976), pp. 267-274.

[255] C. Popescu, M. Popescu, Le culte de Liber Pater en Dacie romaine, în: Thraco-Dacica,  XVI/1-2 (1995), p. 229.

[256] A. Hopârtean, Cl. Luca, op. cit.

[257] V. Wollmann, op. cit., p. 213, nr. 12, fig. 14a-b; M. Bărbulescu, op. cit., p. 270, fig. 2; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 188, nr. 83, pl. IX/3; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 226; M. Pâslaru, op. cit., p. 126.

[258] F. Cumont, Lux Perpetua, Paris, 1949, p. 410.

[259] J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, numere, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 345, s.v. cocoş.

[260] M. Pâslaru, op. cit., p. 125; cf. M. Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia romană, p. 188.

[261] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 179, nr. 2; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 227; M. Pâslaru, op. cit., p. 125.

[262] N. Igna, Cultul lui Esculap şi al Higiei cu specială privire la Dacia superioară, Cluj, 1935, p. 68sq., fig. 27-29.

[263] A. I. Zajcev, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 147sq., s.v. Геракл. Scena cu Herakles aducând-o pe Alkestis din Lumea de Dincolo apare pe un monument funerar de la Šempeter pri Celju (Slovenia): J. Klemenc, Die keltischen Elemente auf den Grabdenkmälern von St. Peter im Sanntale, în: OmCD, fig. 8.

[264] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 224.

[265] Ibidem, p. 224.

[266] Idem, Interferenţe spirituale în Dacia romană, p. 189.

[267] V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989, p. 219, s.v. Herakles; A. I. Zajcev, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), p. 148sq., s.v. Геракл.

[268] L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 45.

[269] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 231.

[270] Ibidem, p. 231; cf. M. Bărbulescu, E. Nemeş, Un relief cu muncile lui Hercules din Palatul Augustalilor, în: Sargetia, 11-12 (1974-1975), p. 320sq.

[271]  V. Sîrbu, G. Florea, op. cit., p. 101.

[272] M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994, pp. 161 şi 167.

[273] Idem, Interferenţe spirituale în Dacia romană, p. 188sq.; cf. idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 229sq.

[274] L. Barkóczi, Brigetio, Budapest, 1951 (= DissPann, Ser. II, 22), pp. 35 şi 51, nr. 3, pl. II/1; RIU, 3, nr. 678 (stela funerară a lui Cotomas, fiul lui Nurtus; Környe, Ungaria, sec. II); CSIR Österreich, I/1, nr. 36; CIL, III, 4580 (monumentul funerar al lui Aptomarus, fiul lui Ilon; Maria-Lanzendorf, Austria); CSIR Österreich, I/3, nr. 338; CIL, III, 15196,2 (monumentul funerar al lui Tricuai Ancliuccus; Velm, Austria, începutul sec. I).

[275] Intercisa, I, p. 311, nr. 210, pl. LXVIII/3 (lespede).

[276] L. Barkóczi, op. cit., pp. 37, pl. X/3 (stelă funerară; Brigetio, sec. II); CSIR Ungarn, II, nr. 82 (stelă funerară; Gyor, a doua jumătate a sec. I). Un cerb doborât de un vânător călare credem că pare a fi reprezentat şi pe un monument funerar din Dacia: L. Ţeposu-Marinescu, op. cit., p. 209, AE 51, pl. XL; O. Floca, W. Wolski, op. cit., p. 10, n. 13, fig. 21,22 (perete de aedicula; Micia, a doua jumătate a sec. II).

[277] E. M. Štaerman, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 150, s.v. Геркулес; V. Kernbach, p. 220, s.v. Herakles; cf. M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), pp. 224 şi 229sq.

[278] M. Bărbulescu, op. cit., p. 230.

[279] V. Kernbach, op. cit., p. 220, s.v. Herakles.

[280] A. Hopârtean, Cl. Luca, op. cit., p. 112.

[281] M. Bărbulescu, op. cit., p. 221.

[282] Ibidem, p. 226; cf. idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 182, nr. 26; B. Milleker, op. cit., p. 239, pl. II.

[283] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 226; idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), p. 186, nr. 68.

[284] Idem, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 228; cf. CIL, III, 1152 (Apulum: Silvanus Domesticus, Terra Mater, Hercules); IDR, III/3, 39 (Deva: Hercules, Silvanus).

[285] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 228.

[286] S. Nemeti, TRAIANVS VICTOR ET MEDICVS. Primul război dacic şi teologia imperială, în: Eugen Iaroslavschi (coord.), Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001 (= Bibliotheca Musei Napocensis, XX), p. 409 ; cf. M. Bărbulescu, Relieful "narativ" în Dacia, în: ActaMN, 18 (1981), p. 459.

[287] R. Noll, Zwei römerzeitliche Grabfunde aus Rumänien in der Wiener Antikensammlung. Mit einem Exkurs Goldene Herkuleskeulen, în: JRGZM, 31 (1984), p. 449sq.

[288] Ibidem, p. 439 şi 441sq., pl. 65/11-12 ; cf. R. Florescu, I. Miclea, Tezaure transilvane la Kunsthistorisches Museum din Viena, Bucureşti, 1979, nr. 71, fig. 29-30  (unde se suţine, în mod eronat, că ar fi vorba de 2 monede!).

[289] M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (II), p. 232.