Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

EVUL MEDIU.

PROBLEME DE TERMINOLOGIE ŞI PERIODIZARE

Analizarea şi studierea unei epoci istorice, indiferent care ar fi aceasta, implică în primul rând definirea respectivei epoci, a terminologiei şi denumirii acesteia precum şi delimitarea sa cronologică în raport cu epocile precedente şi cu cele ce o succed în fluxul de ansamblu al istoriei generale.

Termenul de Ev Mediu, prin care se defineşte epoca ce ne propunem să o abordăm şi din care au fost derivate şi denumirile de "Epoca medievală", "relaţii medievale", "structuri medievale", etc., chiar cel de "orânduirea medievală", nu este altceva decât o născocire a curentului cultural al umanismului, care la rândul său este o manifestare a Renaşterii şi care în acest fel vroia să întreţină sentimentele de distanţare faţă de trecutul nemijlocit şi să sublinieze ataşamentul faţă de trecutul mai îndepărtat al antichităţii clasice atât de elogiate de renascentişti. Redescoperirea valorilor culturii antice şi strădaniile de reînviere a acestora i-au făcut pe erudiţii umanişti să considere perioada de timp scursă între sfârşitul Antichităţii şi Renaştere ca pe o etapă regretabilă în istoria omenirii, ce nu a reprezentat în opinia lor decât o epocă de tranziţie, un "ev de mijloc", între cele două repere abordate, ce se căuta a fi astfel unite printr-o cât mai evidentă continuitate.

Reforma religioasă din Evul Mediu târziu a întărit şi mai mult sentimentul de înstrăinare şi de nonvaloare a acestei perioade, dominate în Occident de atotputernica biserică romano-catolică, considerată exponentul şi susţinătorul de bază a relaţiilor medievale atât de detestate. Astfel prin predicile exponenţilor Reformei, acest sentiment creat de un cerc de erudiţi şi-a făcut intrarea în mentalitatea maselor.

Termenul de ev mediu este menţionat pentru prima dată, prin termenul latin "media tempestas", de episcopul Ciovanni Andrea Bussi din Abria, deja în anul 1496 pentru ca pe foaia de titlu a unei cărţi editate de Heerwegen la Basel în anul 1531, să fie folosit apoi termenul de "medium tempus". Astfel, deşi, se pare că de la mijlocul secolului al XVI-lea termenul se încetăţenise, până la receptarea şi impunerea sa definitivă va mai trece o bună perioadă de timp, căci în general istoriografia se afla încă în derută în ceea ce privea periodizarea istoriei în ansamblu. Istoricii continuau să vadă încă istoria umană ca pe o succesiune a patru monarhii universale după modelul cronicii lui Suplicius Severus. Această periodizare era îmbrăţişată mai ales de istoricii bisericii cărora în acest fel li se confirmau prezicerile profetului Daniel şi ale Apostolului Pavel, conform cărora după cea de-a patra împărăţie ar urma sfârşitul lumii, apocalipsa. Cel de-al patrulea imperiu era considerat cel roman, un motiv în plus pentru a se spera în refacerea acestuia în plan spiritual prin Renaştere sau în continuitatea Imperiului Roman clasic prin Imperiul Romano-German în plan politic şi pentru a considera Evul Mediu doar ca pe o perioadă de tranziţie.

Prima istorie a acestei perioade este scrisă în anul 1688 de către Christophor Cellarius (Keller), care întocmeşte cel dintâi compendiu de istorie universală, un manual în trei volume pentru învăţarea istoriei, în cadrul căruia, cel de-al doilea volum se intitula "Istoria medii aevii" şi a văzut lumina tiparului la Jena, pe vremea când Cellarius era rector şcolar la Zeitz. Autorul acestei opere moare în anul 1707 ca profesor al Universităţii din Halle iar periodizarea istoriei propuse de el avea să fie repede receptată şi să marcheze concepţia unor generaţii întregi de istorici. Cellarius delimita cronologic Evul Mediu prin domnia lui Constantin cel Mare la limita inferioară şi prin căderea Constantinopolului la limita superioară. In acest fel se urmărea ca începutul şi sfârşitul Evului Mediu să fie legate teritorial şi evenimenţial, Constantin cel Mare fiind primul împărat roman ce a acceptat practicarea creştinismului ca religie oficială - religie ce a marcat evident din punct de vedere spiritual perioada medievală - şi în acelaşi timp întemeietorul Constantinopolului, noua capitală a imperiului. În acest fel se împăca desigur şi concepţia renascentistă de continuitate, Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Bizantin fiind considerate continuatoare directe ale Imperiului Roman clasic şi ale culturii antice.

Dacă Cellarius urmăreşte pentru delimitarea Evului Mediu evenimente care să asigure continuitatea dintre Antichitate şi Renaştere, un alt istoric de marcă al vremii, G. Horn din Leiden caută să definească aceleaşi limite cronologice prin evenimente de discontinuitate. El consideră anul detronării lui Romulus Augustus de către schirul Odoacru şi ca atare al desfiinţării Imperiului Roman de Apus, 476, drept dată de început a Evului Mediu. Această opinie este preluată şi de istoricul din Gottingen Christoph Gatterer, care stabileşte ca dată de sfârşit a acestei epoci anul descoperirii Americii de către Cristofor Columb, 1492. Această periodizare urmărea să delimiteze clar Evul Mediu de Antichitate şi perioada modernă prin evenimente ce au adus răsturnări senzaţionale: la început desfiinţarea imperiului prin preluarea conducerii de către un barbar, la sfârşit spargerea închistării medievale prin lărgirea orizontului geografic şi de cunoaştere al europenilor. Gatterer încearcă să modifice şi data de început de la un simplu eveniment, detronarea lui Romulus Augustus, spre întreaga perioadă a migraţiei germanice, când prin intrarea germanilor în istorie, pe tot continentul au loc schimbări radicale asemănătoare celor provocate de marile descoperiri geografice din secolul al XV-lea.

Desigur au urmat multe alte propuneri de periodizare bazate pe argumente în special de specific zonal, ca A.L. Schlager care alege drept dată de început domnia regelui franc Clovis şi întemeierea regatului francilor. Karl Marx şi Friedrich Engels, mai târziu, propun egalitatea temporală între Evul Mediu şi perioada relaţiilor bazate pe feud, de unde se dezvoltă o întreagă terminologie, perioada medievală fiind numită orânduirea feudală şi fiind delimitată la limita inferioară de sfârşitul relaţiilor de producţie sclavagiste iar la limita superioară de primele revoluţii burgheze ce schimbă modul de producţie feudal cu cel capitalist.

În ceea ce priveşte atitudinea istoriografiei faţă de această epocă, trebuie spus că o contribuţie esenţială au avut-o gânditorii reformei bisericeşti ce au preluat atitudinea denigratoare faţă de Evul Mediu de la învăţaţii Renaşterii şi ai Umanismului, transportând-o în planul vieţii spirituale şi al istoriei bisericii. Gândirea reformei s-a simţit despărţită de Evul Mediu, dominat în plan spiritual de biserica romană şi papalitate, căutând astfel legătura directă cu rădăcinile creştinismului originar şi manifestându-şi ataşamentul faţă de izvoarele nefalsificate şi veritabile ale credinţei, eliberate de adăugirile neavenite intervenite în epoca medievală şi sesizate deja de Erasmus din Roterdam. Ca atare istoriografii protestanţi vedeau în Evul Mediu o epocă de deformare bisericească şi căutau asemeni renascentiştilor să sublinieze măreţia Antichităţii, de data aceasta cu specială raportare la originile creştinismului. Cum cea mai simplă metodă de proslăvire a unei epoci este tratarea tendenţios-distructivă a altei epoci şi apoi analiza lor comparativă, se ajunge prin predicatorii protestanţi la formula dezaprobatoare de „evul mediu întunecat”. Iată cum dacă umaniştii au impus termenul de ev mediu în cercurile savanţilor, predicatorii Reformei au răspândit acest termen în rândul maselor, în plus adăugând la „medium aevum” şi „obscuritas”, apelativ izvorât din frecvent folosita metaforă biblică privind lumina şi întunericul ca metodă sigură a vizualizării binelui şi răului.

Istoriografia modernă nu mai foloseşte de mult aceşti termeni, avântul cercetărilor de medievistică pe plan european permiţând înţelegerea mai profundă a Evului Mediu în esenţa sa şi ca atare evaluarea corectă atât a aspectelor negative – de care nu duce lipsă nici o epocă din istoria omenirii –, cât şi a aspectelor pozitive. Aşezarea acestor aspecte într-o balanţă corectă, lipsită de preconcepţii şi prejudecăţi arată clar că Evul Mediu a fost o perioadă firească în evoluţia societăţii umane, nici mai bună şi nici mai rea decât alte epoci precedente sau ulterioare.

Şi în ceea ce priveşte ruptura culturală între Antichitate şi Evul Mediu, provocată de marea migraţie a popoarelor, cercetările din ultimele decenii au reuşit să demonstreze contrariul, ajungându-se la concluzia moştenirii tocmai prin Evul Mediu a valorilor antice. Istoricul vienez Alfred Dopsch a stârnit încă un val de admiraţie şi consternare în acelaşi timp când, după primul război mondial şi-a lansat teoria continuităţii de la Caesar la Carol cel Mare, prin lucrarea „Grundlagen der europäischen Kulturentwiklung” (Bazele dezvoltării culturale europene), pentru ca aproximativ în aceeaşi perioadă istoricul belgian Henri Pirenne prin cartea sa „Mahomed şi Carol cel Mare” să expună teza că abia prin invaziile arabe se distruge unitatea spaţiului mediteranean şi cu aceasta universul lumii antice. Faptul că opiniile lui Dopsch şi Pirenne nu au fost acceptate integral, fiind nuanţate de medievişti, nu schimbă esenţa problemei privind începuturile „evului mediu întunecat”. În sensul cunoaşterii de astăzi se pare că istoriografia a putut dovedi prin opera unor medievişti de mare prestigiu ca Jacques le Goff sau Harald Zimmermann, o evoluţie continuă din Antichitate până în jurul anului 800, ceea ce ne permite să nu mai vedem chiar atâta întunecime în perioada de început a Evului Mediu. La rândul lor originile şi evoluţia ideilor înnoitoare ale Renaşterii şi Reformei ne permit sesizarea unui drum destul de luminos prin „întunecimea medievală”. Flacius în lucrarea sa „Catalogus testium veritatis” din 1556, descrie evoluţia bisericii paleocreştine relevând continuitatea ideilor fundamentale ale acesteia până la Reformă şi subliniind că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, adevărul creştin şi esenţa credinţei nu au fost nicicând uitate. Cercetarea actuală a reuşit chiar să identifice numeroase tendinţe reformatoare sau chiar reforme înaintea marii Reforme din secolul al XV-lea. Astfel se vorbeşte despre reforma monastică din perioada carolingiană, de Reforma de la Cluny, de mişcarea reformatoare a lui Huss sau Wicliff. Iar dacă înaintea Reformei propriu zise s-au putut identifica o serie de precursori ai acesteia, aşa şi în plan cultural-artistic istoriografia mai nouă a descoperit idei renascentiste înaintea Renaşterii. Deja în secolul al XIV-lea Petrarca era apreciat ca redescoperitor al culturii antice. Istoricul literar francez J.Ampere vorbeşte deja la 1831 despre „Renaşterea carolingiană” şi asta cu argumente covârşitoare, preluate ulterior şi de savantul elveţian Bruckhardt. În acelaşi şir de identificări s-a adus apoi în discuţie existenţa unei „Renaşteri anglo-saxone” în secolul al VIII-lea. Ajunşi aici cu căutarea de renaşteri şi reforme în sensul cronologiei inverse se constată că atingem punctul în care Dopsch şi Pirenne consideră că se poate demonstra continuitatea antichităţii şi ca atare Evul Mediu „întunecat” pur şi simplu nu mai există.