|
|
REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI SIBIU Autor: Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter,
Adrian Georgescu. ISBN 973-590-856-5, Editura Economică, Sibiu 2003. Volum realizat cu sprijinul deosebit al: Asociaţia NIKE – pentru sprijinirea
învăţământului şi cercetării istorice şi
arheologice sibiene; S.C. Clio Consult S.R..L.;
Fundaţia AZZOLA, Sibiu. Copyright ă 2004 by Editura Economică 2003. Seria Bibliotheca
Septemcastrensis III, Universitatea “Lucian
Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea
şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.
68. Curciu (Küküllőkőrös,
Szász-Kőrös,
Kirtsch, Keurus), comuna Dârlos Anul primei atestări scrise: 1322; Petrus de Keureus.[1] 1. Pe locul numit Brennende Mern (Locul Ars), denumire necunoscută
de actualii locuitori ai satului, s-au găsit urme de la începutul
epocii bronzului şi un cuţit de piatră fragmentar
aparţine, probabil, tot acestei culturi (MNB). Bibliografie: Schroller 1933,
p. 75. 2.
Pe locul numit Drumul spre Johannidorf (Drumul spre Sântioana)
s-a găsit un celt de bronz de la sfârşitul epocii bronzului. Bibliografie: Teutsch 1880, p.
110. 3.
În colecţia Şcolii Generale din localitate se află două
fragmente ceramice Wietenberg descoperite în hotarul localităţii. Bibliografie: Informaţie S. A. Luca. 4.
De pe teritoriul satului, fără precizări topografice, mai
provin: a)
Un tub mic de bronz aparţinând, poate, epocii bronzului. Bibliografie: Teutsch 1880, p.
110. b) Mai multe mărgele de os şi de lut,
unele smălţuite,
datând, probabil, din epoca romană. Bibliografie: Teutsch 1880, p. 110; Popa 2002,
p. 71. c) Fragmente din buza unui vas de provizii. Bibliografie: Teutsch 1880, p. 110; Popa 2002,
p. 71. d) Doi pinteni de fier, probabil, de la
sfârşitul mileniului I. Bibliografie: Teutsch 1880, p.
110. 5.
Pe hotarul satului, La Fântâni, la intersecţia a două
pârâiaşe, în stânga drumului de ţară ce duce din Curciu spre
satul Idiciu s-au descoperit numeroase fragmente ceramice şi resturi de
pământ ars la arătură. Analiza ceramicii arată că aici sunt aşezări din vremea sfârşitului eneoliticului (cultura Coţofeni), de la începutul epocii bronzului (cultura Schneckenberg), din epoca mijlocie / târzie a bronzului (cultura Wietenberg), de la începutul epocii fierului (Ha), din perioada dacică (secolele III-I î.Chr.) şi din perioada daco-romană. Bibliografie: Radu 1971, p. 483-493; Protase
2000, p. 138; Popa 2002, p. 71. 6.
Dintr-un loc aflat pe hotarul satului, La Cruce, s-au descoperit un
chiup, o mărgea de pastă din epoca romană (MNB), o
fusaiolă şi un frumos fragment de vas aflat în colecţia
Şcolii Generale de aici. În apropierea locului s-au
descoperit şi două schelete umane. Autorul descoperirilor le
datează în secolul IV d.Chr. Popa este de părere
că este vorba despre un vicus referindu-se la aceste descoperiri,
chiar dacă locul acestora este considerat necunoscut. Se pare că nu
cunoştea existenţa scheletelor. Localitatea romană
este, mai degrabă, aceeaşi ca la punctul anterior. Bibliografie: Radu 1971, p. 493-495; Popa
2000, p. 167; 2002, p. 71. 7.
Biserica, purtând odinioară hramul Sf. Ioan, a fost
construită în secolul XIV, ca bazilică gotică trinavată,
cu turn clopotniţă pe latura de V. Nervurile bolţii
corului se sprijină pe coloane angajate încheiate cu capiteluri ornate cu
frunze de acant. Cheile de boltă din cor reprezintă un pelican, o
faţă umană şi o rozetă. Pe pereţii corului,
atât în interior cât şi în exterior se păstrează urme de
pictură murală, scena cea mai bine păstrată fiind cea a
răstignirii de pe paramentul interior de N. În paramentul interior de
S al corului se deschide o sedilia cu lăţime de 2 m şi
înaltă de 4 m. Pe partea de N a corului
se ridică sacristia, în care s-a păstrat o piscina. Corul este separat de nava
centrală printr-un arc triumfal profilat în manieră gotică.
Naşterea arcului ogival este marcată printr-o profilatură cu
plastică monumentală datată 1427: o pasăre, o mască
şi un monstru. În pereţii ce despart
nava centrală de navele laterale se deschid arcade ogivale neprofilate,
sprijinite pe pilaştrii masivi de plan rectangular. Portalul de S este
prevăzut cu o închidere în arc frânt, sprijinită pe console şi
flancată de două fiale. Portalul de V, o lucrare
de deosebită valoare artistică, este scos în rezalit şi foarte
bogat ornamentat. Cele şase colonete cilindrice ale portalului se
sprijină pe baze profilate şi se încheie cu capiteluri incluse
într-o friză formată dintr-o ghirlandă continuă,
izvorâtă din gura a două animale fantastice. Profilatura exterioară
a arcului este ornată cu flori de crin şi flanată de doi
pilaştrii angajaţi, încheiaţi cu fiale. La rândul lor,
pilaştrii sunt flancaţi de console cu baldachin, pe care
odinioară au fost aşezate figuri de sfinţi. Sub cornişa
rezalitului evoluează o friză cu profilaturi treflate, iar în timpan
se disting urme de pictură. În clopotniţa din
turn, prevăzută cu ferestre gotice geminate pe fiecare parte, sunt
menţionate trei clopote vechi. Pe clopotul mare se observă cu
dificultate o inscripţie latină, din care se poate distinge doar
anul 1310. Clopotul mijlociu poartă o inscripţie[2],
iar pe clopotul mic este inscripţionat anul 1572. La E de biserică,
cuprinsă în centura de fortificaţie, se găseşte o
capelă din perioada goticului târziu, ridicată pe două etaje. La nivelul de jos, capela
a fost folosită ca osuariu, iar nivelul superior a servit drept
capelă de cimitir. Fortificaţia din
jurul bisericii este formată dintr-o curtină simplă
sprijinită cu contraforţi pe exterior şi prevăzută
cu un turn de poartă pe partea de SE. Intrarea boltită a turnului a
fost protejată cu hersă. Bibliografie: Horwath 1940, p. 114; Vătăşianu
1959, p. 519-52; Arion 1974, p. 34-35; Drăguţ 1979,
p. 76; Gheorghiu 1985, p. 176; Fabini 1998, p. 358-361. |
