Universitatea

ARHEOLOGIA DIN TRANSILVANIA
MEMBRII : REVISTA : ŞANTIERE ARHEOLOGICE : CĂRŢI :CURSURI : FORUM : CĂUTARE

BIBLIOTHECA SEPTEMCASTRENSIS VIII, D. Protase CIMITIRUL SLAV DE LA OCNA SIBIULUI (SEC. VIII-IX)


 

 

RITUL DE ÎNMORMÂNTARE

 

 

Predominantă în cimitir este incinerația, urmată în proporție redusă de inhumație: în cadrul incinerației se disting: 1. morminte cu resturile incinerate depusă în urnă și 2. morminte cu resturile incinerate depuse în urnă și, simbolic, în groapă simplă. Nu am întâlnit nici măcar o singură dată situația când oasele incinerate ale defunctului să fi fost depuse în groapă (fără urnă), varianta prezentă cu precădere în sec. VII și la începutul sec. VIII. Dar această variantă sepulcrală putea fi printre mormintele complet distruse de plug, pentru că ea se întâlnește și în alte cimitire birituale similare, databile în sec. VIII-IX[1].

Mormintele de inhumație, 15 la număr, reprezintă abia 11,1% din totalul de 135 descoperite la Ocna Sibiului[2]. Ele aparțin unor copii și adulți de sex feminin, așezați pe spate, cu mâinile în diferite poziții și având orientarea aproape uniformă. Inventarul (cercei, mărgele etc.) este identic cu cel găsit în unele urne, cu excepția ceramicii. Mormintele de inhumație apar și în necropolele de la Mediaș[3], Boarta[4], Târnava[5] și Sibiu-Gușterița[6]. Se pare că la Ocna Sibiului ele se încadrează în faza târzie a înmormântărilor din cimitir. Dar poziția și orientarea scheletelor nu constituie indicii caracteristice înmormântării unei populații creștine, cu obiceiuri adânc înrădăcinate în conștiință și respectate cu rigurozitate. Inventarul funerar care însoțește osemintele umane calcinate și înhumate constă din diferite obiecte întregi sau fragmentare din fier (cuțite, vârfuri de săgeți, catarame, cuie, scoabe etc.), bronz (cercei), piatră (vârf de silex), sticlă (mărgele), os (pieptene, fragment de corn), și ceramică. Sub raportul utilizării, piesele de inventar constituie categorii distincte: ustensile, vârfuri de săgeată, accesorii de îmbrăcăminte, obiecte de podoabă, piese diverse de metal și os.

Cuțitele, utilizate, după împrejurări, ca arme sau unelte, cuprind 15 fragmente și piese întregi, puternic oxidate și trecute prin foc. Cu excepția a patru piese întregi, restul exemplarelor sunt reprezentate prin vârful, lama și spinul cuțitului. Prevăzute cu spin de fier în mâner de lemn, cuțitele au lamă lată de 1,45-2,9 cm, cu muchia îngroșată și arcuită sau dreaptă. Tăișul, zimțat din cauza ruginii, este concav sau ușor curbat. Lungimea pieselor variază între 5,2 și 21 cm. Depuse în masa osemintelor din urnă, cuțitele se întâlnesc atât în mormintele de copii și adolescenți, cât și în urnele aparținătoare unor indivizi de vârstă adult-matură, de sex feminin sau masculin. Fiind piese indispensabile în diverse împrejurări, ele fac parte din categoria obiectelor descoperite frecvent în așezări și cimitire, începând din epoca dacică[7]. Forma lamei cuțitului este generalizată pe un spațiu mare și rămâne aceiași pentru o perioadă lungă de timp, fiind o piesă utilizată de grupuri etnice diferite. Cu toate acestea, pentru cuțitele de la Ocna Sibiului se pot cita analogii, cum sunt de pildă, exemplarele descoperite în cimitirele de la Bratei[8] și Târnava[9].

Din categoria armelor fac parte două vârfuri de săgeți, unul întreg (M. 16) și altul fragmentar, prevăzute cu tub de fixare și lama în formă de frunză de salcie, pentru care semnalăm piese identice în mormintele de incinerație de la Bratei[10].

 

Accesoriile de la îmbrăcăminte constau din două catarame cu cadrul neprecizat, provenite din M. 90 și M 95. Scoabele, păstrate fragmentar, au capul semisferic și corpul în patru muchii sau cilindric. Ele sunt reprezentate de o singură piesă, provenită din M. 38, executată dintr-o bară cu capetele îndoite. Atât cuiele, cât și scoabele considerăm că provin de la targa de lemn folosită pentru transportul defunctului la rugul funerar. Acestea sunt piese cu forme cunoscute, fără putere de datare, având numeroase analogii în mormintele de incinerație de la Berghin (jud. Alba)[11].

Celelalte piese de fier mai cuprind o verigă de fixare a coasei pe mâner (M. 37), o lamă rombică și resturile a patru fragmente atipice (M. 37, 82, 102, 131), la care se adaugă unele piese distruse, care au lăsat urme de oxid de fier pe oasele din zece morminte studiate antropologic. Semnalăm câte o singură piesă de fier în 37 de morminte și câte două obiecte doar în două morminte.

Cercei de bronz. S-au găsit șapte astfel de cercei, câte unul în urnele din M. 32 și M. 68 și la scheletele din L. 111, 115, 126 și două piese în urna din M. 44. cerceii de tâmplă sunt lucrați dintr-o sârmă subțire (1-1,9 mm), cu secțiune transversală rotundă, având extremitățile subțiate și neîmpreunate. După formă se disting două tipuri: 1. cercei simpli, ovali sau circulari, reprezentați prin șase exemplare și 2. cercei cu unul din capete lățit și răsucit în afară (M. 26), ilustrat de o singură piesă. Cele două exemplare din M. 44 se asociază cu un fragment de cuțit, iar piesa din M. 60 se găsea împreună cu două mărgele.

Cerceii din mormintele de incinerație au aparținut unor copii, foarte probabil de sex feminin. Exemplarele din mormintele de inhumație s-au găsit câte unul lângă tâmpla dreaptă (M. 32) sau stângă (M. 126), fiind asociați cu o oală (M. 32), cu o mărgea (M. 115) sau cu un șirag de mărgele (M. 111). Indivizii care întrebuințau această podoabă aparțin unor grupe de vârste diferite (copii, adulți și maturi), de sex feminin.

Prima categorie de cercei simpli apare în mormintele de incinerație de la Berghin sau însoțesc scheletele din cimitirele de la Sînmiclăuș[12], Ghirbom[13], Alba-Iulia[14] și Blandiana[15]. Ele sunt piese cu o răspândire și circulație pe un spațiu mare , plasându-se cronologic între sec. V-VI și sec. X-XI. Cercelul cu capătul arcuit în afară, derivând tipologic din cercelul simplu, este mai rar întâlnit. Piese asemănătoare se cunosc în cimitirul de inhumație de la Unirea-Vereșmort[16] sau în mormintele de incinerație de la Boarta[17] și Berghin. Cele două tipuri de cercei se încadrează cronologic în sec. VIII-IX[18].

Amnarele de metal lipsesc, dar utilizarea lor este sugerată de vârful de silex (M. 92) utilizat la scăpărarea pentru aprinderea focului. Piese identice s-au descoperit în mormintele de incinerație de la Berghin[19] și în cele de inhumație de la Ghirbom[20].

Mărgelele. Acestea sunt lucrate din pastă de sticlă și s-au găsit în total 14 exemplare. Majoritatea provin din mormintele de inhumație (M. 111 și M. 115), iar cele câteva piese aflate în urne (M. 68, 74, 102) se prezintă sub forma unor resturi diforme topite de foc. Numărul pieselor variază de la un mormânt la altul: câte una în M. 74, 102, 115, câte două în M. 55 și zece în M. 111. După formă și culoare, mărgelele se împart în patru categorii: a. mărgele sferice, de culoare albastră-închisă, cu patină neagră (M. 68, M. 111); mărgele cilindrice, cu extremitățile ușor alungite, de culoare verzuie și patină sidefie (M. 111) sau albastră-violetă, cu patină roșie-maronie (M. 115); c. mărgele în formă de melcișori, de culoare albastră-închisă, ornamentate cu linii galbene în spirală sau în relief, prevăzute cu câte trei ochi galbeni (M. 68, 111); mărgele tubulare, cu corpul torsionat spiralic, ușor îngroșate la capete și perforate longitudinal, de culoare verde sau albă (M. 111).

Aceste podoabe, purtate în șirag la gât, se întâlnesc la copiii și maturii de sex feminin. Numărul redus al mărgelelor este determinat de topire a sticlei în timpul incinerării defunctului și a pierderii acestora în masa resturilor funerare de pe rug sau în timpul răvășirii mormintelor.

Mărgelele asociate cu cerceii, după formă, ornamentație și culoarea pastei, au analogii perfecte în cimitirele birituale de la Bratei[21] și Berghin[22] sau în mormintele de inhumație de la Ghirbom[23]. Ele sunt obiecte de podoabă cu o largă circulație, fiind întâlnite în sec. VII-IX pe spații geografice întinse în Transilvania, Câmpia Pannoniei[24] și Moravia[25].

Obiectele de os. Menționăm un fragment de pieptene și o frântură de os de animal, ambele găsite în masa osemintelor din M. 1. lungă de 3,5 cm, ultima piesă este ornamentată cu cerculețe punctate, asociate cu o bandă de motive florale incizate. Dacă fragmentul de pieptene este nesemnificativ, pentru fragmentul de os de animal ornamentat, identificat cu resturile unii corn de păstrat sare, menționăm o analogie la Bratei[26].

Ceramica. Există 166 vase în stare fragmentară sau întregibile, marea majoritate oale, din care 160 provin din mormintele de incinerație, unde aveau funcția de urnă sau erau depuse cu ofrandă în mormintele de inhumație. După tehnica de modelare, ceramica se împarte în trei grupe:

a. Ceramică modelată cu mâna (1,2%), atestată doar prin fragmente de fund (M. 7) și pereți (M. 129, M. 8 incert), provenite din nouă vase făcute din pastă nisipoasă, degresată cu pietricele și cioburi pisate.

b. Ceramică lucrată la roată înceată, reprezentată prin fragmente de oale întregibile: 108 vase, adică 65% din totalul ceramicii.

c. Ceramică lucrată la roată rapidă: reprezentată prin fragmente din vase întregibile, găsite în 40 de morminte (33,8%). Toate vasele prezintă în interior caneluri concentrice (coaste) imprimate în pasta crudă, în timpul modelării.

Oalele lucrate la roată au pastă argiloasă, degresată cu nisip, asociat cu rare paiete de mică și pietricele. Pasta unor oale lucrate la roata înceată conține și scoici (M. 37) sau cioburi pisate (M. 94).

Arderea ceramicii, realizată în condiții diferite de temperatură, a determinat culoarea vaselor. În general, predomină vasele arse oxidant în culoare deschisă (83 oale) sau un mediu reducător (50 oale), în majoritatea cazurilor coacerea fiind incompletă. Culoarea vaselor diferă de la o oală la alta: brună-cărămizie sau cărămizie, în cazul arderii oxidante, brună-negricioasă, în cazul arderii inoxidante. Zece vase, care au fost așezate pe rugul funerar ori folosite anterior în gospodărie, sunt arse secundar. Ele au partea inferioară a corpului acoperită cu numeroase pete negre, cenușii, cărămizii, brune și vineții.

Studiul olăriei permite să distingem două forme: 1. oala cu corpul ovoidal, 2. oala cu corpul bombat.

Prima categorie este reprezentată de 33 oale, caracterizate prin corpul zvelt cu înălțimea cuprinsă între 19,5 și 25,3 cm. Majoritatea oalelor au fundul plat, prevăzut în cinci cazuri, cu inel de susținere, dar cele mai multe oale au fundul neted. Unele oale au fundul conic, în formă de umbo. Grosimea fundului oscilează între 0,5 și 1,9 cm, iar diametrul variază între 6,4 și 9,6 cm (24 oale). Corpul oalelor ovoidale, cu pântecele ridicat și arcuit spre umeri, are buza răsfrântă direct din pereți, iar gâtul lipsește (9 vase). Câteva oale au gâtul scurt, aproape nesesizabil. Grosimea variază între 0,4 și 1,4 cm, diametrul pântecelui fiind cuprins între 13,6 și 18,4 cm (14 oale).

A doua categorie numără 44 de oale. Majoritatea lor au inel de susținere la bază și uneori umbo în interior sau fundul plat. Grosimea fundului variază între 0,5 și 1,9 cm (41 oale), iar diametrul oscilează între 7,3 și 12,8 cm. Corpul oalelor are în general partea inferioară zveltă, iar  partea superioară puternic bombată. Cele mai multe oale sunt înalte, dar se întâlnesc și unele scunde (20,3-25,5 cm), cu aspect bitronconic sau sferoidal (M. 74) pereții oalelor, îngroșați în locul de unire cu fundul și subțiat spre pântece, au grosimi diferite (0,5-1,6 cm), în funcție de capacitate. Diametrul pântecelui, măsurat la 25 oale, este cuprins între 9,24 cm și 25,6 cm.

În cazul evazării buzei, prin răsfrângerea bruscă direct din pereți, gâtul lipsește sau este foarte scurt.

În general, oalele au buze răsfrânte oblic și teșite la interior, subțiate sau cu muchia rotunjită. Câteva recipiente au buza canelată în interior, cu început de nervură la exterior. Cele cu buza arcuită și îngustă au muchia rotunjită și teșită oblic. De obicei, diametrul gurii este mai mare decât diametrul fundului, oscilând între 15 și 16,6 cm.

Ornamentația întâlnită pe 95 oale este plasată în jumătatea superioară a corpului: pe pântec (36 exemplare) și pe umăr (38 exemplare); 21 oale au decor pe tot corpul începând de la bază până sub gât. Principalele motive ornamentale sunt canelurile, striurile și benzile în val.

a.                               Canelurile, late de 3-4,7 mm, se întâlnesc pe 9 vase. Simple sau în benzi de linii  drepte ori vălurite, apropiate sau distanțate, ele sunt plasate de la bază până la gâtul vasului.

b.                              Striurile orizontale, formând benzi de câte  2-6 linii ondulate, ocupă uneori întreg corpul vasului sau numai jumătatea lui superioară.

c.                               Benzile în val, compuse din câte 2-6 linii ondulate, decorează majoritatea urnelor, situându-se de obicei în partea superioară. În cazuri rare, ele acoperă tot corpul oalei. Benzile de linii în val mărginesc sau alternează cu benzi de linii orizontale sau se intersectează cu acestea, formând motivul  în ochi. Alteori, cele două motive ornamentale se asociază cu șiruri de incizii oblice, cu grupuri de liniuțe întrerupte ștampilate orizontal sau tăiate de linii oblice, formând un decor compus. Ornamentarea ceramicii s-a realizat cu ajutorul unor instrumente de lemn și os, ca: bețigașul cu vârful ascuțit, pieptenele ce 2-9 dinți și eventual matricea, folosită pentru imprimarea grupului de liniuțe orizontale întrerupte. Ornamentele s-au executat prin apăsarea instrumentului în pasta moale a vasului, aflat pe roata în mișcare. Majoritatea vaselor ornamentate prin incizie au suprafața zgrunțuroasă, dar există și câteva recipiente acoperite cu un strat subțire de angobă cenușie sau cărămizie, care avea menirea să astupe porii pereților și să reducă aspectul zgrunțuros al degresantului.

Studiul ceramicii descoperite în morminte pune în lumină unele caracteristici comune tuturor categoriilor de vase, vizând pasta, tehnica de modelare, arderea, tipologia și ornamentarea. Olăria lucrată cu mâna (două vase fragmentare) și cea făcută la roată înceată sau rapidă (98,8%) în majoritate are pasta degresată cu ingrediente comune și este arsă în condiții identice. Decorul format din caneluri, linii orizontale sau vălurite, incizate în benzi, se constituie adesea în motive compuse, caracteristice pentru secolul VIII. Unele motive ornamentale – decorul în ochi, registrul de linii oblice, incizat peste alte ornamente, inciziile în formă de virgulă culcată orizontal etc. – aparținătoare vaselor din M. 43, 81, 84, 96, 100, 109, sunt întâlnite la olăria din cultura Dridu și se pot data în sec. IX. Analogii pentru ceramică putem menționa la Bratei[27], Turdaș[28], Sibiu-Gușterița[29], Berghin[30] etc. de altfel, oalele din cele două grupe tipologice au o largă răspândire în cimitirele și așezările transilvane și carpato-dunărene[31].

Trecând în revistă principalele din inventarul funerar, notăm că anumite piese, ca lame de cuțit, cuie de cataramă, vârfuri de săgeți, cuie, scoabe, vârfuri de silex, mărgele etc., nu au valoare cronologică restrânsă. În schimb, ceramica și, eventual, cerceii de bronz, pe temeiul analogiilor oferite de exemplare similare din alte complexe arheologice, reprezintă singurele elemente din inventarul funerar care pot contribui la datarea cimitirului de la Ocna Sibiului în sec. VIII-IX.

 

Atribuirea etnică

În raportul preliminar privind rezultatele primelor săpături în cimitir, pe baza ritului și riturilor funerare, precum și a ceramicii, cimitirul este atribuit unei comunități de slavi, așezați în sec. IX la Ocna Sibiului, pentru exploatarea salinelor[32]. Așa cum vom arăta mai departe, acest punct de vedere va fi susținut ulterior cu noi argumente, bazate pe studiul antropologic al osemintelor provenite din 95 de morminte[33].

Autorii analizei antropologice, plecând de la criteriul arderii diferite a indivizilor pe sexe, au precizat că majoritatea mormintelor de incinerație studiate sunt duble, conținând, cu certitudine, resturile osoase, calcinate, de la doi indivizi de sex opus. Pe baza unor caractere morfo-funcționale est-baltice sesizate la schelete femeie, materialul osteologic din mormintele de incinerație este atribuit slavilor[34]. Datele arheologice și literare referitoare la obiceiurile funerare practicate de slavi în ținuturile locuite de ei[35] au permis autorilor să aplice aceste practici în explicarea unor fenomene sesizate la Ocna Sibiului. Astfel, s-a ajuns la acceptarea ritualului sacrificării soției la moartea bărbatului și a copiilor de sex opus, pentru justificarea căsătoriei simbolice a băieților decedați. În vederea înlăturării dereglărilor de ordin social și demografic apărute în sânul societății și pentru supraviețuirea familiei, care reglează sporul demografic se susține poligamia[36]. În același sens, numărul redus al mormintelor de copii sugari descoperite în cimitir (15,51%) este pus pe seama selecției copiilor, prin „aruncarea nou-născuților în apele reci ale râurilor” sau înmormântarea lor în alt loc, deosebit de cimitirul comun etc.[37], dar asemenea practici rituale se confirmă doar parțial la Ocna Sibiului și în alte cimitire  - considerate slave – din Transilvania[38]. Astfel, se susține că cimitirul de la Ocna Sibiului, pe baza caracterului arderii osemintelor și a criteriilor antropologice, aparține unui grup de populație slavă așezat în această regiune, care a împrumutat de la populația locală, proto-românească și creștină, forme superioare de cultură materială[39].

 

Probleme demografice

Analiza antropologică a osemintelor a condus la stabilirea unor structuri pe grupe de vârstă și sex a indivizilor din mormintele de incinerație și inhumație. Din 187 indivizi identificați în morminte, 24,59% sunt copii din grupele de vârstă infans-iuvenis, 74,88% adult-matur și doar 0,53% senil, la care se adaugă 22 indivizi, în majoritate copii, nedeterminabili ca sex. După sex se disting 87 femei (44,92%), din care 15 copii și 69 adulți-maturi, precum și 81 bărbați (43,32%), din care 10 copii, 70 adulți-maturi și un senil.

Datele oferite de graficul decedaților pe grupe de vârstă arată o insuficiență reprezentare a copiilor, o creștere artificială a speranței de viață la naștere. Procentul persoanelor decedate între 0-20  ani (infans I-II și iuvenis) se ridică aici la 24,59%. Se constată că alături de sugari, se înhuma sau incinera un procent redus de copii din vârsta infans II și iuvenis, în timp ce indivizii de vârsta Matur II și senil se incinerau, ca și restul populației.

În cadrul grupelor de adult-matur (20-50 ani), la ambele sexe, se observă o creștere a numărului real de decese la grupa de vârstă adult, o scădere la grupa de vârstă matur I, continuată la matur II și foarte coborâtă la grupa senil (50-60 ani). La femei, curba deceselor se ridică la punctul maxim la vârsta adultă, scade la vârsta matur I și atinge nivelul minim la vârsta matur II, în timp ce la bărbați se înregistrează creșteri la grupa matur I, iar scăderea începe la matur II spre senil. Aceste fenomene ilustrează comportarea diferită a femeilor și bărbaților la grupele de vârstă adult și matur I.

Mortalitatea ridicată a femeilor din grupa adult este explicată prin decesul ritual determinat de sacrificiul probabil al soției la moartea bărbatului și depunerea osemintelor incinerate în aceeași urnă. Datorită diferenței de vârstă de circa șase ani dintre cele două vârste, cel mai mare număr de decese se înregistrează la femeile de 20-30 ani și 30-40 ani. La bărbați, decesele între 30-40 ani și 40-50 ani sunt reduse, atingând nivelul cel mai scăzut la 50-60 ani, iar în cazul femeilor la 40-50 ani.

Dacă la bărbați decesul este determinat de cauze naturale, la femei majoritatea deceselor se datorează și ritualului de probabilă sacrificare la moartea soțului.

În consecință, la mormintele de incinerație se remarcă o proporție între sexe aproape egală (80/79), iar în cazul adăugării mormintelor de inhumație procentul favorizează femeile (84/81).

 Autorii studiului antropologic constată la Ocna Sibiului preponderența sexului masculin, ilustrată de indicele de masculinitate de 1333 bărbați la 1000 femei, fenomen pus pe seama practicii probabile de sacrificare rituală a soției.

Probabil că, drept urmare a sacrificării rituale a femeilor la vârsta fertilității, se scurta perioada de fertilitate la grupa de vârstă adultă și matură și astfel se reducea numărul nașterilor, fapt care avea implicații demografice negative în viața socială și economică a obștii. Dacă la moartea bărbatului sau a copilului survenea decesul ritual al soției sau al unei fetițe mai mici sau de vârstă egală, pentru realizarea căsătoriei simbolice, această practică afecta grav structura și mărimea familiei, dar susținea existența familiei bazată pe poligamie. Aceasta era singura soluție – după autori – care putea să mențină viabilă familia, sub raport social și economic.

Datele oferite de mormintele cercetate antropologic de Dardu Nicolaescu-Plopșor șa Wanda Wolski, arată 187 decese. Numărul populației înmormântate în cimitir este de circa 213 indivizi, necropola fiind utilizată timp de circa 150 ani de 5,2 generații succesive. Speranța medie de viață este de 32,4 ani, calculată pentru cele 16 cimitire analoage și contemporane din Transilvania[40]. La o mortalitate de 50% se poate estima numărul indivizilor din fiecare generație la circa 62-100 persoane. În acest caz, așezarea corespunzătoare cimitirului dispunea de o populație de circa 100 indivizi, ceea ce ar reprezenta 20-25 gospodării. Organizarea sub formă de obște sătească, așezarea corespunzătoare se afla în centrul localității Ocna Sibiului[41], după cum indică unele materiale ceramice descoperite în ultimii ani.

Necropola de la Ocna Sibiului face parte din grupa primelor cimitire birituale cercetate prin săpături arheologice sistematice, după Soporu de Câmpie (necropolă daco-romană)[42] și Mediaș (necropolă slavă)[43]. Cercetări ulterioare au scos la iveală alte cimitire similare la Sibiu-Gușterița, Bratei, Dăbâca[44], Boarta, Turdaș, Târnava etc., dezvelite parțial sau în întregime. Seria acestor cimitire este completată cu descoperirile din anii 1977-1979 de la Berghin, unde s-au cercetat 350 de morminte, care reprezintă circa jumătate din necropola birituală identificată la sus-est de sat.

Cimitirul de la Ocna Sibiului, ca și celelalte cimitire similare atribuite grupei de tip Mediaș[45], este o necropolă birituală, în care ritul predominant îl constituie incinerația. Cele 135 de morminte au fost așezate pe teren în grupuri sau chiar la întâmplare. Din planul cimitirului și din stratigrafia orizontală rezultă că majoritatea sunt morminte singulare, dar există și grupuri de câte două, trei și patru urne, care constituie morminte familiale[46].

În ceea ce privește ceramica, prin unele elemente de tehnică, forme și ornamentație, ea are unele trăsături comune cu cele ale ceramicii din cultura Dridu, întâlnite în spațiul extracarpatic. Aceste trăsături comune se întâlnesc în tot spațiul carpato-dunăreano-pontic și ele pornesc dintr-un substrat comun, din care se desprind variante locale, dezvoltate în condițiile social-economice deosebite de la o regiune la alta. Se vede cum meșterii olari au păstrat numeroase cunoștințe privind tehnica confecționării, arderii și ornamentării vaselor, moștenite din generație în generație, fapt care se identifică cu o populație sedentară. Mormintele de inhumație, deși formează un procent redus, pot prezenta începutul trecerii de la ritul de incinerație la cel de inhumație, foarte probabil sub impulsul unor factori de ordin religios.

Caracterul sărăcăcios al inventarului, prezent doar într-un număr redus de morminte, arată existența unei populații sărace, prea puțin diferențiată sub aspect economic și social. Inventarul, care nu cuprinde arme, ci obiecte diverse (ustensile, vârfuri de săgeată, obiecte de podoabă etc.) arată și caracterul pașnic al acestei populații. osemintele din ofranda animală de la ospățul funebru identificate în morminte indică mai multe specii de animale domestice: păsări de curte, porc, bovine, ovicaprine, cal și chiar câine. Observațiile arheologice și antropologice sugerează ocupațiile populației înmormântate în cimitir: agricultura, creșterea animalelor, prelucrarea metalelor, olăritul și exploatarea sării. Schimbul în natură este atestat de obiectele de podoabă (cercei, mărgele) procurate din alte centre, în care meșteșugari specializați le prelucrau în serie pentru piață. Așa se explică circulația largă a acestor podoabe, frecvent întâlnită în mormintele de incinerație și inhumație din întreaga Transilvanie.

Conviețuind cu proto-românii de-a lungul timpului, slavii și-au însușit, până în sec. VIII-IX, cultura materială locală. Utilizarea incinerației de către triburile slave înainte de încreștinare constituie criteriul de bază în a deosebi cimitirele lor de cele aparținătoare proto-românilor, care, fiind de mult creștini, practicau inhumația în formele prevăzute în biserică.

În concluzie, studiul arheologic și antropologic al cimitirului de la Ocna Sibiului aduce un plus de informații, contribuind la cunoașterea realităților istorice din perioada de conviețuire a slavilor cu populația autohtonă și de încheiere a procesului etnogenezei românilor. în studierea materialului, riturilor și practicilor funerare, încadrarea cronologică și aprecierea etno-culturală, au ținut seama de stadiul cercetărilor, criteriilor și cunoștințelor actuale pe plan științific național și internațional, oprindu-ne la concluziile care ni s-au părut cele mai verosimile. Indiferent de concluzia la care am ajuns, susceptibilă întotdeauna la modificările impuse de progresul cercetării și opticii istorice, cimitirul biritual de la Ocna Sibiului rămâne un document arheologic important, ca și cele similare, în contextul problemelor etnice care se pun pentru istoria românilor și a sud-estului european, în secolele VIII-IX[47].



[1] Morminte de incinerație cu oasele calcinate depuse în groapă (fără urnă) se întâlnesc la Mediaș (K. Horedt, Un cimitir din sec. IX-X e. n. La Mediaș, în Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Series Historia, fasc. 2, 1965, p. 10) și Bratei (Eugenia Zaharia, op. cit., p. 15); de asemenea la Târnava (jud. Sibiu) și Berghin (jud Alba), săpături inedite, executate de M. Blăjan, în anii 1974 și, respectiv, 1977-1979.

[2] Și nu 13,25%, cât calculează Dardu Nicolaescu-Plopșor, Wanda Wolski,, op. cit., p. 165, atribuind slavilor și scheletului din M. 130 (Ibidem, p. 234), care, după inventar, aparține perioadei scitice (sec. VI-V).

[3] K. Horedt,  op. cit., p. 7-9, 11 (M. 4, 5, 11, reprezentând 18% din total)

[4] Sever Dumitrașcu-George Togan, Cimitirul de la Boarta – „Pârâul Zăpezii-Șoivan”, în Studii și comunicări. Muzeul Brukenthal, 18, 1974, p. 94-95, fig. 1 (M. 5).

[5] K. Horedt, Die Brandgräberfelder der Mediașgruppe aus dem 7-9 JH. in Siebenbürgen, în  ZfA, Berlin, 10, 1976, p. 39, fig. 2/b.

[6] Th. Nägler, Vorberich über die Untersuchungen im Hammersdorfer Gräberfeld aus der Völkerwanderungszeit, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 14, 1971, p. 65.

[7] D. Protase, Riturile funerare la daci și daco-romani, București, 1971, p. 145, 157, fig. 52/1; Gh. Bichir, Cultura carpică, București, 1973, pl. XVII, 1-4.

[8] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 80, fig. 30.

[9] Mormintele nr. 4, 5, 7, 8, 20, 31 (14 piese). Materiale inedite. La Berghin, numărul cuțitelor se ridica la circa 50 piese.

[10] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 84, fig. 31/6. mai multe exemplare provin de la Berghin.

[11] Materiale inedite.

[12] Săpături efectuate de GH. Anghel și M. Blăjan (1975). Materiale inedite.

[13] Săpături efectuate de I. Al. Aldea (1976). Materiale inedite

[14] Săpături făcute de Al. Popa (1961) și M. Blăjan (1979).

[15] K. Horedt, Ansiedlung von Blandianaam Ausgang des ersten Jahrhtausends u.Z., în Dacia, N. S., X, 1966, p. 278, fig. 18/10 și p. 283, fig, 23/2a.

[16] Idem, Die Brandgräberfelder..., p. 42.

[17] Ibidem, p. 40 și 42, fig. 2/c.

[18] Analogii identice menționăm în Muntenia, în așezarea de la Bucov-Tioca (Maria Comșa, Cultura materială veche românească, București, 1978, p. 121, fig. 95, 11-12) și în cimitirul biritual de la Obârșia (Oct.-Toropu-Onoriu Stoica, la nécropole préféodale d’Obârșia-Olt, in Dacia. N. S., XVI, 1972, p. 168, fig. 5/1 ,3.

[19] Materiale inedite.

[20] I. Al. Aldea, E. Stoicovici, M. Blăjan,  Cercetări arheologice în cimitirul prefeudal de la Ghirbom (com. Berghin, jud. Alba), in Apulum, XVIII, 1980.

[21] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 87-88, fig. 34/3, 5 și fig. 35..

[22] Materiale inedite.

[23] Săpături I. Al. Aldea. Inedite.

[24] A. Balogh, în AH, 3, 1944/1945, p. 301/320, pl. XCVI, 2 J. Hampel, Alterthümer frühen Mittelalters in Ungarn, I, Braunschweig, 1905, p. 463, fig. 1460, 1463, p. 464, fig. 1465 öi p. 467, fig. 1480.

[25] Bohuslav Chropovkky, Krása slavienskeho sperku, Pallas, p. 24, fig. 3 și p. 54, fig. 30 (sec VIII); L. Kraskovská, Slovansko avarské pohrobisko, Bratislava, 1972, p. 130, fig. 27/7, p. 131, fig. 28/4; p. 164, fig. 61/12-16.

[26] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 88 (M. 104), fig. 32/13.

[27] Ibidem, p. 62-70, fig. 14-28.

[28] Ioana Hica-M. Blăjan, Un cimitir de incinerație din sec. VIII la Turdaș, jud Alba, în ActaMN, X, 1973, p. 651, fig. 7-9.

[29] Th. Nägler, op. cit., p. 66-68, fig. 3-6.

[30] Materiale inedite.

[31] Maria Comșa, op. cit., p. 60-107, fig. 40-73; Cf. și Eugenia Zaharia, Données sur l’archéologie des IVe-XIe siècles sur le territoire de la Roumanie, în Dacia, N. S., XV, 1971, p. 269-287.

[32] D. Protase, Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iași, București, 1965, p. 158; vezi și M. Rusu, Note asupra relațiilor culturale dintre slavi și populația romanică din Transilvania (sec. VI-X), în Apulum, IX, 1971, p. 720.

[33] Dardu Nicolaescu-Plopșor, Wanda Wolski,, op. cit., p. 165-248.

[34] Ibidem, p. 228.

[35] Ibidem, p. 212-218.

[36] Ibidem, p. 224 și 247.

[37] Ibidem, p.237.

[38] K. Horedt, Die Brandgräberfelder…, p. 46; M. Rusu, op. cit., p. 720 sqq.

[39] Dardu Nicolaescu-Plopșor, Wanda Wolski,, op. cit., p. 218.

[40] Ibidem, p. 235-240.

[41] Cercetări de suprafață efectuate de M. Blăjan (iunie 1979).

[42] Vezi și D. Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporul de Câmpie…, București, 1976.

[43] K. Horedt, în Studia, Series Historia, fasc. 2, 1965, p. 7-22.

[44] Idem, Die Brandgräberfelder, p. 48.

[45] Ibidem, p. 47-49.

[46] În cimitirul biritual de la Berghin se întâlnesc frecvent grupuri de morminte familiale, compuse din două, trei, patru și chiar cinci urne, așezate una lângă alta, deranjate sau nu de înmormântări succesive (informație M. Blăjan).

[47] Țin să mulțumesc și aici domnului Mihai Blăjan, harnic muzeograf-cercetător principal la Muzeul Național din Alba-Iulia, care m-a ajutat substanțial la pregătirea materialului pentru publicare. Poate că fără ajutorul său la întregirea urnelor la întocmirea unor desene după materialul arheologic și fără furnizarea unor informații despre descoperiri analoage inedite, apariția prezentei lucrări ar fi întârziat sine die, față de perioada efectuării săpăturilor de la Ocna Sibiului. Totodată, precizez că, deși domnul M. Blăjan nu a participat la lucrările de cercetare în teren, dat fiind interesul  său pentru acest tip de cimitire – pe care le consideră românești, nu slave – eu i-am pus la dispoziție toate desenele și însemnările mele, jurnalul de șantier, pentru elaborarea referatului de doctorat, prezentat la profesorul Nicolae Edroiu, în cadrul Facultății de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.