Cuprins (Content)

 AŞEZĂRI NEOLITICE PE VALEA MUREŞULUI (II)

Noi cercetări la Turdaş – Luncă

I. Campaniile anilor 1992-1995

 

English Title: NEOLITHIC SETTLEMENTS IN THE VALLEY OF THE MUREŞ (II)

NEW ARCHAEOLOGICAL RESEARSCH AT TURDAŞ–LUNCĂ, I. THE 1992–1995 CAMPAINGS.

Autor: Sabin Adrian LUCA, BIBLIOTHECA MVSEI APVLENSIS XVII, ISBN 973-590-514, Editura Economică, 2001 © copyright: Sabin Adrian Luca, Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

 

Coperta 1   / Coperta 2 / Cuprins (Content)
 

¤

CAPITOLUL V

Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite la Turdaş–Luncă în contextul neoliticului şi eneoliticului românesc

 

4. Încadrarea culturală şi cronologică a aşezării de la Turdaş–Luncă sau unele date despre începutul eneoliticului în Transilvania.

 

a.      Cultura Turdaş.

Cele mai importante descoperiri din aşezarea preistorică de la Turdaş–Luncă aparţin, fără îndoială, nivelurilor cu descoperiri turdăşene. Tocmai de aceea vom încerca să discutăm, în acest volum, cu precădere descoperirile de artefacte ce se asimilează culturii Turdaş.

Prima problemă importantă este cea a genezei culturii Turdaş, mai cu seamă că nivelul I din descoperirile noastre este cel mai timpuriu orizont cronologic turdăşean cunoscut.

După cum arătam într-un subcapitol anterior, comunităţile vinciene timpurii din Transilvania au fost „alimentate” cultural dinspre lumea de origine, printr-un sistem de legături speciale, care au permis perpetuarea elementelor timpurii – din punct de vedere cronologic – mult mai mult timp decât în Banat, unde acestea s-au transformat în aşa numita cultură a Banatului.

A existat ipoteza unui posibil al doilea val vincian timpuriu (PAUL 1992, 125), independent de primul, care ar fi dus la formarea aşezărilor vechi Turdaş. Cercetările din Banat au demonstrat însă că până la purtătorii fazei C a culturii Vinča, nu există un astfel de proces – în sensul celor spuse de I. Paul –, care ar putea corespunde fenomenului ce a imprimat evoluţia, din vremea sfârşitului fazei B2 în valea Mureşului (DRAŞOVEAN 1996, 96, 99), căzând astfel ipoteza unui alt val timpuriu, responsabil de formarea culturii Turdaş, ştiut fiind faptul că în drumul lor spre Transilvania, comunităţile vinciene ar fi trebuit să treacă şi prin Banat.

În legătură cu raporturile culturii Turdaş cu aria vinciană am făcut suficiente precizări la momentul discutării formelor şi ornamentelor, motiv pentru care nu mai insist aici asupra acestei probleme. Trebuie precizat doar că nivelul intermediar de la Turdaş prezintă materiale Vinča C, inclusiv în complexe închise (la fel ca la Orăştie: LUCA 1997b, 74), dar nu într-o cantitate care să definească acest nivel ca fiind Vinča C (LUCA 1997a, 257).

De un nou val vincian – esenţial pentru explicarea naşterii culturii Turdaş – se poate vorbi la nivelul cronologic Vinča C, proces migraţionist numit de Gh. Lazarovici şoc (LAZAROVICI 1987; 1994), datorită schimbărilor pe care le determină, inclusiv în arealul culturii Turdaş, aflată deja în fază de formare (LUCA 1997b, 73).

Termenul de şoc desemnează, din punct de vedere etimologic (DEX 1975, 927), o ciocnire violentă şi bruscă. Din punct de vedere cultural, aplicarea acestui termen presupune încetarea vieţuirii unor culturi sau grupe culturale şi apariţia în loc a unor manifestări culturale specifice comunităţilor ce au provocat şocul sau, în cel mai bun caz, asimilarea vechilor valori culturale în cadrul celor noi apărute, cu predominarea celor din urmă. Din punct de vedere antropologic, şocul presupune apariţia unor populaţii diferite etnic, ce se impun – fie datorită numărului, fie datorită forţei – în arii culturale ale altor populaţii.

Distrugeri violente de aşezări în spaţiul în care îşi fac apariţia primii purtători ai fazei Vinča C din Transilvania sunt greu de constatat (cel puţin deocamdată), ceea ce face ca termenul de şoc să fie oarecum prea radical şi, poate, neadecvat. Impactul asupra culturilor locale este totuşi foarte mare, în urma acestor mişcări de populaţie rezultând noi fenomene etno–culturale, manifestate mai ales prin înlocuirea şi dezvoltarea tehnologiilor dezvoltate anterior.

Şi termenul de val este într-o oarecare măsură neadecvat fenomenului petrecut în vremea fazei Vinča C, deoarece presupune năpustirea unor mase mari de populaţie (DEX 1975, 1006), ce nu pot fi oprite din năvala lor.

Ar fi de preferat folosirea termenului de migraţie (DEX 1975, 548), care desemnează deplasarea unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali.

Un alt termen preferabil este acela de roire (DEX 1975, 813), care defineşte grupuri de oameni în mişcare care se răspândesc, pornind din acelaşi loc.

O posibilă cale de pătrundere de comunităţi străine spre interiorul arcului carpatic ar fi culoarul Timişului şi Begăi, argumentul fiind aşezările Vinča C din Banatul nordic (LAZAROVICI 1987, 34). Ipoteza este contrazisă (DRAŞOVEAN 1996, 96), propunându-se ca şi cale de acces zona colinară din nord-estul Banatului, din care – pe drumuri de creastă – comunităţile vinciene ar fi putut trece în Ţara Haţegului, pe Valea Bistrei. Acelaşi autor – Fl. Draşovean – mai indică o cale de pătrundere: Valea Mureşului, cu multe descoperiri Vinča C sau contemporane (DRAŞOVEAN 1996, 96).

O ultimă ipoteză privind drumul de pătrundere spre Transilvania al comunităţilor Vinča C, este formulată recent (LUCA 1998a, 102): drumul de creastă cu un acces foarte uşor, Lugoj – Făget – Ilia, peste zona Pădurenimii din Munţii Poiana Ruscă, cu un debuşeu important şi în depresiunea Hunedoarei şi către culoarul Streiului. Pentru această cale de pătrundere pledează peşterile cu niveluri de depunere arheologică de pe rama de est a munţilor Poiana Ruscă, ca şi aşezările preistorice de suprafaţă din aceiaşi munţi (LUCA–ROMAN–BĂICOANĂ 1988).

În Banat, colegul Fl. Draşovean constată existenţa unor legături ale culturii Salca–Herpály (KALICZ–RACZKY 1984; 1987) cu grupa Gorsza (HORVÁTH 1982, 221-222; 1987) în momentul existenţei grupului Foeni sau cu materiale arheologice dispuse cronologic la orizont Vinča C1 de orizont petreştean sau chiar Petreşti (DRAŞOVEAN 1991; 1996, 86-87, 89, 107). Colegul nostru afirmă cu tărie că: În concluzie, faza C1 a culturii Vinča din Banat este contemporană cu sfârşitul fazei vechi şi începutul fazei clasice a culturii Tisa, care este sincronă cu faza veche şi clasică a culturii Herpály, cu grupul Bucovăţ, etapa IIb (sfârşit) şi IIIa şi cultura Petreşti A / grup Foeni (DRAŞOVEAN 1996, 99, 107). Această afirmaţie este în contradicţie, de exemplu, cu altă supoziţie a aceluiaşi autor, din aceeaşi lucrare, el arătând că: La Turdaş, în lumina reinterpretării vechilor materiale, s-a ajuns la concluzia că cele mai timpurii elemente din stratul inferior (I) al săpăturii lui M. Roska aparţin fazei C1 a culturii Vinča….. (DRAŞOVEAN 1996, 97; la fel şi la p. 98), în contradicţie pentru că în cazul plierii celor două afirmaţii ar rezulta neputinţa existenţei cronologice a culturii Turdaş, din lipsa unui palier cronologic adecvat.

Atragem atenţia că situaţia importurilor de la Turdaş–Luncă lasă să se înţeleagă faptul că nivelul în care apar materiale caracteristice grupului cultural Foeni–Mintia este cel numerotat cu sigla II (intermediar), în care cultura Turdaş este deja formată. Credem că, mai degrabă, grupul Foeni şi descoperirile de la Mintia (poate definibile drept grupul Foeni–Mintia) reprezintă mai degrabă o fază preliminară a culturii Petreşti, faza A, aşa cum aceasta a fost definită de I. Paul (PAUL 1992), decât un element de geneză pentru cultura Turdaş. În caz contrar, întreaga definire a culturii Petreşti s-ar prăbuşi. De fapt, acest grup cultural (Foeni, Foeni–Mintia) arată una dintre posibilele roiri dinspre Banat a unor comunităţi care duc la transformarea culturii Turdaş în sens petreştean.

¤

În legătură cu denumirea care ar trebui folosită pentru cultura arheologică cea mai reprezentativă de la Turdaş–Luncă au existat opinii diferite, datorită şi faptului că materialele descoperite – fortuit sau nu – în aşezarea eponimă, au fost publicate, în majoritate, fără observaţii stratigrafice şi au generat o serie de speculaţii şi teorii care nu au fost benefice creării unei imagini clare asupra conţinutului cultural şi cronologic al culturii Turdaş (DRAŞOVEAN 1996, 93).

În timp au apărut astfel termenii de cultura Vinča–Turdaş, Turdaş–Vinča, pe lângă cele de aspect, facies, grup cultural sau cultură Turdaş (vezi mai ales VLASSA 1967; 1976; LAZAROVICI 1977a, 28-29; 1977b, 223-224; DRAŞOVEAN 1996, 93-94; LUCA 1997a, 252; 1997b, 72-74; 1998a, 103; 1998b, 165). Uneori s-a căutat absolutizarea rolului culturii Vinča în geneza şi evoluţia culturii Turdaş, mai ales prin adoptarea unor periodizări specifice aşezărilor vinciene, după cum s-a putut constata şi în paragrafele anterioare (MILOJČIĆ 1949; GARAŠANIN 1993).

Noi preferăm folosirea denumirii de cultură Turdaş deoarece există, în mod evident, stratigrafii, aşezări pure sau de sinteză, necropole şi toate categoriile de artefacte care îndreptăţesc folosirea termenului definitoriu de cultură.

¤

De-a lungul timpului s-a avansat ideea că în colecţia Z. von Torma (ROSKA  1941) întâlnim un conglomerat de materiale arheologice având analogii dintre cele mai diverse.

Acestea au fost studiate de diferiţi cercetători, care le-au găsit analogii în medii dintre cele mai diferite: Alföld (PAUL 1992,. 53, 126; DRAŞOVEAN 1996, 95, n. 163 pentru ROSKA 1941, LXXXII/1, 14, LXXXV/8, XCIII/8), Szákálhát (LAZAROVICI 1977b, 223, n. 6; DUMITRESCU – VULPE 1988, 32 pentru ROSKA  1941, CXIII/12), Zsélis (LAZAROVICI 1977b, 223, n. 7 pentru ROSKA  1941, LXXX/7, 10, XCVI, CXIII/17), liniar vechi (VLASSA 1976, 9 pentru ROSKA  1941, CXI/2-4, CXIII/12, 17-18), Bükk (VLASSA 1976, 30, n. 6; 1962; 1963; LAZAROVICI 1977a, 30, n. 176; 1977b, 223, n. 4; DUMITRESCU – VULPE 1988, 32 pentru ROSKA  1941, XCVI/3, CXI/5), Iclod (LAZAROVICI 1977b, 224, n. 13 pentru ROSKA  1941, LXXXI/11, 15-16, LXXXII/2-6, LXXIV/12, 15, LXXXV/2, 4, 6, LXXXV/3, 4, 6, 10-12, XCII/14, XCIII/3-4, 6-7, 9, 12, XCIV/7-8, 21-23, XCV/10, 13), Boian–Giuleşti (LAZAROVICI 1977a 31, n. 180; COMŞA 1987, 35 pentru ROSKA  1941, CV), Dudeşti–Fundeni (COMŞA 1987, 35 pentru ROSKA  1941, CVIII/3-4), Precucuteni II (LAZAROVICI 1977a, 31, n. 180; COMŞA 1987, 35 pentru ROSKA  1941, CV), Vinča C (DRAŞOVEAN 1996, 97, n. 191  pentru ROSKA  1941, CI/8, 10, 19, CXIII/1-10), Vinča C1 (LUCA 1998a 71, 42/9; 71, 42/6-7; 53, 43/5 a-b; 73, 37/2; 73,42/4; 60, 36/6 a-b; 47, 43/13; 53, 43/5 a-b pentru ROSKA  1941, XCVII/1, XCVIII/4, 11, 19, XCIX/1-7, CI/2, CXXIX/23, CXXIX/20, CXXIX/20, CXXXIX/5, CXL/14, CXLII/21-28), Vinča C–D (LUCA 1998a, 72, 42/1 pentru ROSKA  1941, CIV/14, CXL/2).

Majoritatea acestor analogii ţin acum de istoricul cercetărilor, valabilitatea lor nefiind demonstrată de cercetările noi făcute la Turdaş.

¤

Un import Hamangia la Turdaş ? Într-un articol publicat recent am cuprins şi un fragment ceramic ornamentat prin impresiuni cu scoica, descoperit în nivelul II – intermediar, încadrabil în cultura Hamangia (LUCA 1997a, 256, Pl. I/3). Fragmentul ceramic este foarte bine ars (secundar ?) şi de culoare brun–roşcată. În pasta vasului se află pe lângă nisipul – care este un degresant clasic pentru acest orizont cronologic – şi cioburile pisate. Fragmentul ceramic se poate încadra în categoria semifină. Ornamentul este deosebit din toate punctele de vedere, comparând fragmentul cu toate celelalte fragmente ceramice descoperite la Turdaş–Luncă. Acesta este realizat prin impresiune, cu ajutorul unei scoici (?) şi este foarte puţin adâncit în pasta moale a vasului. Analogii pentru fragment se află în lumea culturii Hamangia (BERCIU 1966, Fig. 11/1; 18/2; 27/1, 6; 31-32; 35; 115/9; 126/10; 130/14; 135/5-6; 163/3, 6; HAŞOTTI 1987, Pl. 7/3; 8/2 – a cincea, căsuţă de la stânga spre dreapta, din rândul se sus; 1990, Pl. I/6, 8; II/2).

Fragmentul ceramic descoperit într-unul dintre complexele adâncite ale nivelului II – inferior confirmă încă o dată contemporaneitatea dintre Precucutenianul I şi, poate, II (MARINESCU-BÂLCU 1974, 55-77), Boian–Giuleşti (COMŞA 19741974c, 223-229; 1987, 40-42; DUMITRESCU–VULPE 1988, 35) şi Hamangia, mai precis o dată cu faza Bolintineanu a culturii Boian (HAŞOTTI 1987, 36; 1990, 14, 16, 21; 1997, ). În sfârşit, trebuie să amintim faptul că Gh. Lazarovici atrăgea atenţia asupra acestor posibile relaţii cronologice încă din anul 1971 (LAZAROVICI 1971c).

¤

În afara materialelor pictate cu bitum publicate în această lucrare, ceramica pictată în stilul Tăualaş s-a descoperit atât în nivelul intermediar (II) de la Turdaş (LUCA 1997a, 253, Pl. I/1-2) cât şi în aşezarea turdăşeană de la Orăştie–Dealul Pemilor (LUCA 1997b, 74). Pictura cu negru bituminos mai este întâlnită atât la Deva–Tăualaş (frecvent în stratul superior, între descoperirile de mare profunzime stratigrafică neexistând decât un singur fragment ceramic care poate că a ajuns aici fortuit: H. DUMITRESCU 1984, Pl. I; LAZAROVICI–DUMITRESCU 1985–1986, 8-9, 20-21), Călan–La Podină (ANDREI–ROŞU 1998), Zlaşti–Gruiul lui Moş (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1998, 96), cât şi în peşterile de la Cerişor–Cauce şi Cerişor I (materiale încă inedite rezultate din săpăturile sistematice efectuate de S. A. Luca şi C. Roman).

S-a constatat în ultimii ani că materialele pictate cu bitum în maniera descoperirilor de la Tăualaş, apar întotdeauna în asociere cu materialele punctat incizate aparţinând culturii Turdaş. De asemenea, compararea materialelor de la Tăualaş cu a celor din aşezările turdăşene, nu duce la constatarea unor diferenţe evidente, concluzia firească fiind aceea că aspectul Tăualaş este de domeniul istoricului cercetărilor (LUCA 1997a, 254; 1997b, 74), materialele acestuia fiind prezente în toate aşezările Turdaş cercetate, în faza evoluată a culturii, deci constituind o categorie, o categorie a acestei culturi.

Legăm apariţia picturii cu bitum în stil Tăualaş – ce aparţine culturii Turdaş de existenţa unor legături culturale cu nord-vestul actual al României, poate Salca–Herpály (LUCA 1998, 254). Tipologia ornamentului tăulăşean este – după opinia noastră – de sorginte dinspre grupul Suplac, unde pictura cu bitum în benzi groase, în unghiuri sau triunghiuri, este uzuală.

Menţionăm, de asemenea, existenţa în nivelul II – superior, locuinţa L1/1992, a unui vas ceramic pictat pe interior cu dungi albe, paralele, perpendiculare pe buza recipientului (Fig. 8/5). Acest vas aparţine celor mai noi descoperiri turdăşene din situl eponim şi este, atât după factură, după formă, cât şi după modul de ornamentare, un import cultural dinspre lumea Salca–Herpály.

Din aceste considerente, ne simţim datori să parcurgem în câteva rânduri principalele descoperiri ale culturii Salca–Herpály, mai ales pentru că am şi publicat un articol cu materiale aparţinând culturii provenind de la Oradea–Salca (LUCA–ILIEŞ–BULZAN 2000). Această trecere în revistă ne va ajuta să descoperim căile posibile de pătrundere a picturii înainte sau după ardere în arealul cultural studiat.

Descoperiri de materiale arheologice ce sunt atribuite culturii Salca–Herpály din Transilvania s-au făcut la Pianul de Jos–Podei (PAUL 1969, 59, Pl. VII/2). Această încadrare cronologică pare puţin forţată, deoarece atât tipologia formei, cât şi stilistica picturii, nu sunt apropiate de cultura Salca–Herpály, decât în mod aparent.

Cât despre analogia pentru formă şi stilistică cu aşezarea de la Reci, făcută în acelaşi articol (PAUL 1969, 59, 62,  n. 43), aceasta este – fără îndoială – abuzivă! Pentru încadrarea realistă a acelei aşezări – cea de la Reci – sunt îndeajunse observaţiile descoperitorului (SZÉKÉLY 1964) sau cele afirmate mai târziu de alţi autori (LUCA 1999, 53, p. 38 cu bibliografia).

În ceea ce priveşte arealul românesc de extensiune a culturii Salca–Herpály, cercetătorul M. Rusu se referă, într-un articol de sinteză, la câteva dintre caracteristicile ceramicii pictate de acest fel, numind-o Tisa II (RUSU 1971, 79-80). Teoria regretatului cercetător clujean se întemeiază pe existenţa unei continuităţi etno–culturale Tisa I–IV. Binevenită la momentul respectiv, teoria suferă modificări din ce în ce mai importante, criteriul succesiunii cronologice rămânând valabil, iar cel al continuităţii culturale suferind modificări – o dată cu noile cercetări sistematice.

Ocupându-se cu studierea caracteristicilor grupului cultural Pişcolt, Gh. Lazarovici şi I. Németi (LAZAROVICI–NÉMETI 1983) încearcă să arate locul şi rolul fenomenului cultural Tisa II sau Tisa II–Herpály, după exprimarea domniilor lor (LAZAROVICI–NÉMETI 1983, p. 19-20), în eneoliticul românesc. Despre grupul cultural amintit cei doi autori s-au pronunţat şi în mod separat, în mai multe rânduri (LAZAROVICI–CIARNĂU 1985; NÉMETI 1986–1987; 1986–1987a).

Regretatul cercetător clujean N. Vlassa a publicat materiale arheologice pictate descoperite în peştera de la Dâmbul Colibii (com. Câmpani) şi peştera Devenţului (Vadu Crişului) (VLASSA 1961; 1976, p. 20-27). El a reluat şi problematica ce ţine de aşezarea neolitică şi de materialul ceramic pictat descoperit la Oradea–Salca, în contextul cronologiei neoliticului Transilvaniei, căutând se explice prin aceasta originea ceramicii pictate de tip Lumea Nouă (VLASSA 1970a; 1971, p. 30).

S. Dumitraşcu (DUMITRAŞCU–TĂUTU 1971) şi E. Comşa (COMŞA–NÁNÁSY 1972) se ocupă cu cercetarea aceleaşi ceramici pictate. Primul semnalează descoperiri ale epocii la Meziad, Cubulcut şi Râpa (DUMITRAŞCU 1972, p. 50-51). El semnalează – de asemenea – aşezarea de la Oradea–Ioşia, care are un strat subţire de locuire şi bordeie, distruse parţial. Pictura de aici este atât bituminoasă, cât şi roşie–portocalie (DUMITRAŞCU–TĂUTU 1971, p. 47-53), ca şi în cazul picturii „petreştene timpurii” din cadrul grupului Foeni (DRAŞOVEAN 1991; 1994a; 1994b; 1994c; 1996, p. 80) sau Mintia (DRAŞOVEAN–LUCA 1990).

D. Ignat observă că aşezările de tip Salca–Herpály se găsesc mai ales pe valea Crişului Repede, fiind de căutat pe terase şi în peşteri (IGNAT 1977, p. 14-15). Aceeaşi autoare propune şi o arie de răspândire a culturii Herpály, spunându-ne că ea se învecinează la sud cu grupul cultural Gorsza, spre vest cu grupa Csöszhalom, spre nord-est cu grupa Bodrogzsadáy şi spre nord cu Szamossályi, preluând idei ale cercetătoarei I. Kutzián-Bognár (IGNAT 1977, p. 15).

Descoperirile culturii se concentrează pe teritoriul comitatului Bihár din Ungaria, mai ales în jurul oraşului Debrecen, iar în Transilvania până în peşterile din Cheile Turzii (ajungând aici pe traseul Cluj, Suceagu, Palatca), făcând legătura cu ceramica pictată a orizontului Lumea Nouă (VLASSA 1971, p. 29-30). Dacă N. Vlassa are dreptate, atunci orizontul cronologic şi cultural al descoperirilor de tip Salca–Herpály este Vinča C sau, mai precis Vinča C1, după cum ne-o arată descoperirile efectuate în Banat în ultimii 15 ani (DRAŞOVEAN 1996, p. 86-87).

D. Ignat publică şi o altă descoperire aparţinând momentului Herpály, cea de la Peştiş–Peştera Piatra Jurcoaiei (IGNAT 1973). Afirmaţia autoarei după care cele două nivele de aici aparţin culturii Herpály nu sunt uşor de susţinut, deoarece, atât din descrierea stratigrafiei (când observăm că cele două nivele de locuire sunt extrem de diferite ca şi culoare, compoziţie, consistenţă etc.), cât şi din studiul materialelor ceramice publicate de autoare, rezultă că nivelul inferior este Herpály, iar cel superior este Tiszapolgár. Observăm că procentul de ceramică pictată este destul de mic faţă de aşezările amintite anterior şi că cea mai dezvoltată categorie pictată este cea pe un fond–angobă alb–lăptos, dar şi pictura cu roşu. Această observaţie poate fi folosită ca un argument pentru demonstrarea existenţei unei zone de contact avansat, spre vest, dacă privim fenomenul ca extinzându-se dinspre Crişana, sau spre est, dacă direcţia de răspândire este inversă, între culturile cu pictură realizată preponderent cu bitum din zona Crişanei (cultura Salca–Herpály) şi cele pe fond–angobă, realizate cu culori deschise, dar – mai rar – şi cu bitum, din Transilvania de vest şi centrală (grupele culturale Cluj, Lumea Nouă, Iclod).

În anul 1977, D. Ignat publica, pentru prima dată, observaţii despre aşezarea de la Suplac–Corău (IGNAT 1977, p. 17-18). Cu această ocazie domnia sa considera că această aşezare aparţine culturii Tiszapolgár (IGNAT 1977, p. 17), căreia i se încadrează, de fapt, o altă descoperire a cercetătoarei amintite, efectuată în punctul Lapiş din acelaşi areal geografic (IGNAT 1982). Între timp, cercetătoarea pomenită şi-a redefinit concepţia şi a lansat termenul de grup Suplac pentru acest tip de descoperiri (IGNAT 1998).

În sfârşit, ultima lucrare de anvergură a D. Ignat (IGNAT 1998) nu ridică vălul incertitudinii de pe descoperirile de tip Salca–Herpály, acestea căpătând, pentru mare parte a descoperirilor din nord-vestul României, o altă denumire: grupul Suplacu de Barcău. Modul în care a fost publicat acest grup nu lasă a se vedea originea sa (în fazele vechi sunt preponderente elementele culturale Pişcolt) şi nici evoluţia şi finalul său (în aceste perioade sunt tot mai marcante elementele culturale Salca–Herpály). Din analiza repertoriului de situri şi descoperiri izolate propuse de autoare pentru a defini caracteristicile grupului cultural Suplacu de Barcău am constatat cu surprindere că 19 puncte sunt reprezentative prin topoare de piatră şlefuită, buzdugane sau unelte de silex sau obsidian (sic!; aceste tipuri de descoperiri nu pot asigura încadrarea culturală şi – arareori – cronologică a siturilor) – ceea ce reprezintă aproape 40% din descoperiri –, iar descoperirile de tip Salca–Herpály (de exemplu, Oradea la numărul 45, cu toate punctele – până acum încadrate de aceeaşi autoare culturii Salca–Herpály, ca şi multe altele, care devin din acest moment – şi fără argumente solide – Suplac) sau cele de tip Pişcolt (de exemplu Carei–Bobald la numărul 11, Cămin–Staţia de pompă la numărul 12, Căpleni la numărul 13 etc) sunt cuprinse fără nici un fel de explicaţie în nou–definitul grup – reprezentând aproape toate procentele rămase! Acest mod de a defini noi grupuri culturale este cel puţin curios şi se înscrie într-o nouă linie istoriografică, după care este de ajuns să afirmi ceva şi, mai apoi, să aduni – pe criterii subiective – materiale arheologice disparate, pentru a avea şi dreptate ! Tabloul cultural propus pentru perioada „neoliticului târziu” din vestul României de cercetătoarea amintită este cel puţin „primordial” prin densitatea de fenomene culturale şi înghesuiala de populaţii care se încalecă pentru a sta pe acelaşi loc. Şi cităm din opera domniei sale: … consecinţele „şocului Vinča C”, mişcare ce cunoaşte mai multe etape şi procese ca migraţiune, difuziune, sinteze şi naşteri de grupe etnoculturale, retardări petrecute în spaţiul învecinat: mişcare la finele fazei Vinča B2; migraţiune Vinča C; migraţie Petreşti; difuziune Turdaş; difuziune Tăualaş; difuziune Iclod (Zalău–Valea Miţii II); retardare Vinča C; naşterea grupului Vărzari; naşterea grupului Gilău; naşterea culturii Tisa; naşterea grupului Suplac; naşterea grupului Iclod; sinteza Iclod–Petreşti (IGNAT 1998, 66). Am respectat atât grafia, cât şi caracteristicile ştiinţifice ale textului autoarei ! Cu astfel de „explicaţii” nu producem decât dezordine intelectuală, mai ales pentru că numărul fragmentelor ceramice sau a altor artefacte pe baza existenţei cărora se realizează aceste teorii este, de multe ori, mai mic decât numărul descoperirilor în sine! Nu se face nici un bine ştiinţei când de dragul „sintezei” se rup materiale arheologice din contexte stratigrafice sau culturale diferite, se „înnădesc”, se pun în tabele şi dacă nu dă bine graficul se mai „înnădesc” o dată şi tot aşa până arată „comercial”. Nu vedem viitorul pozitiv al acestei metode !

Am observat că între materialele incizate publicate de autoare (IGNAT 1998, 66-68) există multă ceramică Tisa I (IGNAT 1998, 35/4; 37/1-2; 64/4) şi Turdaş (IGNAT 1998, Fig. 34/3; 64/1-3, 5-11; 72/2-3; 81). Explicaţia apariţiei acestei ceramici pe baza analizei de clusteri o lăsăm spre înţelegere generaţiilor viitoare. Noi preferăm să înţelegem că acest grup cultural este contemporan cu cultura Turdaş, făcându-se un schimb de tehnologii între cele două arii culturale. Grupul Suplac preia elemente ale incizării ceramicii, precum şi tehnologia realizării vaselor patrulatere, iar cultura Turdaş preia tehnica pictării cu bitum, în dungi groase, apărând categoria pictată de tip Tăualaş din cadrul culturii Turdaş. Şi toate acestea se petrec la nivel cronologic relativ Vinča C, fapt pentru care se restrânge mult aria dezvoltării cronologice a grupului Suplac, prin aceasta el pierzând multe dintre aşezările arondate de D. Ignat.

Singura concluzie care poate sta în picioare după lectura acestei lucrări (IGNAT 1998) este – după opinia noastră – că aşezarea de la Suplac reprezintă într-adevăr o variantă regională, dar nu o cultură nouă, deoarece elemente definitorii ale acestei culturi – aşa cum le exprimă autoarea – sunt  fie mai vechi (Pişcolt vechi, elemente liniare, grup Berea–Ciumeşti), fie reprezintă cultura Salca–Herpály, ori – alteori –, cultura Pişcolt în fazele sale evoluate. Oricum, nu credem că noţiunea de grup cultural Suplac acoperă suficient de bine arealul cronologic şi cultural al eneoliticului timpuriu din nord-vestul şi vestul României.

Între siturile caracteristice ceramicii Salca–Herpály se înscriu, după opinia noastră, şi descoperirile din aşezarea eneolitică de la Vărzari (IGNAT 1982a).

Mergând şi mai spre est aflăm alte amănunte despre acest orizont cronologic şi cultural în aşezarea de la Călata–Vârful Glâneii (VLASSA 1973). Descoperitorul sesizează că această aşezare mai păstrează unele caracteristici de factură Tisa II în ceramică (Herpály n.a.), încadrându-se spre sfârşitul acestei faze. Poate că această aşezare formată din bordeie este contemporană cu nivelul superior din peştera de la Peştiş–Piatra Jurcoaiei, ieşind – astfel – din discuţia noastră (aparţine, în acest caz, culturii Tiszapolgár).

Ceramica de la Tăşad–Dealul Cetăţeaua este foarte asemănătoare, ca forme şi factură, cu cea a grupului Salca–Herpály (IGNAT 1987, p. 12, Pl. III – V).

Importantă pentru definirea conceptuală a teritoriului de extensiune, dar şi a caracteristicilor regionale ale culturii Salca–Herpály, este descoperirea de pe valea Barcăului de la Zăuan–Dâmbul spânzuraţilor  (LAZAROVICI–LAKÓ 1981, p. 26, 31-40, Fig. 14-17). Din nefericire pentru mine, autorii articolului au uitat la momentul publicării că cel care a executat săpăturile şi toate documentaţiile am fost eu, Sabin Adrian Luca, pe atunci student al Universităţii clujene ! Trecând peste aceasta, constatăm în acelaşi articol că se arată faptul că ceramica specifică acestei descoperiri de la Zăuan este numită Tisa II, Tisa II–Herpály, Herpály sau Tisa–Herpály–Csöszhalom (LAZAROVICI – LAKÓ 1981, p. 31). Afirmaţiile făcute în acest text ni se par cele mai apropiate de realitatea imediată din teren contrazicând, în mare parte, afirmaţiile făcute de D. Ignat în ultima sa carte (IGNAT 1998).

La Zăuan se poate stabili o oarecare corelaţie – cel puţin logică – între elementele vechi, Pişcolt (Dâmbul Cimitirului; LAZAROVICI–LAKÓ 1981, p. 42-43, Fig. 18) şi cele mai noi, Salca–Herpály şi Tiszapolgár (LAZAROVICI–LAKÓ 1981, p. 26, 31-40, Fig. 14-17), ca o continuitate culturală şi o evoluţie directă (nu ştim în câte etape!) dintr-o cultură într-alta, chiar dacă unele fragmente ceramice – date ca provenind din aceeaşi aşezare – publicate de Z. Kalmar în ultima sa carte par să complice explicaţia dată prin această idee (KALMAR 1999, Pl. VII).

În ultimii ani ne-am ocupat şi noi de cercetarea fenomenelor etno–culturale ce se dezvoltă în neoliticul şi eneoliticul nord-vestului României (DUMITRAŞCU–LUCA 1991; 1995; LUCA–IERCOŞAN 1997).

Descoperirile de la Dumbrava–Medieşul Aurit (DUMITRAŞCU–LUCA 1991) arată – încă o dată – cât de complexe pot fi realităţile istorico – arheologice din teren. Materialele ceramice ale lotului numărul 2 (DUMITRAŞCU–LUCA 1991, 290-292, Fig. 2-3) au toate caracteristicile de forme, ornamente şi tehnologia fabricaţiei pentru a putea fi încadrate grupului Suplac, ca o variantă regională a acestuia, grupul Dumbrava. Aceste lucruri le ştiam în momentul publicării. După prelucrarea materialelor ceramice de tip Salca–Herpály, trebuie să revenim asupra încadrării culturale a grupului Dumbrava şi să-l încadrăm – negându-i şi numele – între descoperirile clasice/târzii ale culturii cu studiul căreia ne ocupăm în aceste rânduri. Chiar dacă lipseşte pictura în eşantionul studiat de noi, celelalte caracteristici sunt îndestulătoare pentru a ne exprima în acest sens.

În ceea ce priveşte aşezarea eneolitică de la Unimăt–Dâlboci (DUMITRAŞCU–LUCA 1995) ea reprezintă prin structura materialului arheologic – în opinia noastră de acum – cultura Salca–Herpály şi cultura Tiszapolgár. Formele de vase, factura şi modul de realizare al ornamentelor pictate sunt mult mai apropiate de cultura Salca–Herpály decât de grupul Pişcolt, aşa cum credeam la momentul publicării din anul 1991. Această aşezare este tipică, prin cele trei nivele eneolitice prezente, pentru compararea cu  nivelurile eneolitice târzii de la Salca sau de la Berettyóújfalu–Herpály. Astfel că putem afirma că evoluţia culturală de la Unimăt se poate încadra între nivelurile 4–7 de la Berettyóújfalu–Herpály sau II – V de la Oradea–Salca.

Descoperirile de la Săcuieni–Horo (LUCA–IERCOŞAN 1997, 11-22) reprezintă în fapt o schemă probabilă a evoluţiei neoliticului şi eneoliticului din nord-vestul României. Prima grupă de materiale ceramice reprezintă sfârşitul neoliticului timpuriu (LUCA–IERCOŞAN 1997, 11-12), a doua grupă materiale ale neoliticului dezvoltat (LUCA–IERCOŞAN 1997, 12), a treia aparţine eneoliticului timpuriu (LUCA–IERCOŞAN 1997, 12-13), iar a patra culturii Baden–Coţofeni (LUCA–IERCOŞAN 1997, 13). Iată eşantioane aparţinând culturii Salca–Herpály şi posibila legătură a începutului acestei culturi cu descoperirile de tip Ciumeşti sau Pişcolt, în accepţiunea ultimelor decenii (cel puţin pentru prima fază a grupului Pişcolt).

Aşezarea de la Carei–Cozard este una dintre cele mai sugestive pentru descoperirile culturii Salca–Herpály din ultimii ani (IERCOŞAN 1997).

În Banat, colegul Fl. Draşovean constată existenţa unor legături ale culturii Salca–Herpály (KALICZ–RACZKY 1984; 1987) cu grupa Gorsza (HORVÁTH 1982, 221-222; 1987), în momentul existenţei grupului Foeni sau cu materiale arheologice dispuse cronologic la orizont Vinča C1 (DRAŞOVEAN 1991; 1996, 86-87, 89, 107).

Toate aceste constatări ne fac să afirmăm că pictura cu bitum, străină de arealul cultural turdăşean, este un import tehnologic dinspre partea de nord-vest a României, poate prin filiera grupului Foeni ale cărui influenţe pătrund spre est – după cum lasă să se întrevadă această carte – până, cel puţin la aşezarea de la Turdaş–Luncă.

Pe aceeaşi filieră pătrunde spre Transilvania şi pictura cu vişiniu pe fondul roşu al vasului, până la Archiud (KALMAR 1999, Pl. XIX/1). Se pare că aceasta stă la baza picturii fazei Petreşti A.

¤

În sprijinul relaţiilor de contemporaneitate arătate mai sus vin şi datele C14 obţinute pentru nivelul vechi de la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2 (Pl. VI–IX). Acestea au fost prelucrate în laboratoarele din Debrecen (Ungaria), fiind obligat să mulţumesc, în consecinţă, domnului dr. Horváth Ferenc de la Muzeul din Szeged. Tabelele sintetice de analizare a datelor C14 le datorăm colegului Florin Gogâltan căruia îi mulţumim încă o dată.

Nivelurile din această aşezare par să fie contemporane (Orăştie), în mare, cu nivelul II (intermediar) de la Turdaş–Luncă, cu excepţia după care nivelul nou de la Orăştie poate să fie parţial mai târziu decât nivelul II – superior de la Turdaş.

 Prelevarea unor materiale arheologice de origine osoasă din complexe adâncite de la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2 şi datarea C14 a acestora ne permite să fixăm cronologic, în termeni absoluţi, o parte, măcar, din stratigrafia de la Turdaş. Eşantioanele au fost prelevate din complexe adâncite închise din situl arheologic de lângă oraşul Orăştie: bordeiul B1/1992–1993 şi B2/1994. Aceste complexe fac parte din nivelul vechi al sitului turdăşean.

Magistrala I a fost trasată pe direcţia aproximativă nord–sud, pentru cercetarea integrală a  unui profil stratigrafic al staţiunii. Chiar dacă această secţiune a ajuns la aproximativ 300 m lungime, nu am reuşit să secţionăm întregul sit arheologic.

Câteva date stratigrafice nu cred că ar prisosi. Bordeiul B1/1992–1993 a fost descoperit  cu prilejul cercetării secţiunii S2/1992 şi a casetei C1/1993. Secţiunea S2/1992–1993 a avut 20/1,5 m şi a fost trasată pe axul magistralei stratigrafice I la 20 m sud-est de secţiunea S1/1992. Stratul de cultură aparţinând culturii Turdaş se îngroaşă până la 0,45 m. Principalele complexe surprinse în secţiune sunt locuinţa adâncită B1/1992–1993, locuinţa L3/1992–1993 şi şanţul 1 (LUCA 1997b, 23).

Caseta C1/1993 a fost trasată şi cercetată pentru observarea integrală a bordeiului B1/1993. Ea a avut 6/4 m (LUCA 1997b, 26).

Locuinţa are pe fund un pat de pietre şi este săpat la adâncime maximă de 2,40 m. Forma sa este rotundă. Groapa bordeiului a fost săpată în mai multe trepte, neregulate, având adâncimile de 1,15; 1,55; 1,75; 2,10 şi 2,40 m. Locuinţa L3/1992–1993 a modificat stratigrafia firească şi a perturbat modul de umplere a complexului adâncit prin gropile şi şanţurile de fundare care-i aparţin şi sunt săpate, parţial, în interiorul locuinţei nivelului vechi. Bordeiul B1/1992–1993 are mai multe niveluri de umplere. În acest complex s-au descoperit şi bucăţi masive de chirpici care arată că pereţii bordeiului erau lipiţi cu lut gros, mai ales la îngemănările dintre bârne (LUCA 1997b, 30, Plan 2 a–b, 3 a–b).

Proba de os pentru datarea radiocarbon (Pl. VI) a fost prelevată de pe podina primului nivel de călcare / construcţie al bordeiului şi a constat dintr-un femur masiv de Bos. Data obţinută poartă sigla Deb–5762 şi este de 5825 ± 60 BP. Data calibrată a probei este de 4768–4582 CalBC.

Alte două probe au fost prelevate dintr-o locuinţă–bordei. Bordeiul B2/1994 a fost descoperit în secţiunea S6/1994. Aceasta avea dimensiunile de 20/1,5 m şi a fost trasată în continuarea secţiunii S2/1992, ca parte integrantă a magistralei I. Stratul de cultură are aproximativ 0,40 m grosime în secţiunea S6/1994, îngroşându-se în zona complexelor majore. În plan orizontal au mai fost surprinse în afara bordeiul B2/1994 alte trei gropi (LUCA 1997b, 24, Plan 4 a–c).

Pentru cercetarea integrală a bordeiului B2/1994 s-a practicat caseta C2/1994 având următoarele dimensiuni: latura de est 5,56 m, latura de sud 5 m, latura de vest 3,75 m şi latura de nord 5 m (LUCA 1997b, 26, Plan 4 şi Plan 1). Practicarea acestei casete a făcut posibil să se poată cerceta aproape integral complexul de locuire.

Bordeiul se prezintă ca o groapă rotundă, având trepte de acces în partea de sud-est (LUCA 1997b, Plan 4 b), o cuptorire în partea de nord şi o treaptă cruţată în lutul galben de aproximativ 4 m2, descoperită la adâncimea de 1,73 m, care poate reprezenta un „pat”, o „laviţă” pentru dormit. Adâncimea maximă a complexului de locuit este de 2,15 m (LUCA 1997b, Plan 4 c). De acest complex se leagă, prin nivelul de pornire a gropii săpate din vechime, o altă groapă, aflată în partea de vest a casetei – săpată tot în trepte până la adâncimea de 0,86 m. Spre nord s-a descoperit o altă groapă, săpată până la 1,80 m adâncime şi tot spre nord se mai află încă o groapă săpată până la adâncimea de 1,83 m. Cele trei complexe pot face parte din sistemul de fundare al locuinţei/bordei B2/1994.

Locuinţa adâncită are două niveluri de refolosire / amenajare. Primul este corespunzător celei mai vechi săpări a gropii care a ajuns până la 2,15 m. După colmatarea primului bordei s-a practicat o amenajare la adâncimea de aproximativ 1,20 m, care este al doilea nivel de călcare. După colmatarea celui de al doilea nivel de amenajare, groapa rămasă a fost folosită drept una menajeră, în ea fiind depozitate materiale arheologice ale nivelului superior. Credem că acum se realizează o nivelare a vechii locuinţe (LUCA 1997b, 31).

Din acest bordei s-au recoltat două probe pentru analiza radiocarbon de pe nivelul de călcare al celui de al doilea bordei / amenajare de locuit, aflat la 1,20 m adâncime. Aceste probe constau din două porţiuni de calotă craniană, tăiate (decupate) cu exactitate pe deasupra arcadelor oculare şi folosite – după toate probabilităţile – drept recipiente pentru consumul unor lichide, pentru libaţii sau – de ce nu ? – pentru săparea unor gropi în pământ. Nu ar fi o situaţie extrem de inedită deoarece se cunoaşte că din cranii umane s-au realizat astfel de recipiente. Inedită este însă situaţia în sine, apariţia acestor două piese într-un complex închis al neoliticului românesc (LUCA 1998c, 39; 1998–1999, 13).

Sesizăm că tăierea cu precizie a calotelor craniene deasupra arcadelor oculare, urmărind o linie imaginară către baza craniului, dovedeşte intenţia directă a omului neoliticului pentru „fabricarea” celor două recipiente. Cauza realizării acestor două recipiente este greu de explicat. Aceasta poate fi legată de comunicarea celor vii cu morţii / strămoşii, dar gestul poate fi legat şi de un anumit tip de relaţie cu o comunitate duşmană. Poate să fie, însă, şi un gest simplu, practic / uzual, cele două calote putând fi cel mai la îndemână recipient, aşa că posibila semnificaţie cultică poate fi doar bănuită, rămânând la îndemână doar explicaţia practică; cu ajutorul lor se consumau lichide sau se liba, libaţia fiind – oricum – un gest situat între sacru şi profan.

Proba numărul 1 (Pl. VII) din bordeiul B2/1994 poartă sigla Deb–5775 şi are valoarea de 5790 ± 55 BP. Data calibrată a calotei umane decupate este de 4734–4549 CalBC.

Proba numărul 2 (Pl. VIII) din bordeiul B2/1994 poartă sigla Deb–5765 şi are valoarea de 6070 ± 70 BP. Data calibrată a calotei umane decupate este de 5044–4895 CalBC.

Primul lucru care frapează este cel după care proba numărul 2 este mai veche cu peste 200 de ani decât proba numărul 1, chiar dacă au fost prelevate de pe acelaşi nivel de călcare. Această realitate ne obligă la meditaţie. Diferenţa atât de mare se poate datora, în primul rând, unei erori de prelevare / manipulare, legată sigur de factorul uman contemporan. Dar, eroarea poate să se datoreze şi omului preistoric, care a putut să manipuleze un timp mai îndelungat una dintre cele două calote. Craniul probei 2 poate reprezenta un strămoş mai vechi decât craniul probei 1, calota sa fiind folosită un timp mai îndelungat pentru libaţie sau băut. Se poate ca, craniul probei 2 să fi fost păstrat, din motive necunoscute nouă, vreme mai îndelungată de către locuitorii turdăşeni sau se poate ca unul dintre cranii să fi fost transportat din altă aşezare sau necropolă mai veche. Oricum diferenţa de 200 de ani dintre cele două cranii rămâne un semn de întrebare, mai ales pentru faptul că proba 2 este mult mai veche şi decât proba cea mai veche din punct de vedere stratigrafic de la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2, şi anume cea prelevată din bordeiul B1/1992–1993 (Deb–5762 = 5825 ± 60 BP; 4768–4582 CalBC).

Comparând această ultimă probă (Deb–5762 = 5825 ± 60 BP; 4768–4582 CalBC) cu proba numărul 1 din bordeiul B2/1994 (Deb–5775 = 5790 ± 55 BP; 4734–4549 CalBC) observăm o diferenţă de aproximativ 30–35 de ani BP sau 50–55 de ani CalBC, ceea ce s-ar potrivi cu observaţia stratigrafică după care proba recoltată de pe fundul bordeiului B1/1992–1993 este mai veche decât proba recoltată din al doilea nivel de refacere al bordeiului B2/1994. Oricum nivelul vechi / inferior de la Orăştie s-ar data, cu largheţea de rigoare, în jurul a 5800 BP sau 4700–4660 CalBC (Pl. IX).

Trebuie să comparăm aceste date cu altele obţinute la acelaşi laborator, puse la dispoziţie prin bunăvoinţa colegului Fl. Draşovean, provenind din aşezarea de la Foeni (jud. Timiş). Acestea arată că există o contemporaneitate relativă între stratul vechi de la Orăştie, aşezarea de la Foeni (faza timpurie sau clasică ?) şi nivelul II (intermediar) al aşezării de la Turdaş (în compoziţia căruia intră şi materiale arheologice nepictate de tip Foeni şi care este contemporan – după toate aparenţele, cu nivelul vechi de la Orăştie).

Pentru confirmarea celor trei date C14 de la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2 am mai prelevat şi expediat o probă laboratorului Deutsches Archäologisches Institut, Arbeitsbereich Ur- und Frühgeschichte 14C–Labor din Berlin. Din păcate acesta a fost desfiinţat şi proba nu a fost valorificată ştiinţific.

 

 

 

 

Capitolul V. Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite la Turdaş–Luncă în contextul neoliticului şi eneoliticului românesc

1. Aşezări aparţinând culturii Vinča, faza timpurie, din Transilvania.

2. Elemente liniare timpurii în Transilvania.

3. Neoliticul dezvoltat în Transilvania. Preliminariile culturii Turdaş.

4. Încadrarea culturală şi cronologică a aşezării de la Turdaş–Luncă sau unele date despre începutul eneoliticului în Transilvania.

  1. Cultura Turdaş.
  2. Cultura Petreşti.
  3. Cultura Coţofeni.
  4. Stratigrafia comparată a unor situri din Transilvania