| b
Prescurtări
CUVÂNT
ÎNAINTE
INTRODUCERECAPITOLUL
I
CAPITOLUL
II
CAPITOLUL
III
Abstract in English |
BRESLELE
PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ SECOLELE XIV-XVI Autor: Ioan Marian
Ţiplic. ISBN 973-651-337-8, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.
© copyright Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European, Marian Ţiplic
Seria Bibliotheca
Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian
Blaga” Sibiu, Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European.
Capitolul IV
LEGĂTURILE ECONOMICE ALE BRESLELOR
PRODUCĂTOARE DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ
CU MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ
4.1. Schimburile
comerciale ale Sibiului.
Activitatea de schimb comercial a breslelor
transilvane s-a efectuat în principal cu ţările române transalpine
şi a cunoscut în secolele
XIV-XVI o dezvoltare tot mai mare[1].
Traversând Ţara Românească, negustorii sibieni se puteau implica
mai mult atât în comerţul pe Marea Neagră[2]
care, începând din secolul al XIII-lea şi până târziu în secolul al
XIV-lea, a continuat să fie înfloritor, cât şi în explozivul
tranzit cu mărfuri orientale. Sibiul a beneficiat apoi şi de pe
urma comerţului cu învecinata Ţară Românească, de unde se
procurau materii prime şi unde se puteau absorbi propriile produse
meşteşugăreşti[3]. In cadrul breslei cel care se ocupa de schimbul
comercial, cel puţin în perioada de organizare a breslelor, era tot
meşterul breslaş, care îndeplinea, astfel, şi funcţia de
negustor al propriei producţii[4].
Deci, dezvoltându-se meşteşugul breslaş se dezvoltă în
acelaşi timp şi schimburile comerciale între oraşele transilvane şi
ţările române de dincolo de Carpaţi. Sibiul a întreţinut intense legături cu
Ţara Românească şi Moldova, intrând deseori în concurenţă cu
Braşovul, mai ales începând cu secolul al XV-lea, când ultimul începe
să se impună. Negoţul între Transilvania şi voievodatele
sud-carpatice este atestat încă din 1211 în diploma cavalerilor teutoni[5].
In anul 1224 Andrei II acordă drept de negoţ Sibiului: Negustorii lor să poată merge
şi veni liber fără tribut în regatul nostru[...] şi
poruncim că toate târgurile lor să se ţină fără
tribut.(Mercatores eorum ubicumque voluerint in regno nostro libere et sine
tributo vadant et revertantur efficaciter ius suum regie serenitatis intuitu
prosequentes.Omnia etiam fora eorum inter ipsos sine tributis precipimus
observari) [6]. Regele Carol Robert (1308-1342) întăreşte în 1317
documentul privilegial acordat coloniştilor saşi de Andrei II[7].Tot
Carol Robert hotărăşte în 1325 înfiinţarea unei
monetării la Sibiu, deşi "oaspeţii saşi"
s-au împotrivit numirii voievodului Transilvaniei în funcţia de comite
al Sibiului în 1324[8].
Ludovic I (1342‑1382) întăreşte şi
el, în 1366 diploma andreiană, iar în 1367 acordă drept ca
saşii din Sibiu să facă nestingheriţi comerţ cu
orice fel de mărfuri, oriunde ar voi, iar delictele să şi le
judece doar în instanţele lor de judecată[9].
La 1382 Sibiul obţine de la Ludovic I, în chiar anul morţii
acestuia, dreptul de antrepozit pentru comerţul cu Ţara
Românească[10].
În textul documentului nu se vorbeşte explicit despre obligaţia de
antrepozit; ea rezultă însă din prevederea ca negustorilor
străini să le fie interzis să-şi treacă
mărfurile spre Ţara Românească prin Sibiu[11].
Regina Maria, în 1384, acordă privilegiul de depozit cetăţii
Sibiului, Sigismund de Luxemburg în 1387, 1406 şi 1414
acordă şi el privilegii şi întăreşte dreptul de
depozit[12]. La 12
martie 1435 au fost scutiţi de vamă toţi negustorii sibieni: ab omnia tributaria solutione de rebus tam
marcimonialibus quam aliis quibuscumque[13]. In secolele XIV-XV negustorii - cum am mai spus -
erau şi meşteri sau mai exact meşterii breslaşi erau
şi negustorii propriilor produse. Pe lângă activitatea lor
economică, negustorii îndeplineau de multe ori şi funcţii de
diplomaţi, împuterniciţi ai oraşelor săseşti sau
chiar ai voievodului Transilvaniei, pe lânga curţile voievodale ale
Ţării Româneşti şi
Moldovei. De aceea atunci când se intreţineau bune
relaţii între voievodate se realiza şi o vie activitate
comercială. Schimburile comerciale între ţările române au fost deci
puternic influenţate de stadiul în care se aflau relaţiile politice
dintre ele. Pe lângă aceste piedici de ordin extern, în anumite perioade
au existat şi altele de ordin intern, care au frânat dezvoltarea normală a
legăturilor comerciale. Astfel, perioadele de anarhie din voievodate
sunt slabe în legături politice şi economice, fapt ilustrat şi
de scăderea numărului de documente ce redau legăturile
inter-oraşe şi inter-voievodate. Cronologic vorbind, Ştefan
Pascu distinge
o perioada de regres economic la sfârşitul secolul al XV-lea şi
începutul secolului al XVI-lea, între moartea lui Mattia Corvin (1490)
şi bătălia de la Mohacs (1526)[14]. In Transilvania se reglementează
producţia meşteşugărească după această
perioadă de instabilitate abia în 1541, când provincia devine principat
autonom - acum fixându-se şi acele "limitaţii", adică
preţurile la produsele meşteşugăreşti[15].
Acum au loc chiar înnobilări de meşteri, dovadă a
importanţei socio-economice dobândite de meşterii conducători
de breaslă[16]. In secolul al XV-lea ca dovadă a puterii
oraşelor de frontieră, Sibiul şi
Braşovul au
arendat "vigesima" Transilvaniei deţinând-o pentru suma de
7000 de florini aur în anii 1493-1496 şi apoi încă doi ani
împreună cu cele 7 Scaune şi districtul Bistriţa[17]. In oraşele transilvane Braşov, Sibiu şi Cluj cu ocazia târgurilor vin negustori din
oraşele vecine sau din cele de dincolo de Carpaţi. Mărturie
pentru aceasta stau şi desele intervenţii ale
autorităţilor din Moldova şi Ţara Românească - pe lânga prietenii
din oraşele amintite - pentru a permite oamenilor lor să târguiască în bazarele
crăieşti din acele oraşe[18].
Fig. 4 - Originea negustorilor
din Ţara Românească sosiţi cu mărfuri la Sibiu (sec. XIV-XVII) – după Th.
Nägler Legăturile se efectuau pe drumul comercial
ce făcea legătura între Moldova şi Transilvania via Braşov. Această arteră Sibiu - Braşov - Suceava, era principala cale de
comerţ. Pe teritoriul Moldovei vama efectuându-se în târgurile Roman, Bacău, Trotuş, Adjud şi
Suceava[19].
Drepturile de negoţ ale negustorilor saşi sibieni erau acordate de
voievodul Moldovei, astfel că la 9 aprilie 1433 burgmeisterul Sibiului,
Iacob, însoţit de juraţii Gaspar şi Johann, delegaţii
breslaşilor sibieni, se afla în Moldova pentru a cere de la
Iliaş-vodă drept de negoţ, ceea ce s-a acordat[20]. Mărfurile prevăzute în
cărţile de privilegii acordate cu această ocazie erau:
postavuri, seceri, coase, arme (săbii, platoşe, pumnale, scări de şa),
corturi[21]. Toate
aceste mărfuri trebuia să treacă prin Adjud, unde era punctul
vamal principal pentru negustorii sibieni. Stabilirea vămii aici s-a
făcut din necesitatea de a nu se întâlni negustorii sibieni cu cei braşoveni
în acelaşi punct vamal, ştiindu-se că exista o permanentă
rivalitate între Sibiu şi Braşov pentru obţinerea de noi pieţe de
desfacere a produselor. In timpul campaniilor lui Ioan de Hunedoara au fost
date acte prohibitive privind comerţul cu arme[22],
asfel că pentru o scurtă perioadă de timp breasla armurierilor
sibieni a livrat arme doar armatei
voievodale transilvane. Activitatea de schimb comercial se efectua
şi dinspre Moldova spre Transilvania, mai ales cu animale şi
cu produse agricole. La 20 ianuarie 1473 Mattia Corvin scria tuturor românilor din părţile
Moldovei să vină cu
lucrurile lor aici, adică în Transilvania, asigurându-le libera intrare şi întoarcere
liberă[23].
Ca urmare a acestui îndemn negustorii moldoveni sunt prezenţi la
Sibiu cu produsele lor, făcând schimb cu produse
sibiene[24]. În
această perioadă articolele cele mai cerute erau armele şi ca
dovadă a acestui fapt stau
şi desele scrisori ale lui Ştefan cel Mare, prin care cerea să
se permită omului său să cumpere săbii şi
arme, ca
să ne fie împotriva păgânilor, căci avem nevoie de ele; sau
să aducă platoşe <<loricae>> , care sunt la ei (la sibieni )[25]. Pe lângă aprovizionarea moldovenilor cu
diferite materiale de război breasla armurierilor sibieni înarma şi
trupe locale, care luptau în Moldova alături de oastea voievodală de acolo
împotriva turcilor. Dovada pentru acest fapt este participarea unor
unităţi sibiene la luptele duse contra lui Mahomed II, de
către Ştefan cel Mare, în
zona Breţcu la data de 14 august 1476[26].
După această perioadă de intense legături, ca urmare a
răcirii relaţiilor dintre Mathias Corvin şi Ştefan cel
Mare, este interzis din nou comerţul cu arme spre Moldova şi redeschiderea
activităţii de schimburi are loc abia în 1488. La 3 noiembrie acel
an primarul oraşului Sibiu, Thoma Altberger, scria, de la Viena, că regele a hotarât
libertate deplină pentru a se vinde arme voievodului Moldovei cât
va dori să aibă[27].
Este posibil ca Thomas Altemberger să fi fost investit de breasla
armurierilor sibieni ca purtător
de cuvânt al ei pe lângă Mathias
Corvin, pentru a-i solicita ridicarea interdicţiei asupra
comerţului cu arme. Pe lângă motivele de ordin politic, blocarea
schimburilor comerciale cu Moldova a mai avut loc şi datorită unor
carantine impuse ca urmare a izbucnirii unor epidemii în cele două
ţări române. Astfel, legăturile economice şi politice au
fost întrerupte, din nou, pentru sc
urt timp, din 6 octombrie 1495 şi pâna în 28 august 1496, drept
consecinţă a unei epidemii de ciumă izbucnită în Sibiu[28].
Această întrerupere a legăturilor s-a datorat atât voievodului
Transilvaniei cât şi celui al Moldovei, ca o măsură împotriva
extinderii molimei. Reluarea legăturilor politice şi economice este
documentată şi prin scrisoarea din 9 septembrie 1497, adresată
sibienilor de către voievodul Ardealului, Bartholomeu Dragffy. Prin aceasta voievodul cerea sibienilor, deci
breslei armurierilor, 6 tunuri şi pulberea necesară, precum şi
mobilizarea pedestraşilor şi călăreţilor pentru a
veni în ajutorul lui Ştefan cel Mare, împotriva lui Ioan Albert regele
Poloniei[29] (Ştefan voievodul Moldovei ne cheamă cu
toată oastea noastră în ţara moldovenească şi azi 9
septembrie 1497 omul lui, prin care ne‑a chemat, e la noi. De aceea,
dacă întârziaţi cu
trimiterea tunurilor atunci ele nu ne mai pot ajunge aici în ţară,
pentru care lucru din nou vă înştiinţez ca să nu
faceţi altfel, sub pedeapsa pierderii capetelor voastre[30]).
Ca urmare a acestei cereri imperative Sibiul a înarmat unităţile
cerute şi a trimis cele 6 tunuri, care au fost folosite sub comanda lui
Bartholomeu Dragffy împotriva trupelor regelui polonez. Armamentul necesar
corpului de oaste transilvan, care se ridica la numărul de 12000 de
soldaţi, a fost asigurat şi de breslele armurierilor din Sibiu,
care au contribuit cu tunuri, ghiulele şi pulbere ca şi cu armament
uşor de infanterie pentru unitatea trimisă de oraş[31]. După această perioadă de intense
contacte moldo-sibiene a urmat o alta de circa 5 ani în care comerţul cu
arme spre Moldova cunoaşte o oarecare stagnare. Dar, ca
urmare a presiunilor veneţiene şi papale asupra lui Ştefan cel
Mare, pentru a-l antrena în lupta antiotomană, acesta va căuta
să se înarmeze. Astfel, spre sfârşitul domniei sale, voievodul
Moldovei achiziţionează din Sibiu platoşe şi alte arme în
cantităţi mari. Aceste arme au fost procurate în vederea
bătăliei preconizate împotriva turcilor, dar au fost folosite
împotriva tătarilor în bătălia de la Sărata[32].
Procurarea de arme de către moldoveni a continuat şi după
trecerea pericolului turco-tătar, lucru atestat şi de o cerere
făcută la 7 iulie 1502 de primarul oraşului Braşov, care cerea armurierilor sibieni să predea
omului lui Ştefan cel Mare zalele pentru care fusese trimis[33]. Legăturile comerciale s-au menţinut la fel de bune şi în
timpul urmaşilor lui Ştefan cel Mare, dovadă stând şi
faptul că Bogdan al III-lea primeşte în 1510, din ordinul regelui
Ungariei Vladislav II, 200 de arghebuzieri. Aceşti arghebuzieri este de
presupus că sunt înarmaţi de breasla armurierilor sibieni, deoarece
ei sunt trimişi de oraşul Sibiu. Primarul de aici primind dispoziţia
regală prin intermediul comitelui Emeric de Peren, palatin şi
locotenent regal în Transilvania[34]. In anul 1538 apare o nouă interdicţie
în comerţul cu arme, dar de data aceasta privind introducerea pe
pământul crăiesc a topoarelor, halebardelor şi a altor produse
de fierărie. Această interdicţie se datora faptului că
saşii s-au opus venirii pe tronul Transilvaniei a lui Ioan Zapolya.
Astfel, când acesta ajunge regele Ungariei, încearcă să limiteze
accesul la materii prime provenite din exteriorul pământului
crăiesc. Documentul care stipulează această interdicţie
se află în copie la Arhivele Statului Sibiu, inventariat în cadrul Arhivei
"Universităţii săseşti", fond Documente de
breaslă. Documentul stipulează clar că anumite articole de
fierărie şi armurărie sunt prohibite pentru a fi in Transilvania importarent[35].
Se pare că prin această interdicţie Zapolya urmărea
să scadă producţia de armament a breslelor săseşti,
armament care stocat putea să reprezinte o reală ameninţare
pentru puterea centrală. Începând cu secolul al XV-lea, mai exact cu
sfârşitul acestui secol, în relaţiile cu Moldova începe să se impună tot mai mult
Braşovul, care avea şansa că se afla mult mai aproape de
oraşele moldave şi totodată era la fel de aproape şi de
cele muntene, ceea ce i-a conferit o mai mare putere comercială in
detrimentul Sibiului[36].
Motivele care au făcut ca Braşovul să preia iniţiativa în
cadrul legăturilor comerciale cu Moldova şi Ţara Românească, au fost însă de natură politică.
Legăturile mult mai lesnicioase, mai rapide cu cele doua capitale de
voievodate, Suceava şi Târgovişte, au făcut ca şi
contactele politice ale Braşovului cu ţările române să se
dezvolte în mai mare măsură. De altfel în cursul Evului Mediu
politicul şi economicul au fost strâns legate. Cu toată această concurenţă a
breslaşilor braşoveni, Sibiul a întreţinut în continuare
legături comerciale şi politice pe toată perioada secolelor
care au urmat până la desfiinţarea breslelor în anul 1898[37]. Documentele atestând legăturile comerciale
ale Sibiului cu Ţara
Românească s-au rătăcit în mare parte, unele
dintre ele fiind, totuşi, publicate de Silviu Dragomir în anul 1927[38].
Pe lângă actele oficiale de natură politică şi cele
particulare dintre magistraţi şi meşterii breslaşi, pe de
o parte şi voievozii şi boierii din Ţara Românească, pe
de altă parte, o categorie aparte de documente, care se referă la
relaţiile economice, sunt registrele vigesimale ale Sibiului, din cursul
secolul al XVI-lea. Dintre acestea doar cel din anul 1500 a fost publicat
integral în Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt[39].
Cu toata penuria de documente este cert că a existat o mai mare
circulaţie economică spre Ţara Românească decât lasă să se
înţeleagă mărturiile documentare existente. O cauză a
unor relativ slabe relaţii comerciale între Sibiu şi Ţara Românească este faptul
că majoritatea fluxului comercial trecea, din motivele mai sus citate[40],
prin Braşov, care deţinea, putem spune, aproape un
monopol al comerţului cu Ţara Românească în perioada
amintită. Comerţul cu Ţara Românească se desfăşura în ambele sensuri,
adică se exportau spre Ţara Românească o serie de produse
meşteşugăreşti şi se importau în Sibiu mai ales produse agricole şi materii prime.
Importurile din Ţara
Românească au fost determinate de nevoia de produse alimentare şi
materii prime a sibienilor[41].
Ele trebuie legate şi de dezvoltarea meşteşugurilor şi
negoţului sibian şi de creşterea populaţiei
cetăţii în cursul secolele XV-XVI, elemente care explică
cererea crescândă de materii prime şi produse alimentare de pe
piaţa sibiană[42].
Un alt factor favorizator al acestor importuri era şi faptul că nu
existau restricţii, pentru negustorii sibieni, la cumpărarea
produselor naturale din Ţara Românească. Radu cel Frumos, într-o
scrisoare a sa, datată 29 iulie 1467-1470, spune clar: să fie liberi oamenii voştri [ai
cetăţii Sibiu n.n.] cu de
toate să se întoarcă [43]. Cu toată cantitatea mare de produse
exportate, Ţara Românească avea importul mult mai mare şi mai
diversificat, fiind determinat de dezvoltarea mai slaba a
meşteşugurilor, ceea ce făcea ca ea să fie o bună
piaţă de desfacere pentru meşteşugarii sibieni[44].
Evaluarea importului din Sibiu al Ţării Româneşti se poate face
începând din anul 1500, pe baza registrelor vamale menţionate, pentru
perioada anterioară ştirile lipsind cu totul sau fiind prea
sărace[45].
Legătura cu Ţara Românească se făcea prin defileul
Oltului, singura cale existentă[46].
Drumul de la Sibiu la Târgovişte şi mai târziu la Bucureşti,
înainte de a trece pe malul stâng al Oltului la Slatina, se ramifică
spre dreapta, ajungând, prin Craiova, peste Jiu, la vadul Vidinului, unde
cetatea Calafatului era punct vamal pe teritoriul românesc, fiind atestat ca
atare la 1424: vama de la Calafat e de
la 1424 a lui Dan-voda II[47].
Punctul vamal de tranzit între Ţara Românească şi Transilvania
a fost fixat la Turnu Roşu, unde în secolul al XIV-lea se ridică
şi o cetate de pază[48].
La 29 iulie 1473, Mathias Corvin permite sibienilor să
lărgească drumul de la Turnu Roşu - care toamna şi iarna
devenea impracticabil datorită inundaţiilor şi zăpezilor
- cu condiţia să păzească această intrare în
Transilvania[49]. Cetatea de pază de la Turnu Roşu
(Rubea Turris) a devenit un punct vamal destul de mare, iar în secolul al
XVI-lea, ca urmare a intensificării comerţului, a mai fost
organizat un punct vamal şi la Tălmaciu[50]. Mărfurile pe care le comercializau
negustorii din Ţara Românească erau în special produse naturale, produse
meşteşugăreşti, dar acestea în cantităţi infime
şi mărfuri orientale procurate pe filiera otomană[51].
Produsele sibiene cu care erau schimbate erau îndeosebi
meşteşugăreşti : oţel, fier, aramă, cuţite
şi produse occidentale, mai ales postavuri, catifele şi arme[52]. Negustorii munteni târguiau mărfurile la
Sibiu în bazarul crăiesc[53]. Articolele de armurărie şi
fierărie, care se exportau spre Ţara Românească, erau în principal: cuţite, scuturi, securi, buzdugane[54].
Preţurile percepute de meşterii breslaşi pentru produsele lor
erau : 1000 cuţite - 12 florini, 4 buzdugane - 4 florini[55]. Negustorii sibieni exportau pe lângă
produsele mai sus amintite şi postav, pânza de in, de cânepă, arme
(săgeţi, arcuri,
săbii, muschete,
tunuri), şei, obiecte de
orfevrărie[56].
Negoţul cu diferite arme este atestat şi prin prezenţa, în a
doua jumătate a secolului al XIV-lea la Sibiu, a meşterilor făurari de spade, suliţe, scuturi, zale, platoşe şi de arme de foc[57]. In privinţa cantităţii importului
de arme al Ţării Româneşti nu se poate
determina exact nici cantitatea, nici valoarea, deoarece mărfurile erau
trecute în registrul vamal în mod global, fără diferenţieri pe
produse[58].
Preţurile pentru produsele din oţel au fost fixate de dietele din
Cluj (25 XI - 7 XII 1556) şi Aiud (10 - 15 III
1560) -preţuri care reflectau tendinţa de creştere spre
sfârşitul secolulului al XVI-lea[59].
Astfel avem:
Pentru anul 1500 tabelul statistic al
mărfurilor importate de Ţara Românească din Sibiu arată astfel[61]:
Relaţiile comerciale ale breslaşilor sibieni cu Ţara
Românească au avut de suferit în perioadele când Ungaria
sau voievodatul Transilvaniei se aflau în conflict cu aceasta. Astfel, ca
urmare a conflictului izbucnit între Vlaicu-vodă, voievodul
Ţării Româneşti şi Ludovic cel Mare, regele Ungariei, a
fost interzisă vânzarea armelor către Ţara Românească[62].
Pe lângă impedimentele de ordin politic breasla armurierilor sibieni a
avut de înfruntat şi rivalitatea breslaşilor braşoveni cu care
a intrat în concurenţă. In acest război comercial saşii
sibieni au încercat în timpul domniei lui Alexandru Aldea să-i înlocuiască
pe saşii braşoveni în relaţiile cu voievodatul sud-carpatic[63].
Dar la scurt timp Braşovul începe să câştige teren - în
1500 valoarea produselor cumpărate de Ţara Românească din
Sibiu era de abia 4500 de florini, în timp ce la 1503
de la Braşov erau cumpărate mărfuri în valoare de
26000 de florini[64].
In lupta pentru supremaţie pe piaţa munteană breslaşii
sibieni încercau să obţină cât mai multe convenţii, ce
stipulau dreptul de comerţ exclusiv cu anumite produse. In acest sens se
şi încheie o convenţie cu Vlad Ţepeş, care dădea
drept de negoţ saşilor sibieni cu condiţia ca ei să nu
adăpostească pretendenţi la tronul Ţării
Româneşti. Această convenţie este certificată în
două acte din 1457 şi 1458 privind relaţiile dintre Ţara
Românească şi Transilvania, documente aflate la Arhivele Statului
din Sibiu. Ambele sunt emise de Mihail Szilagy, cumnatul lui Ioan de
Hunedoara[65].
Documentele nu s-au păstrat în original ci numai în copii contemporane
şi sunt scrise pe cele două pagini ale unei coli de hârtie
simplă, fără filigran, de mâna unuia şi aceluiaşi
copist, probabil notarul oraşului şi al provinciei Sibiu[66].
Ele tratează perioada de lupte pentru tronul Ungariei de după
moartea lui Ioan de Hunedoara. Mihail Szilagy a căutat să
întărească poziţia taberei huniazilor în Transilvania şi
Ungaria intrând în conflict cu regele Ladislau al V-lea - conflict în care Braşovul şi
Sibiul erau de partea regelui. Voievodul
Vlad Ţepeş s-a situat de partea lui Mihail Szilagy, în cele
din urmă Sibiul, în schimbul asigurării că nu va sprijini nici
un pretendent la tronul muntean, încheie un tratat comercial cu Vlad
Ţepeş, care dorea astfel să-şi acopere spatele pentru a
putea opera nestingherit alături de Mihail Szilagy[67]. In acest context de frământări
politice, urmaşii lui Vlad Ţepeş au căutat
să-şi procure pentru armata lor arme cât mai bune, prin comenzi adresate armurierilor
sibieni. Dovadă a acestui fapt stă şi scrisoarea lui Basarab
II cel Bătrân din 1474: Din mila
lui Dzeu Io Basaraba voievod şi domn a toată ţara
Ungrovlahiei. Scrie domnia mea multă sănătate bunilor
noştri prieteni, burgmeşterului şi judelui crăiesc
şi celor 12 pârgari din Sibiu...şi
iarăşi am trimis pe oamenii noştri buni Chirca a lui Marin
şi Giurca şi Minea să-mi cumpere arcuri şi
scuturi şi
postav şi una alta, de ce are nevoie domnia mea..[68] Reiese din acest document că Basarab
vodă nu este la prima achiziţie de mărfuri sibiene prin
aceiaşi oameni, deoarece el spune în scrisoare şi iarăşi am trimis pe oamenii noştri buni Chirca
a lui Marin şi Giurca şi Minea. S-ar putea interpreta şi ordinea în care cere mărfurile ‑ arcuri şi
scuturi şi
postav şi una alta ‑
presupunându-se că avea mai mare nevoie de arme, întrucât se cunoaşte că în
această perioadă a anilor '70 ai secolului al XV-lea au avut loc
frământări politice în Ţara Românească manifestate prin dese schimbări de domni.
In 1474, când face cererea de arme către sibieni, Basarab II cel
Bătrân a fost pus pe tron de către Ştefan cel Mare, în ideea
creării unui front comun antiotoman. Deci, şi acest lucru este în
sprijinul ideii enunţate mai sus. La doi ani după acest fapt, când Mattia
Corvin a sprijinit acţiunea împotriva lui Laiotă Basarab, care se închinase turcilor, Sibiul a înarmat o
unitate de 50 de călăreţi şi a trimis şi bombarde, tunuri cu proiectile de
piatră[69].
Cererea regelui către primarul oraşului a fost
făcută la 6 septembrie 1476 şi se referea la
unităţile care luptaseră în Moldova la Breţcu, alături de Ştefan cel
Mare la 14 august 1476[70].
Unităţile trebuiau trimise lui Ştefan Bathory, jude al
curiei regale şi comandant suprem în Transilvania, care avea să
comande contingentul transilvan, ce urma să intre în Ţara
Românească[71].
La 2 octombrie 1476 tot Mathias Corvin cerea spre evitarea pedepsei de înaltă trădare şi a
pierderii capului şi a bunurilor[72]
bombarde, tunuri cu proiectile de piatră şi 50 de
călăreţi din cei mai
buni, ce urmau să fie preluaţi de nobilul Ladislau Kuthory.
Toate aceste forţe armate au fost puse sub comanda lui Ştefan
Bathory, care împreună cu Ştefan cel Mare, aveau misiunea să-l
reîntroneze pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş. Spre sfârşitul secolul al XV-lea, ca urmare
a stării de conflict între regatul Ungariei şi Imperiul Otoman,
Ştefan Bathory interzice la 27 aprilie 1481, exportul de arme spre Ţara Românească: sagittas
scuttela nec non ferrea arma et alias res bellicas ac pillios[73].
Această interdicţie lovea în interesele comerciale ale breslei armurierilor sibieni. De aceea cu titlu
de ipoteză, deoarece suportul documentar este foarte lacunar în
privinţa acestor activităţi, se poate spune că asemenea
interdicţii nu stopau în întregime scurgerea de arme către
beneficiari şi chiar dacă breslele conform statutelor lor,
respectau interdicţia, mai existau meşteşugari care nu
făceau parte din breaslă şi ei puteau sau nu să
ţină cont de ea. Ca o dovadă indirectă privitoare la
comerţul de contrabandă cu arme poate fi şi întărirea
interdicţiei de comerţ cu aceste articole, dată tot de
Ştefan Bathory. El specifica clar cu această ocazie mărfurile
care erau prohibite la export: arme,
cai şi oi. Totodată spre a stopa dorinţa unora de a trece
peste graniţă mici cantităţi de arme cu titlul de arsenal
propriu, acelaşi dă un edict prin care stabileşte clar
cantitatea de arme pe care o persoană le poate trece peste
graniţă în Muntenia: oricine
va trece pe la pasul Branului în Ţara Românească nu poate duce cu
sine mai mult de o sabie, un arc, un
scut şi
8-9 săgeţi[74]. Acest document e în măsură să
sprijine într-un fel ipoteza emisă mai sus, cu privire la comerţul
de contrabandă cu arme. Actul nu-şi avea rostul dacă nu s-ar
fi descoperit cazuri de încălcare a interdicţiei de a comercializa
arme în Muntenia. El reducea simţitor posibilitatea de a mai trece prin
vamă cantităţi de arme ce puteau fi vândute dincolo de
Carpaţi. In sprijinul celor spuse până acum se poate cita şi
documentul din 18 martie 1583, emis de Ştefan Bathory, regele Poloniei
şi principele Transilvaniei, document prin care se porunceşte
judelui secuilor, castelanului de Făgăraş şi
magistraţilor oraşelor Sibiu şi Braşov, să închidă şi să
păzească acele căi (occulta
et obiltqua itinera) dintre Ţara Românească şi Ardeal, pe
care se strecoară negustorii, evitând,
spre a nu plăti vama,
drumurile publice de la Turnu Roşu, Bran, Teleajen şi Prahova[75].
Acest comerţ prohibit cu arme este atestat de numeroase documente din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, documente ce vorbesc de căile
şi potecile ascunse ce serveau pentru schimbul de mărfuri între
Transilvania şi Ţara Românească[76].
In anul 1511, regele Ungariei Vladislav II,
poruncea o ridicare temporară a embargoului asupra comerţului cu
arme spre Ţara Românească, permiţând ajutorarea lui Vlăduţ,
domnitorul Munteniei, dar numai atât
cât va avea nevoie pentru ai lui, spre a nu se trimite şi turcilor[77]. Actul de ridicare a
interdicţiei este datat 4 august 1511 şi în el se stipulează
clar, că se permite lui Vlad-vodă cumpărarea de arme de la armurierii sibieni[78].
Credinciosul lui Vlăduţ, Ruhan, trimis la Sibiu, în 24‑27 septembrie 1511 purta cu el
împuternicirea din partea regelui Vladislav II, care îi îngăduia ca să putem cumpăra şi
aduce arme împotriva viclenilor, preacruzilor duşmani ai legii
creştine[79].
Ca urmare a ridicării embargoului, ridicare parţială, deoarece
era nevoie de aprobarea specială a regelui Ungariei sau a voievodului
Transilvaniei pentru a se face comerţ cu arme dincolo de Carpaţi,
în februarie 1526 este atestată trimiterea de către armurierii
sibieni lui Vladislav Vodă, domnul Ţării Româneşti, a 28
de puşti, praf de puşcă şi plumb în schimbul cărora
Sibiul primeşte un act ce consfinţeşte legăturile
paşnice cu Ţara Românească[80]. Spre sfârşitul primei
jumătăţi a secolului al XVI-lea, normalizându-se
relaţiile între Transilvania şi Ţara Românească, sunt atestate tot mai multe daruri făcute
de breslaşii sibieni în schimbul obţinerii de avantaje comerciale
dincolo de Carpaţi. Astfel, Mircea Ciobanul primeşte de la ei în 26
mai 1551: un coif aurit, două
scuturi
(paysis) aurite şi o cupă
de argint aurit[81].
La rândul său Pătraşcu vodă (1554‑1557) în ultimul
an de domnie primeşte 5 vase cu
praf de puşcă, 4 scuturi şi o cupă aurită, totul
în valoare de 50 de florini şi 72 de denari, dar făcut propter[...]
bonam vicinitatem[82]. Patru ani mai târziu, în 1561, dieta din Turda
şi cea din Cluj (11-18 aprilie 1561) au interzis exportul de
arme ad regna
exotica[83],
adică în regiunile sud-dunărene. In anul 1558, după moartea lui
Pătraşcu cel Bun, revine pe tronul Ţării Româneşti
Mircea Ciobanul, care este dăruit de armurierii sibieni, cu ocazia
urcării pe tron şi în speranţa continuării unor
fructuoase legături comerciale, cu un scut
aurit şi doua spade, pe lângă alte daruri din partea primarului
oraşului[84].
Fig. 5 -
Scrisoarea-chitanţă a lui Calotă Banu (1601) – după P. P.
Panaitescu Un document, care atestă clar o
tranzacţie cu arme, este scrisoarea chitanţă a lui
Calotă banul, către armurierii sibieni, datând din 1599-1600. Prin
acest act se confirma primirea a 100 de săbii în contul dajdiei
Sibiului, săbii ce se predau dorobanţilor de la Strehaia[85]:
<<1599‑1600>>.+ Iau
banu Calotă dau în ştire că eu 100 de săbii de cetate
Sebilu[i, în sama li vodă,
să plătească [de]
dajde ceta[t]ei, să de... [pen]tru săbieru şi
bani...1060. Şi sabile le duce Matei izbaşe la Strehae
dărăbanţi-loru[86].Documentul lasă să se
înţeleagă că cele 100 de săbii au fost plătite
meşterului de la care primarul oraşului le-a luat pentru a achita dajdea; altfel nu s-ar putea explica
cuvintele sa de [pen]tru săbieru
(s.n.) şi bani... 1060.
Este posibil ca această ipoteză să nu fie viabilă,
deoarece în această parte documentul este deteriorat şi lipsesc
unele cuvinte sau părţi din cuvinte. Oricum ar fi e clar că
săbiile, trimise la Strehaia, au fost fabricate la Sibiu de către meşterii săbieri din breasla săbierilor. Legăturile comerciale ale saşilor
sibieni în domeniul exportului de arme nu s-au desfaşurat doar cu cele două
voievodate româneşti de dincolo de Carpaţi; au avut loc contacte
directe şi cu Turcia, fapt atestat de un document datat în anul 1499,
emis de cancelaria regelui Vladislav II al Ungariei. Acesta, preocupat de
prevenirea pericolului turcesc, a interzis negustorilor sibieni să
exporte arme şi cai în Turcia[87].
Este foarte evident că prohibiţia viza ceea ce era de interes
strategic pentru regatul Ungariei şi pentru voievodatul Transilvaniei
şi este la fel de clar că anterior avuseseră loc relaţii
de schimb comercial direct între Sibiu şi Imperiul otoman. Acest lucru este
susţinut şi de actele care vorbesc de interzicerea comerţului
cu arme ad regna exotica, acte
emise de dietele din 1561. Epoca hegemoniei regatului maghiar în sud-estul
Europei avusese drept manifestare pe plan comercial regimul de largi concesii
impuse Ţării Româneşti în favoarea celor două oraşe
sud-transilvănene, concesii în privilegiile acordate de domnii
ţării emporiului transilvan. Însă, la mijlocul secolului al
XV-lea, dominaţia otomană, consolidată în Peninsula
Balcanică şi la Dunăre, impune un nou echilibru în raporturile
cu Ungaria, modificând poziţia şi statatul internaţional al
Ţării Româneşti. Regatul maghiar s-a văzut nevoit să
recunoască şi să confirme, fie şi numai pe termen
limitat, raportul stabilit între Imperiul Otoman şi Ţara
Românească în detrimentul propriilor sale autorităţi şi
pretenţii[88]. |
