Cuprins (Content)

 AŞEZĂRI NEOLITICE PE VALEA MUREŞULUI (II)

Noi cercetări la Turdaş – Luncă

I. Campaniile anilor 1992-1995

 

English Title: NEOLITHIC SETTLEMENTS IN THE VALLEY OF THE MUREŞ (II)

NEW ARCHAEOLOGICAL RESEARSCH AT TURDAŞ–LUNCĂ, I. THE 1992–1995 CAMPAINGS.

Autor: Sabin Adrian LUCA, BIBLIOTHECA MVSEI APVLENSIS XVII, ISBN 973-590-514, Editura Economică, 2001 © copyright: Sabin Adrian Luca,Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

 

Coperta 1   / Coperta 2 / Cuprins (Content)
 

¤

CAPITOLUL V

Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite la Turdaş–Luncă în contextul neoliticului şi eneoliticului românesc

 

1.     Aşezări aparţinând culturii Vinča, faza timpurie, din Transilvania.

 

În acest subcapitol al lucrării vom trece în revistă descoperirile fazei timpurii ale culturii Vinča din Transilvania şi vom căuta să definim principalele caracteristici ale evoluţiei cronologice şi culturale ale acestora. Ideile ce vor urma sunt cuprinse şi într-un studiu publicat nu de mult (LUCA şi colab. 2000; 2000a).

Pornim în excursul nostru de la constatarea generală că descrierea descoperirilor acestui orizont cronologic şi cultural s-a fundamentat pe o eroare metodică şi anume pe confundarea descoperirilor vinciene cu cele turdăşene – entităţi deosebite în mod cert din punct de vedere cronologic, cultural şi tipologico–stilistic (LAZAROVICI 1977a, 28-32; 1977b, 223 şi urm.; 1979, 123, 132, 135; 1981, 183-184) – şi de naşterea unei terminologii şi concepţii (Vinča–Turdaş, Turdaş–Vinča) deosebit de păguboasă pentru istoriografia problemei, mai ales pentru faptul că mare parte a cercetătorilor străini, dar şi români, au preluat aceste concepte nefiltrat prin spiritul critic ce ar rezulta în urma unei cunoaşteri temeinice a culturii Vinča din Transilvania (DRAŞOVEAN 1996, 28, 94; LUCA 1997, 72-73; 1999b, 9). Este drept că principala sursă de eroare în judecarea tipologico–stilistică a celor două culturi (Vinča şi Turdaş) a fost colecţia Z. von Torma şi, mai ales, cartea redactată de M. Roska pe seama acestei colecţii (ROSKA 1941). Modul de constituire al colecţiei, dar şi apelul obsesiv al criticilor la planşele desenate ale lucrării (asemănările formale ale formelor sau ornamentelor dintre anumite culturi făcând să se nască confuzii cronologice şi, implicit, culturale) a făcut ca mistificarea să continue. De ce afirmăm aceasta ? Cercetările ultimului deceniu din Ardeal au arătat că nu se poate vorbi despre cultura Turdaş decât de la orizontul cronologic şi cultural paralel – păstrând prudenţa de rigoare – cu sfârşitul fazei Vinča B2, dacă nu doar cu începutul fazei Vinča C1 (DRAŞOVEAN 1996, 94; 1997, 7-8; DRAŞOVEAN–MARIŞ 1998, 98-100; LUCA 1997b, 73; 1999b, 8-16), ceea ce exclude contemporaneitatea dintre cultura Vinča, faza timpurie (fazele A1–3), şi situl şi cultura Turdaş.

Pentru a dovedi – implicit – această realitate cronologică a trebuit să aflăm, prin mijloacele pe care ni le dă cercetarea istorico–arheologică, ce se întâmplă în Ardealul de la sfârşitul neoliticului timpuriu şi începutul neoliticul dezvoltat (Vinča A1–B1). În consecinţă am urmat în demersul nostru trei căi principale de studiu: cea bibliografică, cea de depozit şi cea a săpăturilor arheologice sistematice, corelate cu cercetări de suprafaţă. Astfel vom trece în revistă, în continuare, aşezările vinciene timpurii – nu turdăşene sau turdăşeano–vinciene, ori vinciano–turdăşene ! – din acest areal geografic pentru a vedea diferenţele flagrante dintre materialele arheologice vinciene şi turdăşene.

Materiale vinciene timpurii descoperite la Aiud–Cetăţuie (jud. Alba). Situl arheologic de la Aiud–Cetăţuie este semnalat de Horia Ciugudean (CIUGUDEAN 1978). Cu acest prilej autorul descoperirilor ne relatează despre culturi preistorice cum ar fi Coţofeni (fazele I şi III), Wietenberg, Basarabi, sau clasice (epoca romană) şi post–clasice (perioada medieval timpurie). Studiind planşele publicate am considerat că o parte din materialele ce au văzut lumina tiparului atunci (mai precis Fig. 5/1, 10 în articolul citat) aparţin unui orizont eneolitic târziu, culturii Bodrogkeresztúr (LUCA 1999, 49, Punct 1a). Redesenând în Muzeul din Aiud materialele arheologice publicate atunci, am constatat că acest eşantion de fragmente ceramice reprezintă cel mai bine momentul cronologic şi cultural de înlocuire al purtătorilor grupului Decea Mureşului cu purtătorii fazei clasice a culturii Bodrogkeresztúr pe Mureşul mijlociu.

Între materialele publicate de H. Ciugudean este şi un fragment ceramic (Fig. 5/6 în articolul său) cu factură specific neolitică. Săpăturile recente efectuate în acest sit (lucrări din vara anului 1999 conduse de H. Ciugudean şi S. A. Luca) au dus la descoperirea unor fragmente ceramice neolitice, dintre care două sunt extrem de importante pentru orizontul cronologic de care ne ocupăm în acest moment. Unul dintre acestea este o bucată din peretele unui vas puternic bitronconic, cu gâtul cilindric, scurt, umărul scurt, ascuţit şi despărţit de corpul vasului prin lippenrand, cărămiziu, cu slipul căzut, foarte bine ars şi degresat cu nisip fin. Al doilea este un fragment din concavitatea inferioară a unui picior de vas plin, suplu, puternic arcuit şi având aceleaşi caracteristici ale pastei ca şi fragmentul ceramic descris anterior.

Încadrarea cronologică şi culturală a celor două fragmente ceramice poate fi pusă în legătură – cu rezervele de rigoare ce decurg din faptul că nu avem încă un strat de cultură sau complexe corespondente acestora – cu orizontul vincian timpuriu, mai precis cu faza A2 (poate A3) a culturii Vinča.

Materialele arheologice se află la Muzeul din Aiud şi Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia.

Balomir–Gura Văii Cioarei (jud. Alba). Aşezarea se află, după descrierea autorului descoperirii (VLASSA 1967, 404-408; 1969, 513-540; 1976, 114-118), la aproximativ 500 m vest de situl arheologic de la Tărtăria. Perieghezele noastre arată că distanţa dintre cele două aşezări este puţin mai mare decât cea amintită anterior şi că orientarea sa în funcţie de punctele cardinale – din nou raportată faţă de celebrul sit arheologic de la Tărtăria – este sud-vest. Aşezarea se află pe marginea din stânga a văii pârâului Cioarei, în apropierea vărsării acestuia în Mureş. Pârâul curge acum la o distanţă de aproximativ 50 de m N de una dintre extremităţile sitului. Partea de nord a aşezării neolitice a fost distrusă de o carieră pentru exploatarea nisipului, aici descoperindu-se, din când în când, artefacte preistorice.

Materialele arheologice de la Balomir–Gura Văii Cioarei au fost descoperite şi publicate de regretatul cercetător Nicolae Vlassa (VLASSA 1967, 404-408; 1969, 513-540; 1976, 114-118). Aici se află, după descrierile sale, un strat cultural Starčevo-Criş târziu în care s-au descoperit şi materiale ceramice specific vinciene timpurii (picioare pline şi zvelte de vas) şi un ac de cupru asemănător celor din mediul cultural Precucuteni, ce se dezvoltă în eneolitic (VLASSA 1976, 118). Pentru N. Vlassa apariţia acestei piese se constituie – chiar dacă a fost descoperită în afara vreunui complex arheologic închis – într-un argument pentru includerea orizontului cronologic al staţiunii neolitice timpurii de la Balomir în rândul celor contemporane cu Vinča A, mai precis într-un orizont Metalicum timpuriu. Forma sa (secţiunea pătrată), la fel ca şi analogiile citate de autorul descoperirilor ne face să încadrăm obiectul într-un orizont cronologic mai târziu, contemporan cu manifestările culturale turdăşene (Vinča C sau post– Vinča C) sau chiar mai târzii (am descoperit în periegheze şi materiale ceramice Coţofeni), ceea ce nu scade prea mult din valoarea cronologică şi culturală a nivelului cu descoperiri de material ceramic vincian timpuriu descris de autor.

Fl. Draşovean încadrează această staţiune (materialele ceramice publicate de N. Vlassa) în plină fază a IV-a a culturii Starčevo-Criş (DRAŞOVEAN 1981, 34, Fig. 1) la un orizont cronologic la care pe valea Mureşului se realizase simbioza Starčevo-Criş–Vinča A.

Cerişor–Peştera Cauce (jud. Hunedoara). Peştera cu acest nume este descoperită de mai multă vreme (ANDRIŢOIU 1979, 21). „Redescoperită” în anul 1997 (LUCA–ROMAN–BĂICOANĂ 1998, 19), aceasta a fost cercetată sistematic, de-a lungul a mai multor campanii de săpături arheologice efectuate între anii 1997–1999 (LUCA 1999a, 6-7) împreună cu o echipă de studenţi de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. Unele dintre materialele arheologice – încă nepublicate, dar aflate în curs de prelucrare – pot aparţine, ca factură, forme sau ornamentaţie, fazelor timpurii ale culturii Vinča.

Materialele arheologice se află la Muzeul Castelul Corvineştilor din Hunedoara.

Hunedoara–Biserica Sf. Nicolae (jud. Hunedoara). Cercetările arheologice întreprinse în anul 1997 de Z.–K. Pinter şi M. Ţiplic pentru cunoaşterea mai aprofundată a realităţilor istorico–arheologice care caracterizează monumentul de arhitectură bisericească reprezentat de biserica Sf. Nicolae din municipiul Hunedoara au dus şi la descoperirea unor materiale arheologice ceramice cu caracteristici similare culturii Vinča A (LUCA 1999a, 15, 60).

Încadrarea cronologică şi culturală a acestor materiale arheologice este relativ greu de făcut datorită observaţiilor stratigrafice irelevante şi a materialului arheologic extrem de fragmentar dar, după opinia noastră, ele sunt mai târzii decât cele publicate din descoperirile de la Grădina Castelului şi Biserica Reformată, puncte arheologice existente pe Dealul Sânpetru (DRAŞOVEAN 1986; LUCA 1999a, 58-61). Cronologia relativă a materialelor ceramice de pe Dealul Sânpetru se paralelizează cu Starčevo-Criş IIIB–IVA, iar cele de la biserica Sf. Nicolae trebuie să fie încadrate în faza Vinča A3, cel mai târziu.

Iernut–Bideşcutul Mare (jud. Mureş). Aşezarea încadrată cronologic la sfârşitul neoliticului timpuriu şi situată în hinterlandul agricol al localităţii Iernut, în punctul Bideşcutul Mare (VLASSA 1970, 167-176; 1976, 107-112) se află pe o terasă înaltă situată pe malul unui fost braţ al Mureşului, astăzi înmlăştinit. Un alt punct arheologic cu materiale aparţinând aceleiaşi culturi s-a descoperit în punctul Hulpişti (VLASSA 1966, 402). Distanţa dintre cele două puncte cu descoperiri arheologice este de câteva sute de metri, descoperirile putând fi parte al aceluiaşi complex arheologic cu o stratigrafie orizontală complexă.

Caracteristicile materialului arheologic aparţinător acestei staţiuni – cel puţin cel publicat – nu permite o altă încadrare cronologică şi culturală decât Starčevo-Criş târziu (poate IV A, chiar dacă apariţia barbotinei stropite – Fig. 4/13-14 în acea lucrare – ne-ar putea permite şi o încadrare în faza a III-a a culturii amintite). Prezenţa măciucii de piatră perforată dintr-o singură parte (VLASSA 1976, Fig. 4/11) nu este o raritate absolută pentru acest orizont cronologic, un obiect perforat, realizat din piatră şi perforat din două părţi descoperindu-se şi într-un nivel Vinča A de la Liubcova–Orniţa (LUCA 1998, 24, Fig. 2/8). Marele semn de întrebare este ridicat – la descoperirile acestui orizont din punctul în discuţie – de prezenţa unui rest de turnare din cupru, descoperit în stratul de cultură (VLASSA 1976, Fig. 4/1), care este un argument folosit de autor pentru a încadra orizontul cultural şi cronologic al stratului neolitic vechi într-un Metalicum timpuriu. Studiind planul de la Fig. 2 din lucrarea citată constatăm prezenţa unor complexe de tip Noua (bronz târziu) în imediata apropiere a descoperirii amintite aici. Acestora (locuitorilor epocii bronzului târzii) le poate aparţine, cu mai multă probabilitate, restul de turnare pomenit, mai ales că cele mai vechi piese realizate din cupru sunt obţinute prin baterea la cald a unor bucăţi de cupru nativ şi nu prin procedeul turnării (cel puţin în accepţiunea noastră) după cum ne-o arată această picătură de metal.

Argumentele anterioare legate de ceramică, ne fac să nu putem încadra staţiunea de la Iernut–Bideşcutul Mare decât într-un orizont cronologic anterior venirii primilor vincieni sau – poate – într-un moment în care aceştia s-au instalat pe valea Mureşului fără a avea, însă, în această microzonă, un contact direct şi cu locuitorii staţiunii publicate de N. Vlassa.

Materiale vinciene timpurii din descoperirile de la Limba (fostă Dumbrava)–Vărar, Şesul Orzii şi Bordane (jud. Alba). Săpăturile arheologice sistematice de la Limba sunt executate în două momente cronologice diferite, dispuse în timp la distanţă de aproape 50 de ani, fapt ce face necesară reinterpretarea cronologică şi culturală a sitului.

Primele cercetări sistematice aparţin lui Dumitru şi Ion Berciu şi se desfăşoară în anii 1944 şi 1947 (BERCIU–BERCIU 1949, 18-19). Atunci se semnalează prezenţa materialelor arheologice aparţinând culturii „Turdaş” în mai multe puncte, la vest de sat (Vărar, dealul Coliba Bârcului, Vărăria şi Bordane; BERCIU–BERCIU 1949, 20). Mare parte a materialelor arheologice descoperite atunci lasă să se întrevadă existenţa unui orizont cronologic vincian timpuriu (BERCIU–BERCIU 1949, Fig. 15; 17/4; 18-19; 21/1, 4, 9-11). Calitatea desenelor – în care nu sunt concordanţe între forma profilului şi desenarea vederii perpendiculare pe fragmentul ceramic –, ca şi descrierile făcute pe factura şi modul de realizare al ornamentelor – realizate după criterii proprii – au făcut ca aceste descoperiri deosebit de importante să nu-şi aibă locul binemeritat în istoriografia problematicii vinciene timpurii.

Redesenând unele materiale ceramice aflate în Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia am constatat că există multe vase şi alte obiecte ale orizontului cronologic vinčian timpuriu, între care şi vasul ilustrat la LUCA şi colab. 2000, Fig. 7/4, având caneluri pe umăr dispuse într-o manieră specifică momentului respectiv.

În anul 1978 colegul H. Ciugudean publică, între altele, şi fragmente ceramice şi de plastică vinciană timpurie provenind din periegheze efectuate la Limba (CIUGUDEAN 1978a, 50, 52, Fig. 8/3-16). Cu această ocazie se publică şi alte materiale arheologice (Fig. 8/4-5, 8-9, 11 la acelaşi autor) ce pot aparţine unui orizont cronologic vinčian timpuriu.

Redesenând unele dintre aceste materiale ceramice descoperite atunci se pot observa castroanele puternic bitronconice cu gâtul şi umărul foarte scurt, străchinile bitronconice şi picioarele de vas cu scobitura părţii inferioare bine evidenţiată (LUCA şi colab. 2000, Fig. 7/1-3, 6-7). S-au descoperit, de asemenea, şi statuete specifice perioadei (LUCA şi colab. 2000, Fig. 7/5). Studiul efectuat pe eşantionul provenit din această periegheză, dar şi pe cel excavat prin săpăturile fraţilor Dumitru şi Ion Berciu, arată că factura ceramicii este de cele mai multe ori diferită de cea turdăşeană, existând multe fragmente ceramice de culori închise, bine lustruite, ornamentate prin efectul cromatic blacktoped sau, în cazul picioarelor de vas, pictate pe toată suprafaţa cu o substanţă roşie şi puternic lustruite, într-un mod de realizare tehnologică specific vinciană timpurie. Meandrele incizat–punctate sunt realizate, de asemenea, în aceeaşi manieră. Cele mai timpurii materiale arheologice vinciene dintre aceste eşantioane pot fi încadrate la orizont Vinča A2, neexcluzând însă posibilitatea existenţei unui orizont şi mai vechi al acestei culturi.

Alte caracteristici ale eşantioanelor studiate arată că aici mai sunt cel puţin două alte componente culturale încadrabile la orizonturi culturale mai timpurii (Starčevo-Criş) sau mai târzii (Turdaş ?) decât cel al orizontului cronologic vinčian timpuriu (care se continuă, după toate probabilităţile, până la momentul cronologic şi cultural Vinča B1–2).

Noile cercetări arheologice sistematice întreprinse de Iuliu Paul şi Marius Ciută la Limba–Şesul Orzii (PAUL–CIUTĂ 1997, 2-3) şi Bordane (PAUL–CIUTĂ 1998, 41-42) confirmă existenţa unui orizont vincian timpuriu A2–3 asemănător prin factură, forme, ornamente şi plastică cu descoperirilor dispuse în Clisura Dunării din Banat (Gornea–Căuniţa de Sus; LAZAROVICI 1977 şi Liubcova–Orniţa; LUCA 1998). Autorii noilor descoperiri constată – în cele două semnalări citate (PAUL–CIUTĂ 1997, 2-3; PAUL–CIUTĂ 1998, 41-42) – şi existenţa altor elemente culturale neolitice, mai vechi sau mai noi decât orizontul care ne interesează în acest moment.

Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite în punctele arheologice situate la vest şi sud-vest de comuna Limba demonstrează existenţa mai multor componente materiale neolitice: Starčevo-Criş, Vinča timpurie, Lumea Nouă şi Turdaş. Asocierile Starčevo-Criş–Vinča timpurie şi Lumea Nouă–Turdaş, sesizate şi stratigrafic, arată încă o dată că existenţa complexului sau culturii Vinča–Turdaş – în accepţiunea sa de până acum – este de domeniul istoricului cercetărilor.

Materialele vinciene timpurii descoperite la Miercurea Sibiului–La Petriş / Petriş (jud. Sibiu). În primăvara anului 1997 colegul Cristian Roman a descoperit materiale arheologice pe terasa din stânga pârâului Secaş, dispusă la dreapta şoselei Sibiu – Sebeş. Localnicii l-au informat că locul se numeşte La Petriş sau Petriş. Imediat după aceea am mai efectuat o serie de periegheze în urma cărora au rezultat materiale arheologice ce se pot încadra mai multor epoci istorice, între care Starčevo-Criş (aparţinând la două faze distincte ale culturii LUCA şi colab. 2000, Fig. 8/2; 9/2-3, 5), Vinča timpurie (LUCA şi colab. 2000, Fig. 8/1, 4, 6-9; 9/1, 4, 7-10; 10; 11/5-6; 12/1, 3-6), Petreşti (LUCA şi colab. 2000, Fig. 8/3, 5; 9/6; 11/1-4, 7-8; 12/2; 13/1, 7), bronz timpuriu şi medievale timpurii. Tot aici s-au descoperit multe topoare de piatră şlefuită, zdrobitoare şi unelte de silex (LUCA şi colab. 2000, Fig. 13/2-6, 8).

În diferite alte puncte din hotarul localităţii s-au descoperit materiale arheologice petreştene, Wietenberg, hallstattiene timpurii şi medievale timpurii.

Terasa cu numele amintit este foarte întinsă dezvoltându-se din vârful dealului ce străjuieşte oraşul Miercurea Sibiului la vest (pe care urcă şoseaua mai sus amintită, în drumul său spre Sebeş) până la aproximativ 500 m est de staţiunea balneară Miercurea Sibiului, pe o distanţă de peste 1 km. Existenţa unor materiale arheologice în acest punct a fost amintită şi de Iuliu Paul (PAUL 1992, 141), acesta referindu-se în textul citat doar la ceramica Turdaş târzie şi la cea Petreşti. Materialele arheologice descoperite cu acest prilej (periegheză efectuată de Iuliu Paul şi Dumitru Popa) se află la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Precizările autorului citat ne-au făcut să credem, iniţial, că ne aflăm în faţa a două aşezări complet diferite. Cercetările susţinute de teren făcute în ultimii ani ne fac să credem că afirmaţia formulată de Iuliu Paul (PAUL 1992, 141, pct. 29. a): Petriş, în dreapta şoselei naţionale, la cca. 3,2 km de la capătul de vest al com. Miercurea, spre Sebeş) este vag eronată, distanţa nefiind decât la jumătatea dimensiunilor citate pornind cu calculul de la marginea construibilului oraşului, fiind reală dacă o socotim de la km 0 aflat în centrul acestuia. În urma perieghezelor putem afirma că pe vârful dealului de la marginea de vest a oraşului se află o mare aşezare petreşteană care se continuă – pe orizontală, în unele faze – până în punctul descris. De remarcat că localnicii folosesc termenul de Petriş pentru toată terasa ce porneşte din vârful dealului, ajunge aproape de Băile Miercurea, mărginind pe partea dreaptă şoseaua amintită.

În sfârşit, amintim că săpăturile sistematice efectuate pentru cercetarea sitului arheologic din acest punct au început în anul 1997 şi au continuat în anii 1998 şi 1999 (Sabin Adrian Luca – Universitatea Lucian Blaga din Sibiu şi Adrian Georgescu – Muzeul Brukenthal din Sibiu). Săpăturile acestor ani vor fi publicate cu alt prilej, acum încercând doar o descriere teoretică a materialelor vinciene timpurii descoperite cu ocazia perieghezelor (LUCA şi colab. 2000, Fig. 8/1, 4, 6-9; 9/1, 4, 7-10; 10; 11/5-6; 12/1, 3-6). Acestea se află depozitate la Laboratorul de arheologie al Catedrei de istorie antică din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, iar cele descoperite cu ocazia săpăturilor sistematice la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Ceramica vinciană timpurie descoperită cu ocazia perieghezelor este extrem de asemănătoare cu cea din Clisura Dunării (LAZAROVICI 1977; 1979, 106-115; LUCA 1988–1991; 1991; 1998, 37-42). Fragmentele de vase sunt fine, semifine sau grosier/uzuale. Remarcăm apariţia de pleavă bine tocată în compoziţia pastei unor fragmente şi nisipul fin, bine ales, folosit ca degresant în cele mai multe cazuri. Arderea este foarte bună, culorile preponderente fiind negrul, brunul–ciocolatiu, cenuşiul, cărămiziul şi gălbuiul. Uneori, fragmentele ceramice prezintă un pişcot, rezultat în urma arderii incomplete. Formele preponderente la categoria grosier / uzuală sunt oalele bombate cu gâtul scurt sau semiînalt, cărămizii. Acestea sunt ornamentate, de cele mai multe ori, cu alveole realizate cu unghia, dispuse fie la îngemănarea gâtului cu partea superioară a burţii vasului, fie pe umărul recipientului, fie la proximitatea maximă a burţii acestuia. Categoria semifină aparţine în mod evident, ca forme, amforelor şi amforetelor. Acestea au gâtul cilindric, înalt sau mediu, corpul bombat, uneori bitronconic. De cele mai multe ori aceste vase sunt ornamentate cu bandă punctat–incizată, dispusă în meandre pe umărul recipientului. Uneori, îngemănarea dintre gâtul şi umărul vasului este ornamentată cu benzi formate din incizii paralele, din care pornesc meandrele amintite. Rar apar şi triunghiurile punctat–incizate, pe acelaşi tip de vase. Cele mai rare apariţii sunt capacele de vas care nu mai par a fi atât de importante pentru neoliticii de aici cum sunt pentru cei din Banat. Remarcăm apariţia în număr deosebit a picioarelor de vas pline având – de cele mai multe ori – concavitatea din partea inferioară a fusului – de cele mai multe ori zvelt –, bine evidenţiată plastic. La categoria fină se remarcă vasele bitronconice de culoare neagră, ornamentate cu caneluri sau pliseuri dispuse pe umărul vasului, paralele sau oblice. Unele vase au buza uşor profilată. S-a descoperit şi o amforetă cu gâtul înalt, uşor evazat, ornamentată pe umăr cu pliseuri realizate în acelaşi stil. Această piesă (LUCA şi colab. 2000, Fig. 9/4), ca şi altarul de la Fig. 11/5, ne obligă să gândim şi la o eventuală influenţă a unui orizont cronologic şi cultural Policrom, ca o componentă culturală dinspre Oltenia venită în această zonă a Transilvaniei.

Încadrarea cronologică şi culturală. Materialele ceramice descrise în rândurile anterioare aparţin, în mod cert, unui orizont vinčian timpuriu. O încadrare cronologică mai exactă nu este posibilă decât după publicarea rezultatelor săpăturilor arheologice sistematice şi a complexelor închise descoperite cu acest prilej. Caracteristicile materialelor ceramice arată, totuşi, că subfaza în care se pot încadra acestea este relativ târzie în cadrul cronologiei interne stabilite de Gh. Lazarovici (poate Vinča A3 sau A3–B1). Pentru o încadrare mai fină a unor materiale ilustrate – ce par mai timpurii – nu avem argumente suficiente, dat fiind faptul că eşantionul studiat provine din cercetări de suprafaţă.

Aşezarea vinciană timpurie de la Orlat (jud. Sibiu). În toamna anului 1995 domnul Ioan Părean ne-a adus spre studiu mai multe materiale arheologice (LUCA–PĂREAN 1995–1996) recoltate cu douăzeci de ani în urmă din hotarul comunei Orlat (jud. Sibiu). Fragmentele ceramice şi uneltele de piatră cioplită şi şlefuită au fost descoperite la nord de comună, pe malul râului ce o străbate în prealabil. Autorul descoperirii îşi aduce aminte că a găsit mult mai multe materiale ceramice care, au fost duse la Muzeul Brukenthal şi predate domnului profesor I. Paul, pe atunci muzeograf la această instituţie. Materialele arheologice amintite în aceste rânduri se află în colecţia particulară a descoperitorului. La câţiva ani după publicare colecţionarul amintit a tipărit o carte (PĂREAN 1999) în care localizează mai precis descoperirile, numind punctul arheologic din hotarul localităţii Poduri (PĂREAN 1999, 31-32).

În primăvara anului 1996 am efectuat o periegheză în zona în care s-au descoperit materialele publicate, negăsind decât urme arheologice hallstattiene şi dacice. Periegheza a vizat un areal situat la N şi V de balastiera ce se află în nord-estul comunei Orlat.

Între materialele arheologice publicate cu primul prilej (LUCA–PĂREAN 1995–1996) se află şi două fragmente ceramice ce se pot încadra în perioada timpurie a culturii Vinča (LUCA–PĂREAN 1995–1996, 227, Fig. 2/1-2). Aceste fragmente ceramice aparţin speciei semifine, sunt foarte bine arse şi au culoarea brun–roşiatică şi neagră.

Încadrarea cronologică şi culturală. Factura ceramicii, precum şi modul de realizare şi tipologia ornamentelor acestora ne-au făcut să le încadrăm în faza timpurie a culturii Vinča, aşa cum este ea cunoscută în Transilvania (LUCA 1995–1996, 227). Tipul de bandă punctat–incizată prezentat cu acest prilej nu se dezvoltă în cultura Turdaş, prezentă şi ea, mai târziu, în zona Sibiului (PAUL 1970).

Nandru–Peştera Curată (jud. Hunedoara). Descoperirile arheologice din această peşteră pot fi încadrate culturii Starčevo-Criş, faza IIB (LAZAROVICI 1979, 46, n. 315) şi în faza IVA (DRAŞOVEAN 1981, 35). Între materialele arheologice publicate cu acest prilej există şi un fragment ceramic (DRAŞOVEAN 1981, Pl. II/19) ce poate fi chiar Vinča A1, ca la Liubcova–Orniţa, nivelul IV, bordeiul B6 (LUCA 1991; 1988–1991; 1998).

Materiale vinciene timpurii descoperite în Peştera cu vas (sat Mariţa, jud. Vâlcea). Cavitatea în care s-au descoperit materialele arheologice ceramice este situată în bazinul Cernei Olteţului (Munţii Căpăţânii, jud. Vâlcea), la cca. 15 km V de satul Mariţa, fiind publicată nu de mult (LUCA–ROMAN–BĂICOANĂ 1997, 17-18, Plan 2, Pl. I/4).

Vasul publicat cu acest prilej este bitronconic, cu buza evazată. Pasta ceramicii este densă, cu adaos de nisip fin şi pleavă tocată, fiind foarte bine arsă. Vasul este lustruit atât în interior, cât şi pe exterior, culoarea sa fiind brun–cenuşie. Recipientul este prevăzut cu două toarte perforate vertical, situate asimetric faţă de diametrul maxim al vasului.

Încadrarea culturală şi cronologică a vasului se leagă de existenţa orizontului vincian timpuriu, mai precis de finalul acestuia.

Materialul arheologic se află la Muzeul Castelul Corvineştilor din Hunedoara.

Aşezarea de la Romos–Făgădău (jud. Hunedoara). Cercetările de teren începute în anul 1991 în zona municipiului Orăştie (perieghezele au fost efectuate, în acel an, de Zeno–Karl Pinter – pe atunci la Institutul de cercetări socio–umane Sibiu – şi Aurelian Cosma – pe atunci muzeograf la Muzeul de etnografie Orăştie. În paralel, Căstăian Mihai a făcut cercetări de teren în urma cărora s-a descoperit şi aşezarea neolitică de la Romos. Pentru alte amănunte vezi: LUCA–COSMA 1993; LUCA 1995–1996; 1997) au dus la creionarea unei imagini sugestive asupra evoluţiei culturilor preistorice în acest areal geografic restrâns la câţiva km2. Cu această ocazie ne-a fost semnalată şi o aşezare, în hinterlandul agricol al comunei Romos (M. Căstăian a descoperit aşezarea urmărind lucrările de îngropare a unui cablu de telecomunicaţie. Pentru alte informaţii vezi: CĂSTĂIAN 1995, 45, 51, Pl. VIII A–B), pe care o consideram, iniţial, turdăşeană (LUCA–COSMA 1993, 87).

Aşezarea neolitică de la Romos se află pe latura din dreapta drumului ce leagă intersecţia rutieră a Geoagiului cu satul Romos, la aproximativ 500 m nord de întretăierea acestui drum cu şoseaua spre Vaideei (LUCA 1995–1996, Harta 1). Fragmentele ceramice au fost recoltate pe o suprafaţă de aproximativ 200/100 m de pe o terasă joasă, inundabilă, a râului Romos care curge actualmente la aproximativ 3–400 m vest de aşezare. Mediul geografic actual este modificat faţă de cel preistoric prin efectul lucrărilor agricole şi – implicit – al defrişărilor efectuate în ultimele sute de ani. În perioadele străvechi, terasa I a râului Romos (curba de nivel de 220 m) era, fără îndoială, împădurită. Curios este faptul că vincienii nu au ales să locuiască pe această terasă, extrem de propice ocupării pe termen lung, aşa cum se întâmplă, de obicei, pe valea Mureşului mijlociu (cum este cazul aşezărilor neolitice de la Turdaş–Luncă, Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2, Tărtăria, Balomir, Limba, Lumea Nouă ş.a.), ci în valea pârâului ce a ferăstruit un „defileu” în terasă.

Stratigrafia aşezării neolitice nu este foarte complexă. Depunerile arheologice au fost studiate prin realizarea a două sondaje şi unei secţiuni, după cum urmează (săpăturile au fost supravegheate şi realizate în mare parte de Mihai Căstăian, pe atunci student, în cadrul şantierului–şcoală Orăştie):

Sondajul 1/1995. Acesta s-a executat către centrul arealului pe care apăreau materialele ceramice, lângă şoseaua amintită anterior. Dimensiunile suprafeţei cercetate sistematic au fost – iniţial – de 3/1 m. Odată cu adâncirea săpăturii s-a constatat existenţa unui cablu de telecomunicaţii care ne-a obligat să restrângem sondajul la 1,20/1 m, suprafaţă pe care am urmărit stratigrafia până la sterilul din punct de vedere arheologic (LUCA 1995–1996, Planul 1c–d). Stratigrafia sondajului este compusă – de la suprafaţa solului spre sterilul din punct de vedere arheologic – dintr-un strat de humus actual gros de aproximativ 0,30 m, un strat de cultură gros de aproximativ 1,80 m şi, către fundul excavaţiei, un strat de pietriş, steril din punct de vedere arheologic. Între adâncimile de 1,00–1,25 m se află un strat compact de piatră de râu aşezată uniform, intenţionat, în trei straturi succesive. Deasupra şi dedesubtul acestui pat de pietre se află fragmente ceramice vinciene. Suprafaţa cercetată este prea mică pentru a da vreo semnificaţie certă acestui complex (podină de locuinţă, drum etc.). Cercetările viitoare vor elucida, cu siguranţă, această dilemă. Sub această podină (?) stratul în care apar materialele vinciene are o grosime de 1,50 m, în el fiind amestecate bucăţi de chirpici, uneori masive, fragmente ceramice, oase şi silexuri. Către fundul sondajului a apărut o porţiune de lipitură, ce poate reprezenta un fragment de podină.

Sondajul 2/1995. Dimensiunile acestuia au fost, iniţial, de 2/2 m. Acelaşi cablu de telecomunicaţii ne-a făcut să cercetăm o suprafaţă mai mică decât cea începută până la sterilul arheologic. Sondajul a fost amplasat la aproximativ 40 de m nord de prima cercetare, la marginea aceleiaşi şosele. Stratigrafia este mult mai puţin complexă (LUCA 1995–1996, Planul 1a–b). După partea de 0,30 m reprezentând humusul actual s-a constatat apariţia unui strat de cultură gros – în medie – de 0,40 m şi un strat de lut, imediat următor în adâncime, steril din punct de vedere arheologic. Sub acest strat de lut se află acelaşi pietriş, steril din punct de vedere arheologic. În partea de sud-vest a sondajului am descoperit albierea unei gropi (LUCA 1995–1996, Planul 1a) umplută cu un material arheologic deosebit de caracteristic pentru locuirea vinciană de aici.

Secţiunea S1/1995. Această secţiune a fost trasată în partea de N a zonei de răspândire cu fragmente ceramice la suprafaţa solului. Secţiunea a avut o lungime de 8 m. După humusul actual cu grosimea de aproximativ 0,30 m s-a cercetat stratul de cultură cu grosimea medie de 0,60 m. Către vestul secţiunii s-a descoperit un complex adâncit până la stratul de pietriş, ca şi în cazul sondajului S1/1995 (LUCA 1995–1996, Planul 1e; a se compara cu 1d). Cu această ocazie am constatat că sterilul arheologic este lutul maro sau – uneori – galben / nisipos. Complexele adâncite ajung până la stratul de pietriş aflat sub sterilul lutos. Uneori, complexele adâncite pătrund în acest strat de pietriş, ca şi în cazul complexului din sondajul 1. La aproximativ 0,80 m adâncime s-au descoperit, în zona centrală a secţiunii, resturile unei locuinţe de suprafaţă, foarte prost conservate.

În sfârşit, secţiunea S1/1995 a fost amplasată paralel cu drumul de ţară ce mărgineşte aşezarea vinciană, la nordul acesteia, la aproximativ 1 m de ductul său (LUCA 1995–1996, Harta 1, drumul este reprezentat prin două linii paralele, întrerupte).

Toate aceste observaţii ne fac să afirmăm că aşezarea neolitică de la Romos este locuită – probabil – în minim două etape succesive, fără hiatus cronologic între ele. Această observaţie este relativ greu de demonstrat în mod foarte explicit pe profilurile şi cu observaţiile de stratigrafie orizontală făcute până acum. Unele dintre caracteristicile materialului arheologic ceramic, pe adâncimi, pot să ducă – după cum vom constata în continuare – spre această constatare.

Materialul arheologic recoltat cu ocazia perieghezelor şi săpăturilor din anul 1995 este deosebit de divers şi caracteristic pentru etapa timpurie a culturii Vinča.

Materialul litic nu este prezentat în aceste rânduri. Constatăm doar apariţia topoarelor din piatră cioplită, pe lângă obiectele din silex cioplit. Semnalăm cantitatea mare de obsidian descoperită la suprafaţa solului sau în stratul de cultură.

Materialul osteologic este slab reprezentat. Remarcăm străpungătorul realizat dintr-un corn de căprior (LUCA 1995–1996, Pl. IV/4).

Ca şi în marea majoritate a staţiunilor preistorice, cele mai relevante date pentru cronologia sitului sunt cele oferite în urma studiului ceramicii.

Factura. Din punctul de vedere al compoziţiei pastei ceramica vinciană de la Romos este fină (LUCA 1995–1996, Pl. I/2-5, 8-9; II/6-8, 15, 18; III/4, 17; IV/1-3; V/5; VI/1, 3, 10), semifină (LUCA 1995–1996, Pl. I/6, 9; II/1-5, 9-14, 16-17, 19-20; III/1-3, 5-8, 10-13, 15-16; IV/4, 7; V/6; VI/2, 4-6, 9, 11) şi uzual / grosieră (LUCA 1995–1996, Pl. I/1, 7; III/9, 14; IV/5-6, 8; V/1-3, 7; VI/7-8). Degresantul folosit foarte frecvent este nisipul cu bobul bine ales, în cazul ceramicii fine şi semifine, sau cu bobul mai mare, în cazul ceramicii uzual / grosiere. Rar constatăm şi existenţa în compoziţia pastei a materiei organice tocată foarte bine.

Arderea la care a fost supusă ceramica este foarte bună. Arareori constatăm existenţa unui pişcot, de culoare roşie (LUCA 1995–1996, Pl. IV/7; V/1, 6) sau neagră (LUCA 1995–1996, Pl. V/1). Ceramica fină şi, uneori, cea semifină este foarte bine lustruită. Pe ceramica fină apare – uneori – efectul cromatic numit blacktoped. Ceramica semifină prezintă şi arderea în flecuri. Coloristic, ceramica fină este, în marea majoritate a cazurilor, neagră, ceramica semifină este neagră, brună, brun–gălbuie sau cărămizie, iar ceramica grosier/uzuală este brună, cărămizie şi – foarte rar – cenuşie.

Formele ceramicii dau o notă de particularitate acestei staţiuni, deoarece străchinile evazate sunt rare (LUCA 1995–1996, Pl. VI/3, 9, 11), majoritatea acestora având pereţii aproape verticali, uşor arcuiţi spre interiorul vasului (LUCA 1995–1996, Pl. I/6-7; VI/7-8, 10).

Castroanele au tendinţe spre bitronconism, efect realizat printr-o arcuire foarte puternică a peretelui vasului (LUCA 1995–1996, Pl. I/2, 4-5, 8, 10; IV/1, 3; V/2, 5-6; VI/1). Rar apar şi forme ale castroanelor cu pereţii drepţi (LUCA 1995-1996, Pl. I/3), perpendiculari pe fundul vasului. Mare este numărul vaselor de mari dimensiuni – mai ales la specia uzual / grosieră – bombate (oalele – LUCA 1995–1996, Pl. I/1; III/14; IV/3-4, 6, 8; V/7). Tot vase cu corpul bombat sunt şi amforele cu gâtul cilindric (LUCA 1995–1996, Pl. II/17; III/12, 16; IV/2, 7; V/1). O parte dintre vasele de la Romos au piciorul înalt, plin (LUCA 1995–1996, Pl. VI/2) sau cu o concavitate mai mult sau mai puţin accentuată în partea inferioară a piciorului (LUCA 1995–1996, Pl. VI/4-6). Reţinem – chiar dacă nu am ilustrat acest lucru – că piciorul, partea plină a acestuia, este – de cele mai multe ori – foarte înalt (12–15 cm) şi  zvelt.

Formele speciale sunt reprezentate în săpătura anului 1995 de o strecurătoare sau afumătoare (LUCA 1995–1996, Pl. I/9), străchini cu protome (LUCA 1995–1996, Pl. I/6; III/2), capace de vas (LUCA 1995–1996, Pl. II/11; III/10) şi vase cu jgheab de scurgere (LUCA 1995–1996, Pl. III/19). Între formele speciale se distinge oala din burta căreia s-a modelat o figură umană cu mască triunghiulară, având ochii incizaţi perpendicular pe nasul realizat sub forma unui buton. Gura reprezentării este redată printr-o scobitură (LUCA 1995–1996, Pl. III/4).

Ornamentele sunt deosebit de variate şi reprezentative pentru orizontul cronologic şi cultural al descoperirilor arheologice de la Romos–Făgădău.

La categoria fină – mai rar la cea semifină – apar ornamente realizate prin procedeul canelării. Specific este faptul că ornamentul este foarte fin realizat, canelurile fiind fie paralele (LUCA 1995–1996, Pl. I/3), fie grupate şi intersectate în unghi de 450 (LUCA 1995–1996, Pl. I/8). Uneori, canelurile sunt mai adânci, grupate şi intersectate în unghi de 450 (LUCA 1995–1996, Pl. I/2). Pe categoria semifină există şi caneluri paralele, dispuse pe umărul vasului (LUCA 1995–1996, Pl. II/15). La categoria uzuală există şi barbotină canelată (LUCA 1995–1996, Pl. I/1).

Pliseurile apar mai rar şi numai la specia semifină. Ele pot fi realizate sub forma unor mănunchiuri paralele intersectate în unghi de 450 (LUCA 1995–1996, Pl. III/8) sau în interiorul şi pe exteriorul fundului vasului (LUCA 1995–1996, Pl. II/10, 19).

Inciziile apar în special pe categoria semifină. Ele pot fi realizate sub forma unor benzi paralele (LUCA 1995–1996, Pl. II/1, 4-5, 7-8, 12-13, 18), uneori intersectate în unghi (LUCA 1995–1996, Pl. II/2-3, 11, 16-17, 19; III/15) sau meandrice (LUCA 1995–1996, Pl. II/14; III/11-13). Majoritatea acestor ornamente, ca şi cele ce vor fi descrise în rândurile următoare, apar pe vasele de tip amforă.

Benzile punctat–incizate apar tot pe vase ale categoriei semifine. Punctele pot fi alungite (LUCA 1995–1996, Pl. III/1, 3, 5, 16) sau triunghiulare (LUCA 1995–1996, Pl. III/6-7), ductul închipuit de banda punctat–incizată fiind unul meandric. Foarte rar se întâlneşte triunghiul incizat şi umplut cu impresiuni rotunde, sub buza vasului (LUCA 1995–1996, Pl. II/20).

Un vas (LUCA 1995–1996, Pl. III/17) este ornamentat cu tăieturi scurte pe buza profilată, fiind diferit – ca factură şi ardere – de restul materialului arheologic de la Romos (este făinos, de culoare portocalie, cu flecuri cenuşii).

La categoria uzuală ornamentele sunt realizate din incizii scurte, grupate în mănunchiuri (LUCA 1995–1996, Pl. I/4), impresiuni cu unghia dispuse sub buză sau pe burta vasului (LUCA 1995–1996, Pl. I/7), impresiuni cu unghia dispuse oblic sub buza vasului, grupate într-un singur şir (LUCA 1995–1996, Pl. IV/6) – sau în două (LUCA 1995–1996, Pl. IV/8) – şi impresiuni pe porţiunea proximală a burţii vasului (LUCA 1995–1996, Pl. III/14). Tot pe categoria uzual / grosieră apar butoni mari, ovali, ornamentaţi cu impresiuni multiple realizate cu degetul (LUCA 1995–1996, Pl. III/9).

Toartele sunt perforate vertical–transversal şi documentate la categoria fină şi semifină (LUCA 1995–1996, Pl. II/6; V/5). Unele vase au butonii crestaţi adânc (LUCA 1995–1996, Pl. II/9).

Remarcăm că vasul–capac (LUCA 1995–1996, Pl. II/11) are creştetul perforat de două ori.

Vasul cu protomă (LUCA 1995–1996, Pl. I/6) este înfrumuţesat cu o bandă pictată, ornamentul coloristic fiind realizat cu roşu, după ardere.

Un alt vas (LUCA 1995–1996, Pl. V/3) iese din orice tipologie cunoscută putând să aparţină altei culturi preistorice (epoca bronzului ?).

Materialul arheologic se află depozitat la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Încadrarea cultural–cronologică a descoperirilor de la Romos nu ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte momentul de dezvoltare al culturii Vinča. Factura, formele şi ornamentele arată că oamenii neolitici de aici au trăit în faza A a culturii amintite (aşa cum a fost definită în: LAZAROVICI 1970; 1971; 1973; 1977; 1977a, 55-64; 1979, 78-91, 105-115, 122-132, 141, 163-165; 1981, 172-176, 182-183; LUCA 1998). Unele dintre elementele definitorii ale staţiunii arată posibilitatea dezvoltării acesteia şi în faza B1 a culturii amintite.

Materiale vinciene timpurii descoperite la Sântimbru–La ţărmure, La ierugă (jud. Alba). Materialele ceramice descoperite în cercetările sistematice de aici (BERCIU–POPA 1962) au fost etichetate drept Turdaş, Petreşti (stratul neolitic) şi Wietenberg (stratul de epoca bronzului). Materialele publicate cu acest prilej, pentru epoca neolitică (Fig. 3), sunt în totalitate petreştene, neexistând nici un motiv după care unele să fie încadrate în cultura Turdaş. Chiar dimpotrivă, când citim cu atenţie textul autorilor, constatăm existenţa unor categorii neilustrate, aparţinând altui moment cronologic, deosebit de semnificative pentru descoperirile vinciene timpurii: văscioare din lut negricios cu slip cenuşiu şi dungi negre (pictură ?, canelură ? n.a.); cupe din lut negru, slip exterior negru lucios; . . .un fragment de pântec de vas din lut grosolan negricios, cu straturi cărămizii, decorat cu incizii neregulate, făcute cu unghia, probabil de factură Criş (p. 268). Toate aceste observaţii se pot corela cu materialele publicate de H. Ciugudean în anul 1979 (CIUGUDEAN 1979, 79, Fig. 11–12) care demonstrează fără putinţă de tăgadă existenţa orizontului vinčian timpuriu clamat de noi. Materialele ceramice de la Fig. 11/4-5 nu aparţin unui orizont turdăşean, aşa cum afirmă autorul articolului, ci unui orizont vincian timpuriu, deoarece în cultura Turdaş nu apar picioare pline de cupă atât de zvelte, iar banda punctat–incizată ilustrată este caracteristică orizontului mai timpuriu. Apoi, vasul de la Fig. 12/2 nu poate aparţine unui orizont petreştean, el fiind de încadrat mai degrabă unui orizont Vinča A2–Starčevo-Criş IVA, aşa cum se găsesc aceste elemente în Transilvania de nord-vest (Zăuan: LAZAROVICI 1980; LAZAROVICI–LAKÓ 1981), Transilvania de sud-est (Leţ: ZAHARIA 1964; 1966), Moldova de S (Trestiana: POPUŞOI 1980) sau Centrală (Grumăzeşti: MARINESCU-BÂLCU–BELDIMAN 1997), Oltenia (Cârcea–Viaduct: cercetări Marin Nica) sau Banat (LAZAROVICI 1983).

Tărtăria–Gura Luncii (jud. Alba). În urma săpăturilor efectuate de Kurt Horedt (HOREDT 1949, 44-69)  şi N. Vlassa (VLASSA 1966, 16; 1976, 29, 113, 115, Fig. 1/1-8) în punctul Gura Luncii s-a descoperit, la baza stratului de cultură preistoric, un nivel Starčevo-Criş IIIB (DRAŞOVEAN 1981, 35).

Materialele arheologice ale nivelului „turdăşean” cel mai vechi provenind din descoperirile lui N. Vlassa aparţin unui orizont cronologic şi cultural Vinča A – după opinia autorului –, aşa cum se pare că sugerează şi analizarea parţială a artefactelor ceramice rezultate în urma descoperirilor anului 1989, încă nepublicate. Sigur că lămurirea stratigrafiei acestei aşezări neolitice nu stă numai în aceste rezultate, dar un început pentru reinterpretarea materialelor arheologice mai vechi se găseşte şi aici (DRAŞOVEAN 1996, 94; DRAŞOVEAN–MARIŞ 1998, 96).

Descoperirile lui N. Vlassa din stratul 1 sunt mai noi, cronologic şi cultural, după cum vom vedea la analizarea stratigrafiei de la Turdaş–Luncă faţă de cea de la Tărtăria–Gura Luncii.

Turdaş–Luncă (jud. Hunedoara). Materialele arheologice aşa-zis Vinča A de la Turdaş aparţin, de fapt, unui orizont cronologic şi cultural mai târziu, de moment Vinča C (DRAŞOVEAN 1996, 97; DRAŞOVEAN–MARIŞ 1998, 98; LUCA 1997, 73). Confuziile existente la ora actuală în istoriografia problemei vin de la interpretarea eronată a unor forme şi ornamente, fără a se cunoaşte factura lor şi poziţia stratigrafică a acestora. Modul în care am receptat materialele arheologice şi stratigrafia de aici în urma cercetărilor anilor 1992–1998 ne fac să afirmăm că este greu de crezut – cel puţin acum – că există şi un strat de cultură cu materiale arheologice aparţinând acestei perioade istorice (Vinča timpurie). Consecinţa firească a acestei constatări este cea după care materialele timpurii de aici pot proveni din alte puncte de pe valea Mureşului, atât de plină cu situri arheologice străvechi.

Materiale vinciene timpurii descoperite la Vurpăr (jud. Alba). Materialele vinciene timpurii de la Vurpăr provin dintr-un sit arheologic cunoscut încă de la începutul secolului (ROSKA 1941, 46, Nr. 167, Fig. 41; 1943, 63, Nr. 6, Abb. 3 – Borberek–Meritő). Materialele arheologice publicate cu acest prilej aparţin atât orizontului vinčian timpuriu (numerele 1-4, 8-9, 11, 14-15, 20 din planşa cu pricina), dar şi unui orizont mai târziu, turdăşean, după cum ne arată restul materialului arheologic ceramic (numerele 5-6, 19 din aceeaşi planşă).

Redesenând materialele arheologice din descoperirile vechi aflate în muzeul din Aiud nu am mai descoperit şi materialele publicate ce ar aparţine unui orizont turdăşean de aici. După informaţiile amabile ale cercetătoarei Matilda Takács putem afirma că o parte a materialelor arheologice din muzeul aiudean au fost transportate, în diverse rânduri, către alte muzee mai mari, fapt ce face ca fragmente ceramice din patrimoniul locului să nu mai fie aici, urmele sale în depozite fiind greu detectabile.

Materialele vinciene timpurii de la Vurpăr aparţin, în special, categoriei semifine şi fine. Ceramica este, în mod cert, selectată de descoperitori.

Factura ceramicii este în mare parte cea specifică acestui orizont, o caracteristică în plus fiind dată de apariţia unor materiale cu factură făinoasă, semn al unei degenerări tehnologice specifice unor momente finale ale orizontului vincian timpuriu. Vasele sunt de culoare neagră, brună, cărămizie sau cenuşie, având pasta nisipoasă sau, mai rar, făinoasă. Formele cele mai întâlnite sunt amforele/amforetele cu gâtul cilindric înalt sau mai scund şi cu proximitatea maximă a burţii rotunjită sau bitronconică (LUCA şi colab. 2000, Fig. 15/2, 4, 6-11; 16/1). Am redesenat şi vase bitronconice, fără gât, lustruite, de culoare neagră sau având blacktoped degenerat (LUCA şi colab. 2000, Fig. 14/1; 16/2). Alte forme caracteristice sunt străchinile simple cu pereţii la 450 (LUCA şi colab. 2000, Fig. 15/5) şi capacele de vas ornamentate în maniera specifică orizontului cronologic (LUCA şi colab. 2000, Fig. 15/3). Des întâlnite sunt şi picioarele de vas pline, cu partea inferioară având – uneori – o concavitate foarte bine profilată (LUCA şi colab. 2000, Fig. 16/4-11). Acestea sunt de cele mai multe ori cărămizii, păstrând – în unele cazuri – şi urme de lustru. Foarte rar întâlnite sunt oalele (LUCA şi colab. 2000, Fig. 15/1; 16/2). Ornamentele care decorează ceramica vinciană timpurie de la Vurpăr sunt reprezentate, cu rare excepţii, de banda punctat–incizată, specifică culturii (LUCA şi colab. 2000, Fig. 15; 16/1-2). Aceasta este de cele mai multe ori meandrică, arareori reprezentată de triunghiuri umplute cu impresiuni / tăieturi. Rar, banda punctat–incizată este umplută cu impresiuni rotunde şi – şi mai rar – cu impresiuni cu un obiect bont. Uneori, banda punctat – incizată este mărginită cu şiruri de impresiuni rotunde situate către buza vasului sau la îngemănarea dintre gât şi corpul acestuia. Tot rare sunt şi impresiunile cu degetul dispuse sub buza sau pe burta vaselor categoriei uzuale. Observăm o mare varietate de toarte, perforate sau nu (LUCA şi colab. 2000, Fig. 14).

Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice provenite din colecţia veche a Muzeului din Aiud, descoperite la Vurpăr, ridică unele semne de întrebare datorate selecţiei realizate de descoperitori şi necunoaşterii poziţiei stratigrafice a ceramicii. Luând în considerare şi publicaţiile vechi, constatăm existenţa a două momente culturale reprezentate aici, primul vincian timpuriu şi al doilea turdăşean. Eşantionul studiat arată o fază vinciană bine conturată cu caracteristici clasice, ceea ce denotă o evoluţie spre faza B1 a pomenitei culturi.

Materialele arheologice se află depozitate la Muzeul din Aiud sub numerele de inventar 4187–4254.

¤

Concluzii. Scurta înşiruire a unor descoperiri aparţinând orizontului cronologic şi cultural Vinča A1–B1 din Transilvania arată complexitatea fenomenului cercetat şi – în acelaşi timp – lipsa unor cercetări temeinice şi aprofundate asupra acestuia.

Documentarea problematicii este relativ insuficientă, parţială sau fragmentară (LAZAROVICI 1981, 182, Beilage 1). S-a vorbit de elemente, fenomene periferice, staţiuni izolate când s-a atins problematica vinciană timpurie ş.a. Studiind materialele publicate până acum constatăm faptul că aceste faze (cele timpurii) ale culturii Vinča sunt bine reprezentate în special pe Mureşul mijlociu (LUCA 1995–1996, Harta 2). Principalele descoperiri s-au realizat la Limba (BERCIU–BERCIU 1949, 18-29; aici avem şi cele mai bune analogii pentru aşezarea de la Romos în forme Fig. 16/4; 18/1, 4; 19 , ornamente Fig. 17/2, 6; 21 şi picioare de cupă – Fig. 15), Iernut (VLASSA 1976, 107-111, Fig. 4/7; PAUL 1965, 297), Balomir (VLASSA 1976, 115, 118, Fig. 4), Tărtăria (VLASSA 1976, 117-123) şi Valea Nandrului (ROSKA 1936). Poate că şi unele descoperiri de la Turdaş (ROSKA 1928, Fig. 21/3, 7) pot fi atribuite acestui orizont cronologic, cu rezervele formulate în text până acuma.

N. Vlassa afirma că: purtătorii culturii VinčaTurdaş au atins încă din momentul sosirii primului (şi, mai mult decât probabil, unicului) lor val şi linia Mureşului, în acelaşi singur proces în cadrul căruia se pun bazele marilor aşezări vinciano–turdăşene în care e prezent orizontul cronologic Vinča A (respectiv, Starčevo IVCriş târziuVinča ATurdaş I).

Existenţa acestor niveluri de locuire – chiar dacă orizontul de încadrare cronologică a unora poate fi contestat (Turdaş, Valea Nandrului, Iernut) –, duce la concluzia că în Transilvania a existat un moment cronologic vincian timpuriu anterior descoperirilor de tip Turdaş (în orizontul vincian timpuriu lipsesc componentele specifice ceramicii turdăşene, aşa cum sunt cunoscute în colecţia Z. von Torma ROSKA 1941 sau în urma săpăturilor efectuate de M. Roska – ROSKA 1928, ori în lucrarea noastră). Orizontul vincian timpuriu este strâns legat de descoperirile din Serbia (SREJOVIĆ 1988), de la Vinča (VASIĆ 1936, 7-17; X X X 1984; STANKOVIĆ 1986) sau din Banatul românesc (LAZAROVICI 1979; 1981; LUCA 1985; 1988–1991; 1991; 1998; DRAŞOVEAN 1989). Deosebirile dintre cultura Vinča şi cultura Turdaş sunt prea evidente pentru ca să înglobăm ambele fenomene sub acelaşi înveliş şi să definim cultura hibridă Vinča–Turdaş (GARAŠANIN 1993). Cel puţin faza I, în această accepţiune, se dovedeşte artificială în momentul în care constatăm că Vinča A din Transilvania este identică cu cea din Banat sau din Serbia, iar atunci când se naşte cultura Turdaş, aceasta are caracteristici ce o deosebesc hotărâtor de prima, chiar dacă se poate presupune un aport genetic foarte puternic din partea comunităţilor din câmpia Banatului la formarea culturii transilvănene (la moment cronologic Vinča C1).

Judecarea materialului ceramic de la Romos – de exemplu – nu trebuie afectată de aparenţa după care specia incizată şi incizat punctată este foarte abundentă, deoarece o parte a acestui material este descoperit în timpul perieghezelor (LUCA 1995–1996, Pl. II/2-4, 14-16, 19; III/5), deci selectat prin metoda de recoltare. Apoi, complexele de locuire descoperite nu au fost cercetate în totalitate şi – mai ales în sondajele 1 şi 2 – pot să fie şi amestecuri de materiale arheologice datorate lucrărilor de îngropare a unui cablu de telecomunicaţii. De altfel, cu acest prilej au fost colectate şi cele mai frumoase materiale rezultate din periegheze. Dezvoltarea deosebită a speciei punctat–incizate pare a fi o specificitate a comunităţilor ardelene în această etapă, această caracteristică vădind o legătură puternică cu comunităţile de la linia Dunării şi mai puţin cu cele din câmpia Banatului.

Comparând restul materialelor ceramice descoperite la Romos cu complexe din aşezări contemporane din sudul Banatului – de exemplu – constatăm similitudini cu faza A1 a culturii Vinča, aşa cum a fost definită aceasta la Gornea–Căuniţa de Sus (LAZAROVICI 1970; 1971; 1973; 1977; 1977a, 55-64; 1979, 78-91, 105-115, 122-132, 141, 163-165; 1981, 172-176, 182-183; bordeiele B13 şi B21b) şi Liubcova–Orniţa (LUCA 1988–1991; 1991; 1998; bordeiul B6 / 1985), în ceea ce priveşte formele, ornamentele canelate şi inciziile (LUCA 1988 – 1991, 3-4; 1991, 147-148). Se constată şi similitudini cu materiale arheologice încadrabile către sfârşitul fazei timpurii, mai ales în cazul speciei incizate (LAZAROVICI 1979, 164-165). Anumite elemente incizat–punctate amintesc şi de evoluţia fazei timpurii a culturii din câmpia Banatului (LUCA 1985; DRAŞOVEAN 1989).

Masca de pe vasul descoperit la Romos prezintă analogii tot în faza A a culturii Vinča (BĂLĂNESCU 1979; 1982; LAZAROVICI 1979, 88-91; pentru capacele de vas: BĂLĂNESCU–LAZAROVICI 1979).

O altă problemă ridicată de cercetarea arheologică a orizontului vincian timpuriu din Transilvania este cea a existenţei unui moment Metalicum aşa cum a fost el descris de N. Vlassa (VLASSA 1976, 120). Cercetătorul amintit a folosit presupusa existenţă a acestui orizont tehnologic pentru a lămuri relaţiile dintre zona orientală şi spaţiul sud-est european. Apariţia acestui moment cronologic şi cultural în Orient este subliniată şi de Alexandru Vulpe (VULPE 1973, 217), accentuându-se – în cazul României – asupra orizontului cu piese din cupru obţinute, după toate aparenţele, prin topire şi turnare (VULPE 1973, 217). Analiza din rândurile anterioare demonstrează, o dată în plus, că existenţa orizontului Metalicum este destul de greu de argumentat în stadiul actual al documentaţiei.

Gh. Lazarovici tinde să dea dreptate lui N. Vlassa în privinţa orizontului Metalicum argumentându-şi opţiunea printr-o descoperire de cupru de la Gornea–Căuniţa de Sus (LAZAROVICI 1977a, 54, Pl. XXXII/12). La prima publicare a acestei piese Gh. Lazarovici îşi exprima rezervele faţă de încadrarea sa timpurie (LAZAROVICI 1970, 477). Aici autorul spune că piesa a fost găsită în partea superioară a stratului de cultură din apropierea bordeiului 8, nu în complexul de locuire ! Având în vedere că aici se află şi complexe arheologice din epoca bronzului, a fierului, din epoca romană sau din cea medievală credem că poziţia cronologică (Vinča A) a piesei trebuie privită cu circumspecţie, mai ales că şi analogiile publicate de autorul descoperirii se referă fie la piese din os, fie la piese încadrate cronologic în orizonturi mai noi (LAZAROVICI 1970, 477, n. 48; 1977a, 54, n. 24). O atitudine asemănătoare asupra acestor descoperiri o are şi Petre Roman (ROMAN 1969, 68).

Cât priveşte descoperirea unei piese de cupru la Liubcova–Orniţa (COMŞA 1967, 10; 1969, 33), credem că aceasta reprezintă, mai degrabă, nivelurile târzii ale aşezării (Vinča C) de aici (nivelurile II–I; LUCA 1990–1993; 1998). De altfel, Eugen Comşa constată, la rândul său, că cele mai vechi descoperiri de cupru din România aparţin unui orizont cronologic evoluat în cadrul epocii neolitice (COMŞA 1987, 40).

Trebuie să conchidem – chiar dacă şi noi am mai confirmat, uneori, existenţa acestui orizont (LUCA 1999, 32) – că momentul Metalicum contemporan în alte părţi cu cultura Vinča A nu întruneşte, cel puţin deocamdată, elementele necesare unei definiri corecte şi sigure pe teritoriul României.

În ceea ce priveşte ceramica, evoluţia generală a materialelor arheologice ceramice de la Tărtăria (HOREDT 1949, 44-69; VLASSA 1966, 16; 1976, 29, 33, 117, 121, 123; LAZAROVICI 1973, 43; 1981, 183-185; LAZAROVICI–KALMAR 1991; DRAŞOVEAN 1981, 35), Lumea Nouă (BERCIU–BERCIU 1949), Limba–Vărar, Bordane, Şesul Orzii (BERCIU–BERCIU 1949; BERCIU 1961, 23-27; CIUGUDEAN 1978a, 50, 52, Fig. 8/3-16; Şesul OrziiPAUL–CIUTĂ 1997, 2-3; Bordane  PAUL–CIUTĂ 1998, 41-42), Vurpăr (ROSKA 1941, 46, Nr. 167, Fig. 41; 1943, 63, Nr. 6, Abb. 3 – Borberek–Meritő), Orlat (LUCA–PĂREAN 1995-1996), Romos (LUCA 1995–1996) şi Sântimbru–La ţărmure, La ierugă (BERCIU–POPA 1962) arată o evoluţie spre Vinča B1 a descoperirilor timpurii, dar nu Vinča B1 aşa cum o înţelege I. Paul referindu-se la geneza culturii Petreşti (PAUL 1965, 298; 1969, 43; 1992, 125-132, Tabel I) „întinerind” peste măsură geneza culturii domniei sale. După acest moment poate data şi orizontul cu ceramică pictată de tip Lumea Nouă, după cum crede şi D. Berciu (BERCIU 1961, 24).

Toate aceste constatări ne fac să afirmăm că, încă din faza A1 a culturii Vinča, comunităţi neolitice, purtători ai culturii pomenite, se aşează în Transilvania după cum arată materialele cele mai vechi de la Romos sau de la Limba (?) (o parte din materialele descoperite de aici, mai ales cele din periegheze LUCA şi colab. 2000, Pl. II/2-4, 14-16, 19; III/5 –, par a arăta o evoluţie locală la orizontul cronologic şi cultural Vinča A a comunităţii de aici. Stratigrafia descoperită până acum nu a fost deosebit de relevantă în acest sens. Poate că cercetările viitoare vor arăta şi o desfăşurare stratigrafică pe orizontală, ştiut fiind faptul că şi la Gornea – de exemplu – stratigrafia nu are mai mult de 0,60 m grosime existând, însă, cel puţin trei nivele de locuire distincte, pe orizontală) sau cele din Peştera curată de la Nandru.

Într-un articol recent, colegii Fl. Draşovean şi T. Mariş văd într-un mod asemănător evoluţia cultural–cronologică în Transilvania (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1998, 96-97) raportându-se şi la articole şi informaţii ale noastre, mai vechi.

În continuare vom încerca să elucidăm căile de pătrundere şi mecanismele care au făcut ca această cultură, Vinča, să se impună atât de puternic pe valea Mureşului, dar şi în Câmpia Transilvaniei.

Pătrunderea elementelor Vinča A în Transilvania nu pare a fi pătruns pe râul Mureş, cale pe care ar fi putut pătrunde dinspre Banat comunităţi Vinča A dezvoltate în sensul celor din zona de câmpie a provinciei citate (DRAŞOVEAN 1989(1990)), deoarece acest episod nu se verifică pe teren – cel puţin la nivelul actual al descoperirilor perieghetice. Oportună pare utilizarea ca şi cale de pătrundere a Ţării Haţegului, cu descoperirea din Munţii Căpăţânii (Peştera cu vas) pentru demonstrarea pătrunderii eventuale şi dinspre Oltenia, dar, mai degrabă, penetrarea dinspre Banat este asigurată prin Munţii Poiana Ruscă (cu materiale arheologice în peşteri), spre depresiunea Hunedoarei (LUCA 1999a, 2-19) şi, apoi, mai departe, spre valea Mureşului şi spre Transilvania (LUCA 1999b, 9).

Purtătorii elementelor culturale vinciene timpurii pătrund într-un prim val foarte timpuriu încă din Vinča A1, aşa cum afirma şi N. Vlassa dar, după opinia noastră, această acţiune se repetă cel puţin încă o dată – fenomen sesizabil din studiul staţiunilor de la Miercurea Sibiului, Orlat, Vurpăr etc. – la un moment cronologic Vinča A2. Acest moment este foarte bine reprezentat la Limba–Bordane. Chiar şi evoluţia spre Vinča B1 arată, după cum mai afirmam, strânse legături cu linia Dunării. Putem chiar afirma că, dintr-un motiv care ne este obscur la ora actuală, legăturile comunităţilor ardelene cu restul culturii Vinča nu sunt filtrate de zona bănăţeană, ci direct de cea sârbească. Această observaţie ne-ar îndemna să căutăm mai multe elemente de legătură spre Oltenia, deoarece în sudul acestei provincii Dunărea primeşte apele Timokului, vale prin care se face legătura cu căile tradiţionale de acces comercial şi cultural a neoliticului. Sigur că această observaţie ne este sugerată şi de apariţia în staţiunile ardeleneşti a unor elemente culturale policrome, de multe ori neobservate sau încorporate unor manifestări periferice.

În consecinţă, constatăm existenţa unui orizont cronologic vinčian timpuriu (Vinča A1–B1) în Transilvania, cu manifestări cronologice şi culturale asemănătoare până la identitate cu cele din zona iniţială de definire şi formare a culturii. Poate că reinterpretarea unor materiale arheologice provenite din cercetările mai vechi ale acestei regiuni vor readuce la lumină materiale de acelaşi orizont interpretate până acum eronat.

 

 

 

Capitolul V. Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite la Turdaş–Luncă în contextul neoliticului şi eneoliticului românesc

1. Aşezări aparţinând culturii Vinča, faza timpurie, din Transilvania.

2. Elemente liniare timpurii în Transilvania.

3. Neoliticul dezvoltat în Transilvania. Preliminariile culturii Turdaş.

4. Încadrarea culturală şi cronologică a aşezării de la Turdaş–Luncă sau unele date despre începutul eneoliticului în Transilvania.

  1. Cultura Turdaş.
  2. Cultura Petreşti.
  3. Cultura Coţofeni.
  4. Stratigrafia comparată a unor situri din Transilvania