SPADA
ŞI SABIA MEDIEVALĂ ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT
(SECOLELE IX-XIV)
|
German Abstract: Mittelalterliche
Schweter und Säbel in Siebenbürgen und im Banat (9. bis 14. Jahrhunderts) |
Autor: ZENO-KARL PINTER. ISBN 973-98446-2-6, Editura
BANATICA, Reşiţa 2001. © copyright: ZENO-KARL PINTER Prelucrare Web: Cosmin Suciu;
Powered by Institutul
pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context
European (IPTCE) |
I. Istoricul cercetărilor
Interesul pentru armele istorice este cu
certitudine mult mai vechi decât primele cercetări cu caracter
ştiinţific asupra unor asemenea materiale, fiind legat în principal
de constituirea unor panoplii, sau chiar de colecţionarea unor piese cu
valoare simbolică, mărturii ale unui trecut militar glorios pentru
numeroase familii nobiliare, oraşe libere sau curţi regale[1]. Astfel încă din perioada
medievală se constituie atât panoplii heraldice cât şi săli de
arme în castele şi cetăţi, care chiar dacă iniţial au
îndeplinit funcţia de arsenal, ajung loc de depozitare a armelor vechi,
ieşite din uz şi cu rol mai mult prezentativ sau reprezentativ[2]. Păstrarea armelor în locuri special
amenajate se bazează desigur pe tradiţia romană a armamentariumului din castre, unde sub o
evidenţă strictă ţinută de un scribae armamentarii, în una sau mai multe încăperi ale
pretoriumului, erau depozitate şi întreţinute sub supravegherea unui armorum custos sau magister officiorum, piesele de armament şi echipament militar
ale trupei.[3]
Spada şi sabia, ca în general toate armele
medievale au început să fie studiate destul de târziu în mod sistematic
şi în toate aspectele lor istorice, evolutiv - tipologice, constructiv -
tehnice şi cultural - artistice. Aspectul de utilizare practică al
spadei şi sabiei s-a bucurat cel mai devreme de atenţie în tratatele
de scrimă ce s-au păstrat încă din perioada medievală, a
secolelor XV-XVI.[4]
Acelaşi aspect revine în atenţie odată cu
încercările de prezervare a tradiţiei "mensurei", a duelului studenţesc în vechile
universităţi germane la sfârşitul secolului trecut şi
începutul secolului nostru[5], precum şi cu evoluţia duelului
şi a scrimei de la tehnici marţiale la discipline sportive în
acelaşi interval de timp[6]. Rolul unor spade ca simbol al puterii
lumeşti, ca piese ceremoniale la încoronarea unor suverani, a făcut
de asemenea destul de devreme obiectul unor sudii. Aşa apare în Polonia
deja în secolul XVIII o lucrare ce tratează spadele oferite cu diferite
prilejuri unor monarhi de către papalitate[7], iar în aceeaşi perioadă se fac
descrieri minuţioase ale unor spade ceremoniale, ce vor sta la baza
cercetărilor de mai târziu[8].
În epoca modernă, interesul pentru armele
istorice sporeşte în special în
ţările Europei Apusene, ca rezultat al noului mod de abordare a
istoriei şi a preocupărilor
crescânde pentru istoria naţională. Aceasta este şi
perioada în care sub influenţa curentului cultural artistic al
romantismului, se nasc importante colecţii de artă şi
meşteşug medieval, în cadrul cărora armele şi armurile
ocupau un loc de cinste şi ca atare se cereau cât mai bine încadrate
cronologic, tipologic şi cultural.
Primele încercări de studiere a spadelor
şi săbiilor medievale şi de tipologizare a lor pe criterii
morfologice au loc începând cu secolul al XIX-lea, când se publică primele
sinteze de istorie a armamentului de epocă, aflat în mari colecţii
muzeale europene. Astfel apar în Anglia lucrările lui S. Rush Meyrick[9] şi J. Hewitt[10], în Polonia lucrarea lui J. Lepkowski[11], în Franţa dicţionarul lui M.
Viollet-le-Duc[12], în Germania lucrările lui W.
Boeheim[13], A. Demmin[14] şi H. Jähns[15], rămase mult timp opere de referinţă,
în Ungaria volumul editat cu prlejul expoziţiei mileniumului de
către J. Szendrei [16],
sau lucrarile lui G. Nagy[17] şi J. Hampel[18] , în Rusia lucrarea lui D.N. Anucin[19]
iar în Norvegia, A. Lorange[20], analizează 50 de spade abordând
şi modul lor de fabricaţie. O. Rygh[21] întocmeşte prima clasificare a
spadelor, în care diferenţiază 17 forme de mânere, punând bazele
cercetărilor tipologice asupra acestei categorii de armament. Aceste
lucrari de pionierat, au avut meritul de a atrage atenţia asupra volumului
impresionant de arme medievale aflate în diferite colecţii şi a
importanţei pe care acest material îl reprezintă pentru cercetarea
istorică. Totodată, acum ia fiinţă"Gesellschaft für historische Waffen-und Kostümkunde", o
asociaţie pentru studiul armelor şi costumelor istorice, sub
auspiciile căreia W. Boeheim va edita începând cu anul 1879, la Dresden prima publicaţie
specializată pe problematica armamentului şi costumatiei de
epocă: Zeitschrift für Historische
Waffenkunde, (ZfHW). Acest periodic a înlesnit publicarea unor extrem de
interesante studii asupra armelor de la data apariţiei sale şi
până astăzi. Începând din anul 1923, revista va apare într-o
nouă serie la Berlin sub numele de
Zeitschrift für Historische Waffen- und Kostümkunde, (ZfHWuK), în prezent fiind editată tot la Berlin, unde se
află şi sediul asociaţiei, cea de-a treia serie sub titulatura
de Waffen- und Kostümkunde, (WuK). În special în paginile acestei
publicaţii, odată cu primii ani ai secolului nostru, apar şi
primele studii specializate despre spadele şi săbiile medievale, cu
deosebire prin lucrările lui H. Wegeli[22], B. Engel[23], J. Schwietering[24], ce adună şi studiază
inscripţiile de pe lame de spadă, dar şi prin lucrările
publicate de W.M. Schmidt[25], A. Weyersberg[26] despre meşteşugul armurierilor
din diferite centre europene, sau lucrările lui J. Schwietering[27] sau P. Post[28]
despre mărcile de atelier aplicate pe spade. Tot în această
perioadă sunt abordate studiile interdisciplinare, W. Erben sesizând unele
aspecte simbolice ale spadei medievale[29] iar R.Forrer folosindu-se de
reprezentările din arta figurativă în analiza şi datarea mai
exactă a unor arme[30]. Acelaşi R. Forrer publică acum
şi o lucrare de sinteză despre spade şi butoane de spade[31].
Un moment de cotitură în cercetarea
armamentului medieval se înregistreaza în anul 1919, odată cu
apariţia lucrării cercetătorului norvegian J. Petersen, De norske vikingesverd, care analizând
aproape 1000 de spade din Norvegia stabileşte prima clasificare riguros
ştiinţifică a acestei categorii de material.[32] Pe baza caracteristicilor morfologice dar
şi după modul de făurire a
mânerului şi a materialelor folosite, sunt stabilite în
această clasificare pentru perioada secolelor VIII-XI, 26 tipuri de spade, notate cu litere de la
A la AE şi 20 de subtipuri
sau forme speciale. Deşi stabilită pentru materialul viking
norvegian, această clasificare s-a impus curând pe tot continentul fiind
folosită ca atare până astăzi, sau adaptată după
specificul diferitelor ţări. Astfel pentru Anglia această
tipologie este simplificată şi redusă la 7 forme de bază, notate cu cifre romane de la I la VII, de
către R.E.M Wheeler[33]. Pentru întregul spaţiu al
Peninsulei Scandinavice, C.A. Nordman[34] stabileşte în 1943 o nouă
clasificare bazată pe 20 de tipuri
de mânere având la bază tot clasificarea lui Petersen. Între timp,
datorită numărului mare de piese nordice publicate de Petersen sau G.
Gjessing[35], în mai multe ţări încep
să fie analizate şi studiate
armele numite "vikinge" sau "normande", generându-se o
adevărată dispută asupra originii scandinave sau france a
acestor piese. În timp ce sub influenţa tipologiei lui Petersen, o
seamă de autori ca G. Kossina[36] în Germania, P. Paulsen[37] în Ungaria sau J. Eisner[38] în Cehoslovacia, au tendinţa să
considere majoritatea spadelor descoperite în respectivele ţări ca
fiind de provenienţă vikingă,
cercetătorul suedez H. Abman[39] atrage atenţia asupra originii
renane a unor spade, chiar provenind din descoperiri scandinave. Problema
spadelor "vikinge", ce a concentrat atenţia specialiştilor
din prima jumătate a secolului nostru a generat o bogată
literatură de specialitate şi a determinat căutarea originii
acestor spade, în armamentul dinainte de secolul VIII. În cadrul acestei orientări
se înscriu eforturile unor specialişti de marcă în domeniu cum ar fi:
N. Fettich[40], Z. Tóth[41], J. Schránil[42], E. Behmer[43], B. Nerman[44], E. Petersen[45], C.A. Nordman[46], W. Arendt[47], F. Jaeger[48] H. Jankuhn[49] sau J. Kostrzewski[50]. Mai rare sunt în aceeaşi
perioadă preocupările pentru piese databile după secolul XI, ele
fiind abordate doar în lucrări de sinteză ca cea publicată în
cinci volume între 1920 şi 1922 de către cercetătorul englez
G.F. Laking[51]. Spade provenind din perioada secolelor
XI-XIV, mai fac obiectul studiilor publicate atunci când piesele respective au
aparţinut unor capete încoronate sau personaje istorice marcante ca în
cazul lucrărilor lui J. Hampel [52], P. Böhm[53], F. Kopera[54] sau M.J. Binder[55], respectiv, E. Gritzner[56], W. Erben[57] sau L. Spender[58], atunci când asemenea piese de armament fac
parte din tezaurele ceremoniale de încoronare.
În perioada postbelică, numărul
studiilor, articolelor şi cărţilor dedicate direct armelor
medievale, sau în care această categorie de material se bucură de o
atenţie deosebită, cunoaşte o creştere substanţială,
atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ, în mai toate
ţările europene, ceea ce face practic imposibilă, în acest
cadru, trecerea în revistă a tuturor lucrărilor şi autorilor.
Din acest motiv vom urmări în special anumite aspecte ale cercetării
armelor medievale şi lucrările de referinţă pentru
literatura de specialitate sau de imporţantă pentru zona
noastră. Se poate observa menţinerea şi continuarea interesului
pentru armele nordice şi a disputei privind provenienţa acestora, cu
implicarea unor cercetători sovietici ca A.V. Archichovski[59] sau B.A. Rybakov[60], ce combat originea scandinavă şi în general externă, a pieselor
descoperite în Rusia. Câţiva ani mai târziu însă, N.A. Cernisev[61] şi apoi A.N. Kirpicnikov[62], constată, prin analiza unui numeros
material, că pe lânga piesele de certă provenienţă
locală, o mare parte a spadelor din Rusia au lame făurite în zona
renană şi mânere de fabricaţie locală sau nordică
şi rezolvă astfel cel puţin pentru spaţiul
răsăritean al continentului problema spadelor "vikinge". Pe
de altă parte în numeroase ţări europene se înregistrează
progrese notabile în cercetarea armamentului medieval în ansamblul său
şi în totalitatea aspectelor legate de evoluţia, făurirea
şi utilizarea sa, dar şi în integrarea unor piese de armament
medieval în monografii arheologice sau lucrări de sinteză
istorică. În acest cadru sunt de menţionat: H. Jankuhn[63], J. Werner[64], H.R.E. Davidson[65], C. Blair[66], H. Seitz[67], M. Müller Wille[68], M. Last[69], J. Poulik[70], H. Preidl[71], J. Eisner[72], A. Nadolski[73], K. Bakay[74], B. Thomas[75] sau K. Horedt[76].
De o importanţă deosebită sunt
cronologiile dezvoltate pe criterii tipologice, care după al doilea
război mondial sunt puse la punct pentru multe din ţările
europene şi chiar pentru întregul continent.
In 1954, Ada Bruhn de Hoffmeyer[77] îşi începe extrem de importanta
lucrare, cronolologic de acolo de unde s-a oprit Petersen şi Nordman,
continuând opera începută de aceştia pentru perioada secolelor VIII-X
şi stabilind o tipologie a spadelor din secolul X până în secolul
XVI. Lucrarea se bazează pe studiul a peste 500 de spade provenite în
special din Europa Apuseană şi Nordică şi păstrate în
colecţii muzeale din acelaşi spaţiu geografic sau în muzee din
America de Nord, şi face destul de rar referire la piese central şi
est europene, situaţie datorată, cel mai probabil,
inaccesibilităţii acestui material, datorită
realităţilor politice ale epocii şi mai puţin lipsei de
interes a autoarei. Urmărind în general criteriile de clasificare ale lui
Petersen, adică forma butonului, a mânerului şi a gărzii, A.
Bruhn de Hoffmeier corelează pentru prima dată armele medievale cu
marile curente cultural artistice ale evului mediu, în funcţie de care
stabileşte două mari categorii: ale spadelor "romanice" şi "gotice".
În cadrul acestor categorii, sunt diferenţiate mai multe grupe notate cu cifre romane şi tipuri notate cu minuscule ale
alfabetului latin. Astfel spadele "romanice" aparţin grupelor I,
II şi III, diferenţiindu-se în cadrul fiecărei grupe, mai ales
în funcţie de forma butonului, ca tipuri distincte: a,b,c sau d.
Zece ani mai târziu, va apare o altă
operă de referinţă pentru cercetarea spadelor medievale, prin
tipologia lui R.E. Oakeshott[78], rezultat al unei îndelungate
activităţi de studiere a armamentului medieval şi al unei
importante lucrări de specialitate publicate anterior[79]. Şi Oakeshott stabileşte două grupe mari; grupa
"I" (1050-1350) şi grupa "II" (1350-1550), care
cronologic corespund în mare celor două categorii: romanice şi
gotice, propuse de A. Bruhn-Hoffmeyer. Propunându-şi să clasifice
spadele evului mediu dezvoltat, dintre anii 1050-1550, autorul continuă
cronologic nu direct tipologia lui Petersen, ci varianta acestei tiopologii
adaptată şi simplificată de R.E. Wheeler[80]. Din acest motiv, clasificarea sa pentru
spadele medievale începe cu tipul "X", tipurile "VIII"
şi "IX", ce se conectează direct la tipologia lui Wheeler,
fiind considerate forme de
tranziţie de la
spadele "vikinge" la
cele medievale propriu-zise. Elementul
de noutate al tipologiei lui Oakeshott, constă în tratarea
părţii active a spadelor, adică a lamei, drept criteriu de
bază al clasificării, spre deosebire de toate lucrările de
până atunci, ce luau mânerul ca element de referinţă. Un element
de noutate îl constituie de asemenea
stabilirea de tipologii separate pentru părţile componente ale
spadelor. Astfel lamele cu mânere cu tot sunt împărţite în 10 "grupe" de bază,
notate cu cifre romane de la "X" la "XX", cu unele
subtipuri notate cu litere de la "a" la "e". Butoanele
aferente sunt clasificate în 37 de "tipuri" şi notate
cu majuscule de la "A" la
"Z", iar gărzile se bucura de o împărţire în 13 "stiluri", notate cu cifre
arabe între "1" şi "13". Astfel o spadă poate
avea lama de tip "I", buton de tip "A" şi gardă
de stil "1", adică "Tip.IA1", ceea ce face din aceasta
piesă o spadă caracteristică pentru "Grupa I". Prin
această multitudine de combinaţii posibile, clasificarea propusă
de R.E. Oakeshott rămâne poate cea mai flexibilă şi
practică până astăzi, permiţând încadrarea oricărei
piese, chiar în lipsa uneia dintre părţile componente, situaţie
destul de frecventă în cazul descoperirilor arheologice. Din aceste
motive, o mare parte a tipologiilor ce vor apărea în continuare pentru
diferite ţări, vor urmări aceleaşi criterii de clasificare.
În acelaşi an cu lucrarea lui Oakeshott, în
Finlanda este publicat postum, catalogul întocmit de către J. Leppäaho
pentru armele finlandeze ornamentate şi inscripţionate[81], care deşi nu stabileşte o
tipologie şi o cronologie nouă, are meritul de a introduce în
circuitul ştiinţific numeroase piese şi inscripţii extrem
de interesante.
Sub impulsul acestor valoroase lucrări, în
1970 a apărut un catalog cuprinzând spadele din Polonia, redactat de M.
Glosek şi A. Nadolski[82], urmărind aceleaşi criterii de clasificare
ca R.E. Oakeshott. Mai mult, în colaborare cu L. Kajzer aceiaşi
cercetători polonezi au continuat cercetările asupra armamentului
medieval din Polonia[83], iar M. Glosek, reuşeşte
să completeze tipologiile întocmite de A. Bruhn Hoffmeyer şi R.E. Oakeshott,
cu materiale din Europa Centrală, ce nu fuseseră accesibile acestor
autori[84].
Tot referitor la cunoaşterea armamentului
medieval din spaţiul central
european, o contribuţie de seamă a adus-o A. Ruttkay[85], prin lucrarea despre armele şi
echipamentul militar medieval din Slovacia. În ceea ce priveşte spadele,
Ruttkay întocmeşte o tipologie proprie, bazată după modelul lui
J. Petersen şi A. Bruhn Hoffmeyer, pe forma mânerelor, distingând 20 de tipuri de butoane notate cu cifre
romane de la "I" la "XX", şi 13 tipuri de gărzi
notate cu cifre arabe. Pentru săbii, autorul stabileşte trei forme de mânere, notate cu cifre
romane, care la rândul lor au câte două variante notate cu majuscule
latine; "A" sau "B". Deşi ceva mai rigidă decât
tipologia lui Oakeshott, lucrarea lui Ruttkay este extrem de utilă
cercetărilor din spaţiul central şi sud-est european,
datorită formelor specifice din această zonă, de multe ori
diferite de alte spaţii ale continentului. La fel de importantă
pentru răsăritul continentului este opera de sinteză despre
armele ruseşti a lui A.N. Kirpicnikov[86].
Chiar dacă nu întocmesc tipologii, în genul
celor menţionate mai sus, apariţii demne de semnalat în acest context
sunt lucrările ce tratează problema armamentului în general, cum ar
fi cartea lui H. Nikel[87], un dicţionar al armamentului
istoric, sinteza întocmită de H. Müller şi H. Kölling[88], albumul lui A. North[89], lucrarea lui F. Wilkinson[90], o istorie ilustrată a armamentului
din preistorie până în zilele noastre sau cataloagele unor importante
colecţii de arme din mari muzee europene, întocmite de O. Gamber[91], J.F. Haywaeds[92], A.R. Dufty[93], N. Carpegna[94], L. Boccia şi E. Coehlo[95], J. Kalmar[96], L. Temesvary şi F. Lugosy[97].
In ceea ce priveşte evoluţia spadei
medievale şi originile sale în armamentul perioadei antichităţii
târzii şi a epocii migraţiilor, W. Menghin[98] publică o lucrare de
referinţă pentru cronologia spathelor
germanice, corelând piesele descoperite în Germania cu alte materiale
arheologice şi oferind datări foarte plauzibile. Aceeaşi lucrare
aduce importante contribuţii la cunoaşterea accesoriilor acestei arme
şi implicit a modului de prindere pe centură, a fabricării
tecilor, a modurilor de călire a lamei şi a modalităţilor
de înmănuşare a mânerelor. Făurirea lamelor de spade a
constituit însă încă înaintea apariţiei acestei lucrări un
domeniu special al cercetării armamentului, foarte complicatele procese fizice şi chimice necesare obţinerii
unor lame elastice şi rezistente făcând obiectul a numeroase cercetări
tehnice şi de inginerie metalurgică, dar şi a unor studii de
istorie a metalurgiei[99].
Pentru ansamblul armamentului medieval european
şi asiatic din epoca cruciadelor, trebuie menţionată lucrarea
lui D.C. Nicolle[100], un catalog organizat pe zone geografice
şi cuprinzând desene atât după piese publicate sau aflate în
colecţii muzeale sau particulare, cât şi după foarte multe
reprezentări de arme din arta figurativă a evului mediu. Aceasta este
de fapt şi singura lucrare ce cuprinde şi arme şi
reprezentări de arme din România, chiar dacă desenele efectuate
după reproduceri iconografice din albume de artă sunt
"ajustate" sau idealizate, iar cele ce redau piese de armament se
limitează la puţinele exemplare publicate în lucrări vechi
şi cu caracter general. Mult mai rare decât cercetările asupra
armelor nordice, occidentale sau central europene, sunt studiile ce
tratează armamentul bizantin, o lucrare de sinteză şi de
referinţă fiind publicată de Taxiarchis G. Kolias[101]. Numărul foarte mic de spade
bizantine păstrate face ca această categorie să fie privită
mai ales prin prisma descrierilor izvoarelor narative sau a
reprezentărilor din arta figurativă. Pentru stadiul şi istoricul
cercetărilor privitoare la spadele medievale, este de asemenea de amintit
foarte minuţioasa trecere în revistă a lui M. Glosek[102], pentru întregul spaţiu european
şi cu interes deosebit pentru Polonia.
Cea mai nouă tipologie a spadelor medievale
din Germania aparţine lui A. Geibig[103], iar lucrarea ce nu se limitează la
spada propriu-zisă, luând în discuţie şi teaca, modul de purtare
şi nu în ultimul rând contextul arheologic, se bazează pe o extrem de
riguroasă analiză a materialului şi pe cunoaşterea tuturor
tipologiilor apărute anterior, din care se preiau cele mai valoroase
criterii de datare şi clasificare. La fel ca la Oakeshott, se
consideră că spada trebuie "dezmembrată" în
părţile ei componente, iar acestea analizate tridimensional, aşa
încât tipologia butoanelor sau a gărzilor se face diferenţiat, după
proiecţiile laterale sau frontale, stabilindu-se o multitudine de
subtipuri şi variante. Acestea nu reprezintă însă decât criterii
morfologice pentru tipologia de bază, ce nu se axează pe tipuri de
butoane, gărzi sau lame, ci pe variante
de combinaţii între aceste elemente. Autorul stabileşte 19 tipuri
de "combinaţii de mânere", unele cu subvariante , şi 14
tipuri de lame. Această tipologizare foarte riguroasă,
prelungeşte în jos, din punct de vedere cronologic, clasificarea lui
Oakeshott, fără ca să fie însă din punct de vedere
tipologic, mult mai utilă în practică. Extrem de complicata
subtipologizare a părţilor componente ale spadelor este
impresionantă dar destul de greoaie.
In ceea ce priveşte stadiul cercetărilor
în domeniul armamentului medieval şi în special al spadelor şi
săbiilor din România, putem sesiza pentru Transilvania şi Banat
publicarea unor piese încă la sfârşitul secolului trecut şi
începutul secolului nostru[104], cercetările mai noi limitându-se la
studierea unor materiale descoperite în cadrul săpăturilor
arheologice sau provenite din descoperiri întâmplătoare[105], şi mai rar la publicarea unor
colecţii muzeale[106], ale unor piese grupate cronologic[107], sau a
cataloagelor unor expoziţii[108]. De remarcat în acest context este o
apariţie foarte recentă purtând semnătura regretatului Radu
Robert Heitel, care tratând penetraţia maghiară în Transilvania
intracarpatică din punct de vedere arheologic foloseşte în
exemplificarea şi argumentarea unor ipoteze numeroase piese de armament
şi echipament militar.[109] Nici lucrările din
străinătate nu abundă în referiri la materiale din România, în
afară de lucrarea deja menţionată a lui D.C.Nicolle şi
eventual articolul lui H. Barlett Wells[110], care, contrar titlului incitant şi
pretenţios de "Spade medievale
cu două tăişuri în România", nu este decât prezentarea
a două piese din colecţia Slătineanu, al căror loc de
provenienţă este nesigur.
Concluzionând, am putea afirma că
preocupările cercetătorilor pentru armele medievale diferă de la
o ţară la alta, mai ales în funcţie de abundenţa unor
asemenea materiale. În zone ca Peninsula Scandinavică sau Câmpia
Pannonică, în care la începutul evului mediu au trăit populaţii
care obişnuiau să depună ritual arme în morminte se şi
descoperă ocazional sau prin cercetări arheologice mai multe asemenea
piese decât în Peninsula Balcanică, unde prin adoptarea timpurie a
creştinismului, în spaţiul bizantin nu găsim arme decât foarte
rar şi numai în mormintele populaţiilor alogene. Se poate de asemenea
lesne observa cum aceste preocupări se înscriu în orientarea generală
a istoriografiilor diferitelor ţări europene. Astfel în
ţările unde antichităţile greco-romane sunt rare sau
lipsesc cu totul, şi ca atare cercetarea istorică şi
arheologică se concentrează pe epoca migraţiilor şi a evului
mediu, cum este cazul Ţărilor Scandinavice, întâlnim şi cele mai
ample cercetări asupra armelor medievale în ansamblu şi a spadelor în
special. La fel stau lucrurile în cazul ţărilor şi popoarelor
care îşi identifică începuturile istoriei naţionale cu perioada
migraţiilor, sau pentru care
perioada medievală, reprezintă apogeul puterii lor
politico-militare şi a maximei
extinderi teritoriale, cum este cazul Ungariei sau Poloniei. Se constată
de asemenea în acest context, că studierea unor astfel de materiale se află în România într-o
etapă de pionierat, iar abordarea problematicii armamentului medieval are
mult de recuperat, reprezentând o necesitate stringentă şi una dintre
priorităţile cercetării istorice şi arheologice
româneşti.[111]