MEMBRII : REVISTA : ŞANTIERE ARHEOLOGICE : CĂRŢI :CURSURI : FORUM : CĂUTARE |
---|
BIBLIOTHECA SEPTEMCASTRENSIS VIII, D. Protase CIMITIRUL SLAV DE LA OCNA SIBIULUI (SEC. VIII-IX)
RITUL DE ÎNMORMÂNTARE
Predominantă în cimitir este incinerația, urmată în proporție redusă de
inhumație: în cadrul incinerației se disting: 1. morminte cu resturile
incinerate depusă în urnă și 2. morminte cu resturile incinerate depuse în urnă
și, simbolic, în groapă simplă. Nu am întâlnit nici măcar o singură dată
situația când oasele incinerate ale defunctului să fi fost depuse în groapă
(fără urnă), varianta prezentă cu precădere în sec. VII și la începutul sec.
VIII. Dar această variantă sepulcrală putea fi printre mormintele complet
distruse de plug, pentru că ea se întâlnește și în alte cimitire birituale
similare, databile în sec. VIII-IX[1].
Mormintele de inhumație, 15 la număr, reprezintă abia 11,1% din totalul
de 135 descoperite la Ocna Sibiului[2].
Ele aparțin unor copii și adulți de sex feminin, așezați pe spate, cu mâinile
în diferite poziții și având orientarea aproape uniformă. Inventarul (cercei,
mărgele etc.) este identic cu cel găsit în unele urne, cu excepția ceramicii.
Mormintele de inhumație apar și în necropolele de la Mediaș[3],
Boarta[4],
Târnava[5]
și Sibiu-Gușterița[6]. Se pare că
la Ocna Sibiului ele se încadrează în faza târzie a înmormântărilor din
cimitir. Dar poziția și orientarea scheletelor nu constituie indicii
caracteristice înmormântării unei populații creștine, cu obiceiuri adânc
înrădăcinate în conștiință și respectate cu rigurozitate. Inventarul funerar
care însoțește osemintele umane calcinate și înhumate constă din diferite obiecte
întregi sau fragmentare din fier (cuțite, vârfuri de săgeți, catarame, cuie,
scoabe etc.), bronz (cercei), piatră (vârf de silex), sticlă (mărgele), os
(pieptene, fragment de corn), și ceramică. Sub raportul utilizării, piesele de
inventar constituie categorii distincte: ustensile, vârfuri de săgeată,
accesorii de îmbrăcăminte, obiecte de podoabă, piese diverse de metal și os.
Cuțitele, utilizate, după împrejurări, ca arme sau unelte, cuprind 15
fragmente și piese întregi, puternic oxidate și trecute prin foc. Cu excepția a
patru piese întregi, restul exemplarelor sunt reprezentate prin vârful, lama și
spinul cuțitului. Prevăzute cu spin de fier în mâner de lemn, cuțitele au lamă
lată de 1,45-2,9 cm, cu muchia îngroșată și arcuită sau dreaptă. Tăișul, zimțat
din cauza ruginii, este concav sau ușor curbat. Lungimea pieselor variază între
5,2 și 21 cm. Depuse în masa osemintelor din urnă, cuțitele se întâlnesc atât
în mormintele de copii și adolescenți, cât și în urnele aparținătoare unor
indivizi de vârstă adult-matură, de sex feminin sau masculin. Fiind piese
indispensabile în diverse împrejurări, ele fac parte din categoria obiectelor
descoperite frecvent în așezări și cimitire, începând din epoca dacică[7].
Forma lamei cuțitului este generalizată pe un spațiu mare și rămâne aceiași
pentru o perioadă lungă de timp, fiind o piesă utilizată de grupuri etnice
diferite. Cu toate acestea, pentru cuțitele de la Ocna Sibiului se pot cita
analogii, cum sunt de pildă, exemplarele descoperite în cimitirele de la Bratei[8]
și Târnava[9].
Din categoria armelor fac parte două vârfuri de săgeți, unul întreg (M.
16) și altul fragmentar, prevăzute cu tub de fixare și lama în formă de frunză
de salcie, pentru care semnalăm piese identice în mormintele de incinerație de
la Bratei[10].
Accesoriile de la îmbrăcăminte constau din două catarame cu cadrul
neprecizat, provenite din M. 90 și M 95. Scoabele, păstrate fragmentar, au
capul semisferic și corpul în patru muchii sau cilindric. Ele sunt reprezentate
de o singură piesă, provenită din M. 38, executată dintr-o bară cu capetele
îndoite. Atât cuiele, cât și scoabele considerăm că provin de la targa de lemn
folosită pentru transportul defunctului la rugul funerar. Acestea sunt piese cu
forme cunoscute, fără putere de datare, având numeroase analogii în mormintele
de incinerație de la Berghin (jud. Alba)[11].
Celelalte piese de fier mai cuprind o verigă de fixare a coasei pe
mâner (M. 37), o lamă rombică și resturile a patru fragmente atipice (M. 37,
82, 102, 131), la care se adaugă unele piese distruse, care au lăsat urme de
oxid de fier pe oasele din zece morminte studiate antropologic. Semnalăm câte o
singură piesă de fier în 37 de morminte și câte două obiecte doar în două
morminte.
Cercei de bronz. S-au găsit șapte astfel de cercei, câte unul
în urnele din M. 32 și M. 68 și la scheletele din L. 111, 115, 126 și două
piese în urna din M. 44. cerceii de tâmplă sunt lucrați dintr-o sârmă subțire
(1-1,9 mm), cu secțiune transversală rotundă, având extremitățile subțiate și
neîmpreunate. După formă se disting două tipuri: 1. cercei simpli, ovali sau
circulari, reprezentați prin șase exemplare și 2. cercei cu unul din capete
lățit și răsucit în afară (M. 26), ilustrat de o singură piesă. Cele două
exemplare din M. 44 se asociază cu un fragment de cuțit, iar piesa din M. 60 se
găsea împreună cu două mărgele.
Cerceii din mormintele de incinerație au aparținut unor copii, foarte
probabil de sex feminin. Exemplarele din mormintele de inhumație s-au găsit
câte unul lângă tâmpla dreaptă (M. 32) sau stângă (M. 126), fiind asociați cu o
oală (M. 32), cu o mărgea (M. 115) sau cu un șirag de mărgele (M. 111).
Indivizii care întrebuințau această podoabă aparțin unor grupe de vârste
diferite (copii, adulți și maturi), de sex feminin.
Prima categorie de cercei simpli apare în mormintele de incinerație de
la Berghin sau însoțesc scheletele din cimitirele de la Sînmiclăuș[12],
Ghirbom[13],
Alba-Iulia[14] și
Blandiana[15]. Ele sunt
piese cu o răspândire și circulație pe un spațiu mare , plasându-se cronologic
între sec. V-VI și sec. X-XI. Cercelul cu capătul arcuit în afară, derivând
tipologic din cercelul simplu, este mai rar întâlnit. Piese asemănătoare se
cunosc în cimitirul de inhumație de la Unirea-Vereșmort[16]
sau în mormintele de incinerație de la Boarta[17]
și Berghin. Cele două tipuri de cercei se încadrează cronologic în sec. VIII-IX[18].
Amnarele de metal lipsesc, dar utilizarea lor este sugerată de vârful de silex
(M. 92) utilizat la scăpărarea pentru aprinderea focului. Piese identice s-au
descoperit în mormintele de incinerație de la Berghin[19]
și în cele de inhumație de la Ghirbom[20].
Mărgelele. Acestea sunt lucrate din pastă de sticlă și s-au găsit în total 14
exemplare. Majoritatea provin din mormintele de inhumație (M. 111 și M. 115),
iar cele câteva piese aflate în urne (M. 68, 74, 102) se prezintă sub forma
unor resturi diforme topite de foc. Numărul pieselor variază de la un mormânt
la altul: câte una în M. 74, 102, 115, câte două în M. 55 și zece în M. 111.
După formă și culoare, mărgelele se împart în patru categorii: a. mărgele
sferice, de culoare albastră-închisă, cu patină neagră (M. 68, M. 111); mărgele
cilindrice, cu extremitățile ușor alungite, de culoare verzuie și patină
sidefie (M. 111) sau albastră-violetă, cu patină roșie-maronie (M. 115); c.
mărgele în formă de melcișori, de culoare albastră-închisă, ornamentate cu
linii galbene în spirală sau în relief, prevăzute cu câte trei ochi galbeni (M.
68, 111); mărgele tubulare, cu corpul torsionat spiralic, ușor îngroșate la
capete și perforate longitudinal, de culoare verde sau albă (M. 111).
Aceste podoabe, purtate în șirag la gât, se întâlnesc la copiii și
maturii de sex feminin. Numărul redus al mărgelelor este determinat de topire a
sticlei în timpul incinerării defunctului și a pierderii acestora în masa
resturilor funerare de pe rug sau în timpul răvășirii mormintelor.
Mărgelele asociate cu cerceii, după formă, ornamentație și culoarea
pastei, au analogii perfecte în cimitirele birituale de la Bratei[21]
și Berghin[22] sau în
mormintele de inhumație de la Ghirbom[23].
Ele sunt obiecte de podoabă cu o largă circulație, fiind întâlnite în sec.
VII-IX pe spații geografice întinse în Transilvania, Câmpia Pannoniei[24]
și Moravia[25].
Obiectele de os. Menționăm un fragment de pieptene și o
frântură de os de animal, ambele găsite în masa osemintelor din M. 1. lungă de
3,5 cm, ultima piesă este ornamentată cu cerculețe punctate, asociate cu o
bandă de motive florale incizate. Dacă fragmentul de pieptene este
nesemnificativ, pentru fragmentul de os de animal ornamentat, identificat cu resturile
unii corn de păstrat sare, menționăm o analogie la Bratei[26].
Ceramica. Există 166 vase în stare fragmentară sau întregibile, marea majoritate
oale, din care 160 provin din mormintele de incinerație, unde aveau funcția de
urnă sau erau depuse cu ofrandă în mormintele de inhumație. După tehnica de
modelare, ceramica se împarte în trei grupe:
a. Ceramică modelată cu mâna (1,2%), atestată doar prin fragmente de fund
(M. 7) și pereți (M. 129, M. 8 incert), provenite din nouă vase făcute din
pastă nisipoasă, degresată cu pietricele și cioburi pisate.
b. Ceramică lucrată la roată înceată, reprezentată prin fragmente de oale
întregibile: 108 vase, adică 65% din totalul ceramicii.
c. Ceramică lucrată la roată rapidă: reprezentată prin fragmente din vase întregibile,
găsite în 40 de morminte (33,8%). Toate vasele prezintă în interior caneluri
concentrice (coaste) imprimate în pasta crudă, în timpul modelării.
Oalele lucrate la roată au pastă argiloasă, degresată cu nisip, asociat
cu rare paiete de mică și pietricele. Pasta unor oale lucrate la roata înceată
conține și scoici (M. 37) sau cioburi pisate (M. 94).
Arderea ceramicii, realizată în condiții diferite de temperatură, a
determinat culoarea vaselor. În general, predomină vasele arse oxidant în
culoare deschisă (83 oale) sau un mediu reducător (50 oale), în majoritatea
cazurilor coacerea fiind incompletă. Culoarea vaselor diferă de la o oală la
alta: brună-cărămizie sau cărămizie, în cazul arderii oxidante,
brună-negricioasă, în cazul arderii inoxidante. Zece vase, care au fost așezate
pe rugul funerar ori folosite anterior în gospodărie, sunt arse secundar. Ele
au partea inferioară a corpului acoperită cu numeroase pete negre, cenușii,
cărămizii, brune și vineții.
Studiul olăriei permite să distingem două forme: 1. oala cu corpul
ovoidal, 2. oala cu corpul bombat.
Prima categorie este reprezentată de 33 oale, caracterizate prin corpul
zvelt cu înălțimea cuprinsă între 19,5 și 25,3 cm. Majoritatea oalelor au
fundul plat, prevăzut în cinci cazuri, cu inel de susținere, dar cele mai multe
oale au fundul neted. Unele oale au fundul conic, în formă de umbo.
Grosimea fundului oscilează între 0,5 și 1,9 cm, iar diametrul variază între
6,4 și 9,6 cm (24 oale). Corpul oalelor ovoidale, cu pântecele ridicat și
arcuit spre umeri, are buza răsfrântă direct din pereți, iar gâtul lipsește (9
vase). Câteva oale au gâtul scurt, aproape nesesizabil. Grosimea variază între
0,4 și 1,4 cm, diametrul pântecelui fiind cuprins între 13,6 și 18,4 cm (14
oale).
A doua categorie numără 44 de oale. Majoritatea lor au inel de
susținere la bază și uneori umbo în interior sau fundul plat. Grosimea
fundului variază între 0,5 și 1,9 cm (41 oale), iar diametrul oscilează între
7,3 și 12,8 cm. Corpul oalelor are în general partea inferioară zveltă,
iar partea superioară puternic bombată.
Cele mai multe oale sunt înalte, dar se întâlnesc și unele scunde (20,3-25,5
cm), cu aspect bitronconic sau sferoidal (M. 74) pereții oalelor, îngroșați în
locul de unire cu fundul și subțiat spre pântece, au grosimi diferite (0,5-1,6
cm), în funcție de capacitate. Diametrul pântecelui, măsurat la 25 oale, este
cuprins între 9,24 cm și 25,6 cm.
În cazul evazării buzei, prin răsfrângerea bruscă direct din pereți,
gâtul lipsește sau este foarte scurt.
În general, oalele au buze răsfrânte oblic și teșite la interior,
subțiate sau cu muchia rotunjită. Câteva recipiente au buza canelată în
interior, cu început de nervură la exterior. Cele cu buza arcuită și îngustă au
muchia rotunjită și teșită oblic. De obicei, diametrul gurii este mai mare
decât diametrul fundului, oscilând între 15 și 16,6 cm.
Ornamentația întâlnită pe 95 oale este plasată în jumătatea superioară
a corpului: pe pântec (36 exemplare) și pe umăr (38 exemplare); 21 oale au
decor pe tot corpul începând de la bază până sub gât. Principalele motive
ornamentale sunt canelurile, striurile și benzile în val.
a.
Canelurile, late de 3-4,7 mm, se întâlnesc pe 9 vase.
Simple sau în benzi de linii drepte ori
vălurite, apropiate sau distanțate, ele sunt plasate de la bază până la gâtul
vasului.
b.
Striurile orizontale, formând benzi de câte 2-6 linii ondulate, ocupă uneori întreg
corpul vasului sau numai jumătatea lui superioară.
c.
Benzile în
val, compuse din câte 2-6
linii ondulate, decorează majoritatea urnelor, situându-se de obicei în partea
superioară. În cazuri rare, ele acoperă tot corpul oalei. Benzile de linii în
val mărginesc sau alternează cu benzi de linii orizontale sau se intersectează
cu acestea, formând motivul în ochi.
Alteori, cele două motive ornamentale se asociază cu șiruri de incizii oblice,
cu grupuri de liniuțe întrerupte ștampilate orizontal sau tăiate de linii
oblice, formând un decor compus. Ornamentarea ceramicii s-a realizat cu
ajutorul unor instrumente de lemn și os, ca: bețigașul cu vârful ascuțit,
pieptenele ce 2-9 dinți și eventual matricea, folosită pentru imprimarea
grupului de liniuțe orizontale întrerupte. Ornamentele s-au executat prin
apăsarea instrumentului în pasta moale a vasului, aflat pe roata în mișcare.
Majoritatea vaselor ornamentate prin incizie au suprafața zgrunțuroasă, dar
există și câteva recipiente acoperite cu un strat subțire de angobă cenușie sau
cărămizie, care avea menirea să astupe porii pereților și să reducă aspectul
zgrunțuros al degresantului.
Studiul ceramicii descoperite în morminte pune în lumină unele
caracteristici comune tuturor categoriilor de vase, vizând pasta, tehnica de
modelare, arderea, tipologia și ornamentarea. Olăria lucrată cu mâna (două vase
fragmentare) și cea făcută la roată înceată sau rapidă (98,8%) în majoritate
are pasta degresată cu ingrediente comune și este arsă în condiții identice.
Decorul format din caneluri, linii orizontale sau vălurite, incizate în benzi,
se constituie adesea în motive compuse, caracteristice pentru secolul VIII. Unele
motive ornamentale decorul în ochi, registrul de linii oblice, incizat
peste alte ornamente, inciziile în formă de virgulă culcată orizontal etc.
aparținătoare vaselor din M. 43, 81, 84, 96, 100, 109, sunt întâlnite la olăria
din cultura Dridu și se pot data în sec. IX. Analogii pentru ceramică putem
menționa la Bratei[27],
Turdaș[28],
Sibiu-Gușterița[29],
Berghin[30]
etc. de altfel, oalele din cele două grupe tipologice au o largă răspândire în
cimitirele și așezările transilvane și carpato-dunărene[31].
Trecând în revistă principalele din inventarul funerar, notăm că
anumite piese, ca lame de cuțit, cuie de cataramă, vârfuri de săgeți, cuie,
scoabe, vârfuri de silex, mărgele etc., nu au valoare cronologică restrânsă. În
schimb, ceramica și, eventual, cerceii de bronz, pe temeiul
analogiilor oferite de exemplare similare din alte complexe arheologice,
reprezintă singurele elemente din inventarul funerar care pot contribui la
datarea cimitirului de la Ocna Sibiului în sec. VIII-IX.
Atribuirea etnică
În raportul preliminar privind rezultatele primelor săpături în
cimitir, pe baza ritului și riturilor funerare, precum și a ceramicii,
cimitirul este atribuit unei comunități de slavi, așezați în sec. IX la Ocna
Sibiului, pentru exploatarea salinelor[32].
Așa cum vom arăta mai departe, acest punct de vedere va fi susținut ulterior cu
noi argumente, bazate pe studiul antropologic al osemintelor provenite din 95
de morminte[33].
Autorii analizei antropologice, plecând de la criteriul arderii
diferite a indivizilor pe sexe, au precizat că majoritatea mormintelor de
incinerație studiate sunt duble, conținând, cu certitudine, resturile
osoase, calcinate, de la doi indivizi de sex opus. Pe baza unor caractere
morfo-funcționale est-baltice sesizate la schelete femeie, materialul osteologic
din mormintele de incinerație este atribuit slavilor[34].
Datele arheologice și literare referitoare la obiceiurile funerare practicate
de slavi în ținuturile locuite de ei[35]
au permis autorilor să aplice aceste practici în explicarea unor fenomene
sesizate la Ocna Sibiului. Astfel, s-a ajuns la acceptarea ritualului
sacrificării soției la moartea bărbatului și a copiilor de sex opus, pentru
justificarea căsătoriei simbolice a băieților decedați. În vederea înlăturării
dereglărilor de ordin social și demografic apărute în sânul societății și
pentru supraviețuirea familiei, care reglează sporul demografic se susține poligamia[36].
În același sens, numărul redus al mormintelor de copii sugari descoperite în
cimitir (15,51%) este pus pe seama selecției copiilor, prin aruncarea
nou-născuților în apele reci ale râurilor sau înmormântarea lor în alt loc,
deosebit de cimitirul comun etc.[37],
dar asemenea practici rituale se confirmă doar parțial la Ocna Sibiului și în
alte cimitire - considerate slave din
Transilvania[38]. Astfel, se
susține că cimitirul de la Ocna Sibiului, pe baza caracterului arderii
osemintelor și a criteriilor antropologice, aparține unui grup de populație
slavă așezat în această regiune, care a împrumutat de la populația locală,
proto-românească și creștină, forme superioare de cultură materială[39].
Probleme demografice
Analiza antropologică a osemintelor a condus la stabilirea unor structuri
pe grupe de vârstă și sex a indivizilor din mormintele de incinerație și
inhumație. Din 187 indivizi identificați în morminte, 24,59% sunt copii din
grupele de vârstă infans-iuvenis, 74,88% adult-matur
și doar 0,53% senil, la care se adaugă 22 indivizi, în majoritate copii,
nedeterminabili ca sex. După sex se disting 87 femei (44,92%), din care 15
copii și 69 adulți-maturi, precum și 81 bărbați (43,32%), din care 10 copii, 70
adulți-maturi și un senil.
Datele oferite de graficul decedaților pe grupe de vârstă arată o insuficiență
reprezentare a copiilor, o creștere artificială a speranței de viață la
naștere. Procentul persoanelor decedate între 0-20 ani (infans I-II și iuvenis) se ridică aici la 24,59%. Se
constată că alături de sugari, se înhuma sau incinera un procent redus de copii
din vârsta infans II și iuvenis, în timp ce indivizii de vârsta Matur II și senil
se incinerau, ca și restul populației.
În cadrul grupelor de adult-matur (20-50 ani), la ambele sexe, se
observă o creștere a numărului real de decese la grupa de vârstă adult,
o scădere la grupa de vârstă matur I, continuată la matur II și foarte coborâtă
la grupa senil (50-60 ani). La femei, curba deceselor se ridică la punctul
maxim la vârsta adultă, scade la vârsta matur I și atinge nivelul minim la
vârsta matur II, în timp ce la bărbați se înregistrează creșteri la grupa matur
I, iar scăderea începe la matur II spre senil. Aceste fenomene ilustrează comportarea
diferită a femeilor și bărbaților la grupele de vârstă adult și matur I.
Mortalitatea ridicată a femeilor din grupa adult este explicată prin
decesul ritual determinat de sacrificiul probabil al soției la moartea
bărbatului și depunerea osemintelor incinerate în aceeași urnă. Datorită
diferenței de vârstă de circa șase ani dintre cele două vârste, cel mai mare
număr de decese se înregistrează la femeile de 20-30 ani și 30-40 ani. La
bărbați, decesele între 30-40 ani și 40-50 ani sunt reduse, atingând nivelul
cel mai scăzut la 50-60 ani, iar în cazul femeilor la 40-50 ani.
Dacă la bărbați decesul este determinat de cauze naturale, la femei
majoritatea deceselor se datorează și ritualului de probabilă sacrificare la
moartea soțului.
În consecință, la mormintele de incinerație se remarcă o proporție
între sexe aproape egală (80/79), iar în cazul adăugării mormintelor de
inhumație procentul favorizează femeile (84/81).
Autorii studiului antropologic
constată la Ocna Sibiului preponderența sexului masculin, ilustrată de indicele
de masculinitate de 1333 bărbați la 1000 femei, fenomen pus pe seama
practicii probabile de sacrificare rituală a soției.
Probabil că, drept urmare a sacrificării rituale a femeilor la vârsta
fertilității, se scurta perioada de fertilitate la grupa de vârstă adultă și
matură și astfel se reducea numărul nașterilor, fapt care avea implicații
demografice negative în viața socială și economică a obștii. Dacă la moartea
bărbatului sau a copilului survenea decesul ritual al soției sau al unei fetițe
mai mici sau de vârstă egală, pentru realizarea căsătoriei simbolice, această
practică afecta grav structura și mărimea familiei, dar susținea existența
familiei bazată pe poligamie. Aceasta era singura soluție după autori care
putea să mențină viabilă familia, sub raport social și economic.
Datele oferite de mormintele cercetate antropologic de Dardu
Nicolaescu-Plopșor șa Wanda Wolski, arată 187 decese. Numărul populației
înmormântate în cimitir este de circa 213 indivizi, necropola fiind utilizată
timp de circa 150 ani de 5,2 generații succesive. Speranța medie de viață este
de 32,4 ani, calculată pentru cele 16 cimitire analoage și contemporane din
Transilvania[40]. La o
mortalitate de 50% se poate estima numărul indivizilor din fiecare generație la
circa 62-100 persoane. În acest caz, așezarea corespunzătoare cimitirului
dispunea de o populație de circa 100 indivizi, ceea ce ar reprezenta 20-25
gospodării. Organizarea sub formă de obște sătească, așezarea corespunzătoare
se afla în centrul localității Ocna Sibiului[41],
după cum indică unele materiale ceramice descoperite în ultimii ani.
Necropola de la Ocna Sibiului face parte din grupa primelor cimitire
birituale cercetate prin săpături arheologice sistematice, după Soporu de
Câmpie (necropolă daco-romană)[42]
și Mediaș (necropolă slavă)[43].
Cercetări ulterioare au scos la iveală alte cimitire similare la
Sibiu-Gușterița, Bratei, Dăbâca[44],
Boarta, Turdaș, Târnava etc., dezvelite parțial sau în întregime. Seria acestor
cimitire este completată cu descoperirile din anii 1977-1979 de la Berghin,
unde s-au cercetat 350 de morminte, care reprezintă circa jumătate din
necropola birituală identificată la sus-est de sat.
Cimitirul de la Ocna Sibiului, ca și celelalte cimitire similare
atribuite grupei de tip Mediaș[45],
este o necropolă birituală, în care ritul predominant îl constituie
incinerația. Cele 135 de morminte au fost așezate pe teren în grupuri sau chiar
la întâmplare. Din planul cimitirului și din stratigrafia orizontală rezultă că
majoritatea sunt morminte singulare, dar există și grupuri de câte două, trei
și patru urne, care constituie morminte familiale[46].
În ceea ce privește ceramica, prin unele elemente de tehnică, forme și
ornamentație, ea are unele trăsături comune cu cele ale ceramicii din cultura
Dridu, întâlnite în spațiul extracarpatic. Aceste trăsături comune se întâlnesc
în tot spațiul carpato-dunăreano-pontic și ele pornesc dintr-un substrat
comun, din care se desprind variante locale, dezvoltate în condițiile
social-economice deosebite de la o regiune la alta. Se vede cum meșterii olari
au păstrat numeroase cunoștințe privind tehnica confecționării, arderii și
ornamentării vaselor, moștenite din generație în generație, fapt care se identifică
cu o populație sedentară. Mormintele de inhumație, deși formează un procent
redus, pot prezenta începutul trecerii de la ritul de incinerație la cel de
inhumație, foarte probabil sub impulsul unor factori de ordin religios.
Caracterul sărăcăcios al inventarului, prezent doar într-un număr redus
de morminte, arată existența unei populații sărace, prea puțin diferențiată sub
aspect economic și social. Inventarul, care nu cuprinde arme, ci obiecte
diverse (ustensile, vârfuri de săgeată, obiecte de podoabă etc.) arată și
caracterul pașnic al acestei populații. osemintele din ofranda animală de la
ospățul funebru identificate în morminte indică mai multe specii de animale
domestice: păsări de curte, porc, bovine, ovicaprine, cal și chiar câine.
Observațiile arheologice și antropologice sugerează ocupațiile populației
înmormântate în cimitir: agricultura, creșterea animalelor, prelucrarea
metalelor, olăritul și exploatarea sării. Schimbul în natură este atestat de
obiectele de podoabă (cercei, mărgele) procurate din alte centre, în care
meșteșugari specializați le prelucrau în serie pentru piață. Așa se explică
circulația largă a acestor podoabe, frecvent întâlnită în mormintele de
incinerație și inhumație din întreaga Transilvanie.
Conviețuind cu proto-românii de-a lungul timpului, slavii și-au
însușit, până în sec. VIII-IX, cultura materială locală. Utilizarea
incinerației de către triburile slave înainte de încreștinare constituie
criteriul de bază în a deosebi cimitirele lor de cele aparținătoare proto-românilor,
care, fiind de mult creștini, practicau inhumația în formele prevăzute în
biserică.
În concluzie, studiul arheologic și antropologic al cimitirului de la Ocna Sibiului aduce un plus de informații, contribuind la cunoașterea realităților istorice din perioada de conviețuire a slavilor cu populația autohtonă și de încheiere a procesului etnogenezei românilor. în studierea materialului, riturilor și practicilor funerare, încadrarea cronologică și aprecierea etno-culturală, au ținut seama de stadiul cercetărilor, criteriilor și cunoștințelor actuale pe plan științific național și internațional, oprindu-ne la concluziile care ni s-au părut cele mai verosimile. Indiferent de concluzia la care am ajuns, susceptibilă întotdeauna la modificările impuse de progresul cercetării și opticii istorice, cimitirul biritual de la Ocna Sibiului rămâne un document arheologic important, ca și cele similare, în contextul problemelor etnice care se pun pentru istoria românilor și a sud-estului european, în secolele VIII-IX[47].
[1] Morminte de incinerație cu oasele calcinate depuse în groapă (fără urnă) se întâlnesc la Mediaș (K. Horedt, Un cimitir din sec. IX-X e. n. La Mediaș, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Historia, fasc. 2, 1965, p. 10) și Bratei (Eugenia Zaharia, op. cit., p. 15); de asemenea la Târnava (jud. Sibiu) și Berghin (jud Alba), săpături inedite, executate de M. Blăjan, în anii 1974 și, respectiv, 1977-1979.
[2] Și nu 13,25%, cât calculează Dardu Nicolaescu-Plopșor, Wanda Wolski,, op. cit., p. 165, atribuind slavilor și scheletului din M. 130 (Ibidem, p. 234), care, după inventar, aparține perioadei scitice (sec. VI-V).
[3] K. Horedt, op. cit., p. 7-9, 11 (M. 4, 5, 11, reprezentând 18% din total)
[4] Sever Dumitrașcu-George Togan, Cimitirul de la Boarta Pârâul Zăpezii-Șoivan, în Studii și comunicări. Muzeul Brukenthal, 18, 1974, p. 94-95, fig. 1 (M. 5).
[5] K. Horedt, Die Brandgräberfelder der Mediașgruppe aus dem 7-9 JH. in Siebenbürgen, în ZfA, Berlin, 10, 1976, p. 39, fig. 2/b.
[6] Th. Nägler, Vorberich über die Untersuchungen im Hammersdorfer Gräberfeld aus der Völkerwanderungszeit, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 14, 1971, p. 65.
[7] D. Protase, Riturile funerare la daci și daco-romani, București, 1971, p. 145, 157, fig. 52/1; Gh. Bichir, Cultura carpică, București, 1973, pl. XVII, 1-4.
[8] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 80, fig. 30.
[9] Mormintele nr. 4, 5, 7, 8, 20, 31 (14 piese). Materiale inedite. La Berghin, numărul cuțitelor se ridica la circa 50 piese.
[10] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 84, fig. 31/6. mai multe exemplare provin de la Berghin.
[11] Materiale inedite.
[12] Săpături efectuate de GH. Anghel și M. Blăjan (1975). Materiale inedite.
[13] Săpături efectuate de I. Al. Aldea (1976). Materiale inedite
[14] Săpături făcute de Al. Popa (1961) și M. Blăjan (1979).
[15] K. Horedt, Ansiedlung von Blandianaam Ausgang des ersten Jahrhtausends u.Z., în Dacia, N. S., X, 1966, p. 278, fig. 18/10 și p. 283, fig, 23/2a.
[16] Idem, Die Brandgräberfelder..., p. 42.
[17] Ibidem, p. 40 și 42, fig. 2/c.
[18] Analogii identice menționăm în Muntenia, în așezarea de la Bucov-Tioca (Maria Comșa, Cultura materială veche românească, București, 1978, p. 121, fig. 95, 11-12) și în cimitirul biritual de la Obârșia (Oct.-Toropu-Onoriu Stoica, la nécropole préféodale dObârșia-Olt, in Dacia. N. S., XVI, 1972, p. 168, fig. 5/1 ,3.
[19] Materiale inedite.
[20] I. Al. Aldea, E. Stoicovici, M. Blăjan, Cercetări arheologice în cimitirul prefeudal de la Ghirbom (com. Berghin, jud. Alba), in Apulum, XVIII, 1980.
[21] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 87-88, fig. 34/3, 5 și fig. 35..
[22] Materiale inedite.
[23] Săpături I. Al. Aldea. Inedite.
[24] A. Balogh, în AH, 3, 1944/1945, p. 301/320, pl. XCVI, 2 J. Hampel, Alterthümer frühen Mittelalters in Ungarn, I, Braunschweig, 1905, p. 463, fig. 1460, 1463, p. 464, fig. 1465 öi p. 467, fig. 1480.
[25] Bohuslav Chropovkky, Krása slavienskeho sperku, Pallas, p. 24, fig. 3 și p. 54, fig. 30 (sec VIII); L. Kraskovská, Slovansko avarské pohrobisko, Bratislava, 1972, p. 130, fig. 27/7, p. 131, fig. 28/4; p. 164, fig. 61/12-16.
[26] Eugenia Zaharia, op. cit., p. 88 (M. 104), fig. 32/13.
[27] Ibidem, p. 62-70, fig. 14-28.
[28] Ioana Hica-M. Blăjan, Un cimitir de incinerație din sec. VIII la Turdaș, jud Alba, în ActaMN, X, 1973, p. 651, fig. 7-9.
[29] Th. Nägler, op. cit., p. 66-68, fig. 3-6.
[30] Materiale inedite.
[31] Maria Comșa, op. cit., p. 60-107, fig. 40-73; Cf. și Eugenia Zaharia, Données sur larchéologie des IVe-XIe siècles sur le territoire de la Roumanie, în Dacia, N. S., XV, 1971, p. 269-287.
[32] D. Protase, Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iași, București, 1965, p. 158; vezi și M. Rusu, Note asupra relațiilor culturale dintre slavi și populația romanică din Transilvania (sec. VI-X), în Apulum, IX, 1971, p. 720.
[33] Dardu Nicolaescu-Plopșor, Wanda Wolski,, op. cit., p. 165-248.
[34] Ibidem, p. 228.
[35] Ibidem, p. 212-218.
[36] Ibidem, p. 224 și 247.
[37] Ibidem, p.237.
[38] K. Horedt, Die Brandgräberfelder , p. 46; M. Rusu, op. cit., p. 720 sqq.
[39] Dardu Nicolaescu-Plopșor, Wanda Wolski,, op. cit., p. 218.
[40] Ibidem, p. 235-240.
[41] Cercetări de suprafață efectuate de M. Blăjan (iunie 1979).
[42] Vezi și D. Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporul de Câmpie , București, 1976.
[43] K. Horedt, în Studia, Series Historia, fasc. 2, 1965, p. 7-22.
[44] Idem, Die Brandgräberfelder, p. 48.
[45] Ibidem, p. 47-49.
[46] În cimitirul biritual de la Berghin se întâlnesc frecvent grupuri de morminte familiale, compuse din două, trei, patru și chiar cinci urne, așezate una lângă alta, deranjate sau nu de înmormântări succesive (informație M. Blăjan).
[47] Țin să mulțumesc și aici domnului Mihai Blăjan, harnic muzeograf-cercetător principal la Muzeul Național din Alba-Iulia, care m-a ajutat substanțial la pregătirea materialului pentru publicare. Poate că fără ajutorul său la întregirea urnelor la întocmirea unor desene după materialul arheologic și fără furnizarea unor informații despre descoperiri analoage inedite, apariția prezentei lucrări ar fi întârziat sine die, față de perioada efectuării săpăturilor de la Ocna Sibiului. Totodată, precizez că, deși domnul M. Blăjan nu a participat la lucrările de cercetare în teren, dat fiind interesul său pentru acest tip de cimitire pe care le consideră românești, nu slave eu i-am pus la dispoziție toate desenele și însemnările mele, jurnalul de șantier, pentru elaborarea referatului de doctorat, prezentat la profesorul Nicolae Edroiu, în cadrul Facultății de Istorie și Filozofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.