b  

 

Cuprins

 

Prescurtări
  1. Abrevieri
  2. Literatură

 

CUVÂNT ÎNAINTE

INTRODUCERE

 

CAPITOLUL I

 

CAPITOLUL II

 

CAPITOLUL III

 

CAPITOLUL IV

 

GLOSAR DE TERMENI

 

Abstract in English

 

 

 

 

 BRESLELE PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ

SECOLELE XIV-XVI

 

 

Autor: Ioan Marian Ţiplic.

ISBN 973-651-337-8, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.

© copyright Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European, Marian Ţiplic

Seria Bibliotheca Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.

 


 

Capitolul III

 

BRESLELE  PRODUCĂTOARE  DE  ARMAMENT

DIN  SIBIU, BRAŞOV  ŞI  CLUJ

 

3.2. Breslele producătorilor de armament din Braşov

3.3. Breslele producătorilor de arme din Cluj.

 

3.1. Breslele producătorilor de armament din Sibiu.

 

3.1. Breslele producătorilor de armament din Sibiu.

De la început trebuie specificat că, cel puţin pentru perioada de început a breslelor, meşterii fierari produceau şi arme; deşi munca fierarului era indispensabilă confecţionării uneltelor agricole şi casnice, totuşi, obiectul principal al prelucrării metalelor erau armele - în primul rând, spade, coifuri şi platoşe[1]. O diversificare a meşterilor are loc abia după ce condiţiile economice şi necesităţile înzestrării cu armament ale oraşelor au crescut. Datorită acestor factori, care au dus la supracomenzi, au apărut, mai întâi, branşe ale săbierilor, scutarilor şi arcarilor, care mai târziu, când şi-au consolidat situaţia economică, s-au constituit în bresle separate.

Prima menţiune documentară a unei bresle sau asociaţii a fierarilor este cea din 1291, din privilegiul regelui Andrei III, care vorbeşte despre meşteşugarii ce prelucrau minereul de fier (ferri fabri) şi despre turnătorii de fier (ferri fusores)[2]. Respectivul document le dădea acestora dreptul să aibă conducători proprii, aleşi prin vot liber; dreptul de a folosi pădurile, păşunile şi apele. Dându-le dreptul să aibă conducători proprii se sugerează destul de clar că erau, sau urmau să fie, constituiţi într-o asociaţie sau societate. O altă menţiune care atestă existenţa în împrejurimile Sibiului, de această dată, a meşteşugului fierăriei este şi descoperirea în 1879 la Şelimbăr a numeroase obiecte din fier, care formau utilajul unui atelier de fierărie datat în secolul al XIII-lea. Printre ele se afla şi o cană de bronz (aquamanila), posibil aflată în atelier pentru reparaţii, cană pe baza căreia s-a stabilit şi datarea atelierului în prima parte a secolului al XIII-lea, ea găsindu-şi corespondent direct într-o cană de bronz din Riethnordhausen, la poalele muntelui Kyffhäuser[3]. Printre obiectele descoperite s-au aflat şi câteva spade şi bare de spadă, importantă fiind mai ales bara, care atestă clar faptul că era în proces de făurire când fierăria a fost distrusă. Distrugerea fierăriei de la Şelimbăr s-a datorat probabil năvălirii mongolilor[4].

Breasla fierarilor[5], ca atare, este atestată documentar în Sibiu începând din anul 1376, când cu prilejul reînnoirii statutelor, ea apare sub denumirea de fabrorum fraternitatis[6]. La acea dată fierarii erau specializaţi în diferite branşe: cuţitari, căldărari, lăcătuşi şi săbieri, ultimii apărând sub numele de gladiatores. Ca o dovadă a existenţei unui număr destul de mare de meşteri fierari este şi faptul că într-o localitate mică precum Slimnicul sunt atestaţi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea trei fierari[7], ceea ce ne îndeamnă să presupunem că în Sibiu, care era oraş la acea dată, existau mult mai mulţi meşteri, într-un număr suficient de mare pentru a se constitui într-o breaslă a fierarilor. Un alt factor care vine în sprijinul acestei afirmaţii este acela că la Mediaş exista, deja, o breaslă a fierarilor atestată în anul 1502[8], când este pomenită ca plătind un impozit de 2 florini anual pentru o tocilă de ascuţit (lapis lapsorium) cuţite, săbii, securi, impozit destul de marepentru perioada respectivă, ceea ce ne îndeamnă să credem că breasla avea o poziţie economică foarte bună, lucru care-i facilita ocuparea şi de demnităţi în conducerea oraşului. Deci, dacă la Mediaş în anul 1502 exista o breaslă a fierarilor cu o poziţie economică puternică, cu atât mai mult trebuie să admitem că breasla fierarilor sibieni, în secolele XV-XVI a ajuns la o dezvoltare maximă, dezvoltare care se bazează şi pe faptul că avea o activitate îndelungată, ştiindu-se faptul că în 1376 se face o reînnoire (s.n.) a statutelor. După stabilirea în 1376 a statutului breslei fierarilor din cele patru oraşe săseşti, fierarii din Sibiu îşi reînnoiesc statutele abia la 6 mai 1514[9], pentru ca în 1540 Universitatea Săsească să stabilească noi statute ale fierarilor, statute ce cuprindeau 16 articole[10]. Reînnoirea  statutelor de două ori în decurs de nici 30 de ani se explică şi ea prin marea dezvoltare a acestei bresle în cadrul oraşului Sibiu şi prin rolul important jucat de conducătorii de breaslă în conducerea oraşului.

Faptul că fierarii din Sibiu împreună cu cei din Sighişoara, Mediaş, Braşov, Bistriţa şi Biertan încheie o uniune interurbană, pentru care Universitatea Săsească confirmă în 1578 unele statute cu privire la admiterea fierarilor de la sate în breslele orăşeneşti[11], este încă o dovadă în plus care atestă forţa economică a breslelor fierarilor în general şi a celei a sibienilor în particular[12]. În cadrul Sibiului un exemplu mult mai clar al situaţiei economice a breslei fierarilor este dat de registrul cu însemnări privind lucrările fierarului Laszlo efectuate în contul oraşului, lucrări pentru care acest fierar a fost statutul fierarilor sibieni plătit în anii 1528-1532 cu suma totală de 21 florini şi în anul 1543 cu suma fabuloasă de 72 de florini[13].

Se poate presupune fără riscul greşelii că statutele fierarilor au stat la baza funcţionării şi a celorlalte branşe desprinse din breasla-mamă. O dovadă clară a existenţei şi a altor bresle desprinse din cea a fierarilor, precum este  breasla pintenarilor este şi faptul că în Oraşul de Sus, în secolul al XV-lea apare strada Pintenarilor[14] (azi strada G-ral Magheru), stradă situată în partea oraşului care devine sediul patriciatului şi al meşterilor bogaţi ai cetăţii Sibiu.

 

Fig. 2 - Statutul fierarilor din Sibiu - 1514

 Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea dezvoltarea în general a breslelor cunoaşte un avânt deosebit, fapt care duce la apariţia a numeroase branşe desprinse din breasla fierarilor, branşe specializate strict pe producţia de armament. Acest lucru este ilustrat de Registrul de socoteli al oraşului Sibiu, care, începând cu anii '70 ai secolului al XV-lea, atestă un număr destul de mare de meşteri săbieri, arcari, scutari, arbaletari, armurieri[15].

Branşa săbierilor. În secolul al XV-lea săbierii şi pintenarii, desprinşi de fierărie se organizează în branşe separate şi vor apare ca atare în toate privilegiile ulterioare[16]. Dovadă a constituirii săbierilor şi pintenarilor în branşe aparte în Sibiu este şi faptul că pintenarii şi lăcătuşii organizaţi în breaslă la Cluj (seratores et calcaristae) îşi iau ca model statutul celor din Sibiu[17], statut care astăzi nu mai există. În Registrul de socoteli al oraşului Sibiu sunt pomeniţi în perioada de sfârşit de secol XV şi început de secol XVI, opt meşteri "făcători de săbii" - schwertfeger sau  schwertmacher - şi anume:

1. Niclos Schwertfeger  - în anii 1478-1479 plăteşte un impozit în valoare totală de 28 asprii.[18]

2. Jorg Schwertfeger - în anii 1478-1479 şi în 1480  achită acelaşi impozit în valoare de 28 de asprii, iar în anul 1487 el este înregistrat cu o sumă de 1 1/2 florini[19] .

3. Francz Schwertfeger - achită în anii 1478-1479 suma de 4 asprii împreună cu un anume Jorg Goltschmitt (probabil un meşter aurar) în schimbul înlocuirii lor din însărcinarea de căpitani de o zi ai unei porţi a oraşului[20].

4. Peter Schwertfeger - este înregistrat cu plata impozitului fără specificarea sumei, la data de 18 martie 1481[21].

5. Hans Schwertfeger - apare în registrul de socoteli ţinut de Johannes Pannisor, fiind înregistrat la data de 4 decembrie 1485[22].

6. Antal Schwertfeger - plăteşte în anul 1500 suma de 3 florini ca impozit[23].

7. Jeremias Schwertfeger - achită şi el 3 florini ca impozit anual în 1500 , iar în registrul de impozite pe anii 1510-1515 apare cu o sumă de 56 denari.[24]

8. Gorig Schwertfeger - apare înregistrat, fără a achita nici o sumă, în registrul de impozite pe anul 1515[25].

Ca urmare a schimbării tehnicilor de purtare a războiului apar noi arme, dar cele vechi nu dispar, cele două sisteme de armament convieţuind alături multă vreme; arcurile, săbiile, scuturile, zalele, platoşele şi arbaletele continuînd să fie întrebuinţate alături de armele de foc. Fapt atestat şi de prezenţa în anul 1538, la Mediaş, a breslei săbierilor, iar doi ani mai târziu celei a săbierilor sibieni, separaţi de breasla mamă a fierarilor[26]. De la aceşti breslaşi săbieri a luat banul Calotă, după cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul, cele 100 de săbii  pentru a le trimite în Ţara Românească[27]. Săbiile sibiene erau de o tehnică superioară, solide, având imprimate pe teacă desene artistice ce uneori mai apăreau şi pe lamă în tehnica damaschinării[28].

Branşa scutarilor. O altă branşă care cunoaşte o dezvoltare mare, ajungând să producă piese inconfundabile datorită specificului lor, este cea a scutarilor sau făcătorilor de paveze (schiltmacher). Această breaslă în secolele XV-XVI a reuşit să se impună în Transilvania şi apoi în Ţara Românească şi Moldova datorită calităţii produselor ei. Meşteşugul scutarilor sibieni a fost reprezentat la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI de patru meşteri, care sunt pomeniţi în Registrul de socoteli şi anume: Niclos Schiltmacher, Merthen Schiltmacher, Paul Schiltmacher şi Johannes Schiltmacher[29].

Ca semn de recunoaştere a importanţei breslei scutarilor în cadrul economic şi militar al cetăţii Sibiului, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea unul din turnurile fortificate ale cetăţii a fost distribuit scutarilor (schiltmacher)[30]. Producţia acestei bresle a fost destul de mare, fapt desprins şi din inventarele turnurilor de apărare ale cetăţii, care consemnează existenţa  a 133 de scuturi în proprietatea oraşului în anul 1567, dată la care aceste arme de apărare nu mai erau folosite decât în măsură mai mică datorită evoluţiei tehnicilor de luptă şi a apariţiei armelor de foc. Activitatea breslei intră în declin după a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când datorită avântului luat de armele de foc în cadrul înzestrării armatelor şi datorită schimbării totale a armamentului, scutul începe să fie scos din dotarea unităţilor militare, deoarece devenise mai mult o piedică decât o pavăză. Intr-un inventar din primii ani ai secolului al XVIII-lea se chiar nota că în Casa Sfatului din Sibiu se mai găseau încă 80 de scuturi din lemn nefolositoare[31]. Cu toate acestea producţia de scuturi a breslei sibiene nu a dispărut cu desăvârşire, deoarece, chiar dacă în dotarea soldaţilor ocupau o pondere tot mai mică, ele se mai foloseau  drept scut-ţintă necesar antrenării fiilor de meşter şi a membrilor breslei în arta tragerii cu arcul şi arbaleta. Aceste paveze-ţintă sunt adesea adevărate opere de artă datorită picturilor efectuate pe faţa lor. În Muzeul de Istorie din Sibiu, în colecţia de arme a muzeului se păstrează 47 de scuturi[32], datând din secolele XV-XVI, făcând parte din resturile colecţiei oraşului. Sibiul fiind centrul meşteşugului făcătorilor de paveze  din Transilvania  a cunoscut dezvoltarea maximă în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Scuturile sibiene dovedesc o tehnică dezvoltată cu vădite influenţe orientale - aveau forma de aripi cu baza mai lată şi ascuţită spre vârf, având înălţimea între 1 m - 1,5 m, lăţimea între 0,50 - 0,60 şi greutatea de 4,50 - 5 kg, fiind făcute din lemn tare de molift îmbrăcate în piele iar spaţiul dintre lemn şi piele era umplut cu iarbă de mare[33].

Breasla scutarilor şi-a găsit recunoaştere şi din partea nobililor vienezi, deoarece putem presupune că, cele 6 paveze ungureşti, din colecţia de arme de la Kunsthistorischen Museum din Viena, care provin din colecţia arhiducelui Ferdinand de Tirol de la castelul Ambraz (Austria) - despre care un inventar din anul 1596 aminteşte: astfel le dărui Valahul -, erau făcute de scutarii sibieni. J. Bielz analizând mărimea şi forma lor, felul lucrării şi pictura trage concluzia că ele au fost lucrate de breasla din Sibiu[34]. Pe de altă parte, câteva din aceste paveze sibiene au fost expuse la Budapesta în cadrul expoziţiei Mileniului[35], ceea ce arată clar că ele prezintă o reală valoare istorică şi artistică. 

Breasla arcarilor (Bognerzunft) este atestată în anul 1492, fiind chiar patroana unui turn al cetăţii Sibiului,  turris arcufinum[36]. Activitatea breslei se întinde până în prima jumătate a secolului al XVI-lea, când începe să fie înlocuit arcul cu arbaleta. Meşterii arcari fiind pomeniţi ca meşteri izolaţi spre sfârşitul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea[37], rezultă că ei nu mai erau organizaţi într-o breaslă şi nu mai aveau putere economică în cadrul oraşului. Totuşi arcurile se mai întrebuinţau la concursurile de tras cu arcul organizate de serbători, la  vânatoare, locul lor, fiind luat treptat de arbalete[38], ca prime arme mecanice. În Registrele de socoteli ale Sibiului, pe lângă arcari (sagitarii arcum) apar de la sfârşitul secolului al XV-lea arbaletarii (saggitarii balistarum)[39]. Registrele de socoteli înregistrează 9 meşteri arcari la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea:

1. Hans Bogner - apare înregistrat în Registrul de impozite pe anii 1478-1479 achitând suma de 28 de asprii, iar în ...domenica post Seruacii... in die sancti Bernardini.. (20 mai 1481) ca meşter-căpitan de turn. La pagina 128 din Rechnungen apare înregistrat sub numele de Hanis Bogner[40] .

2. Cristel Bogner - cotizează cu 80 denari în data de 3 decembrie 1468 în contul înzestrării şi întreţinerii unei porţi a oraşului [41] .

3. Lassel Bogner - înregistrat în anii 1478 şi 1480 cu suma de 11 şi respectiv 21 de asprii [42].

4. Llucas Bogener - apare în registrele pentru anii 1478-1480 plătind 28 de asprii , iar în 22 aprilie 1481 in die resurrectionis domini."  dă 7 asprii pentru întreţinerea porţilor cetăţii [43].

5. Niclos Bogner - apare înregistrat în trei registre de impozite: în anii 1478-1479 cu un impozit de 16 asprii, în 1510-1515 cu 42 denari şi în 1515 cu încă 36 denari [44].

6. Stephan Bogner - înregistrat în anul 1500 fără să achite impozit;

7. Jacob Bogner - apare în trei registre de impozite pe perioada anilor 1500, 1506-1515 şi 1510-1515, achitând o sumă totală de 6 florini şi 42 denari [45].

8. Clemens Bogener - apare în Registrul de socoteli pe anul 1516 ca plătind impozitul către trezoreria regală pe data de 7 aprilie 1516, impozit în valoare de 100 florini: ad regiam maiestatem factarum flor.100 den.0 [46].

9. Jung Niclos Bogner - este probabil fiul lui Niclos Bogner; este şi el înregistrat ca meşter arcar achitînd suma de doi asprii ca impozit [47].

După cum am spus şi mai sus, arcul este înlocuit tot mai mult de arbaletă, a cărei răspândire în Transilvania are loc în secolele XV-XVI. În colecţia Muzeului de Istorie din Sibiu s-au păstrat 25 de arbalete, datate la sfârşitul secolului al XV-lea - ele fiind produse ale meşterilor sibieni sau cel puţin sunt considerate astfel de J. Bielz [48], deoarece au aplicată stema Sibiului. Meşterii arbaletari (saggitarii balistarum, Armbrüster) sunt pomeniţi sporadic de pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, pentru ca apoi prezenţa lor să crească. În Socotelile oraşului apare, începând din 1495 vreme de mai mulţi ani, trecut în cont 1 florin pentru sagittario arcuum, sagitario ballistarum, sagittariis pixidum et ballistarum, sagittario ballistarum ad tharschen  şi pentru  sagittario ballistarum pro clenodio dato[49].

Despre preţul de cumpărare al arbaletelor ne dau lămuriri Socotelile oraşului Braşov, unde în 1541 erau cheltuiţi  pro 4 arcubus fl.1 asp.17  şi  pro 14 arcubus fl.4 [50]. În Registrul de socoteli al oraşului Sibiu pe anul 1501 se atestă existenţa meşteşugului arbaletarilor prin menţionarea într-un document a preţului bolţurilor de arbaletă: Clemens bolczmacher percepit pro faciendis tellis flor.1 [51].

Meşterii pomeniţi în Registrul de socoteli al oraşului sunt :

1. Hans Armbrüster - înregistrat în Registrul de impozite din partea a doua a secolului al XV-lea, Registrul de impozite pe anul 1478-1479,  Registrul Sibiului pe anul 1484  şi în cel de pe anii  1485-1486 [52].

2. Wolfgang Armbrüster - menţionat în anii 1484-1486 [53].

3. Jorg Armbrüster - apare în Registrul pe anii 1478-1479  cu un impozit de 21 de asprii[54].

4. Michel Arumpruster - plăteşte 28 de denari în 1490 [55].

5. Mathis Arumpruster - înregistrat în anul 1500[56].

6. Clemens Bolczmacher - înregistrat în anul 1501, când el percepe 1 florin pentru fabricarea bolţurilor de arbaletă[57].

Un pas important în direcţia apariţiei de noi branşe în producţia de armament s-a înregistrat prin dezvoltarea tehnicii de turnare, ceea ce a dus la apariţia a noi arme. În secolele XV-XVI se realizează progrese cu privire la metoda de topire a metalelor şi de prelucrare a lor, luând naştere meşteşugul turnării, ceea ce a dus la apariţia tunurilor şi apoi a archebuzelor. O dovadă a importanţei Transilvaniei, în general, în producţia de arme de foc este şi faptul că cea mai veche armă de foc portativă, cunoscută în literatura de specialitate ca puşca Loshult, descoperită în localitatea omonimă din Suedia, datând de la sfârşitul primei părţi a secolului al XIV-lea[58], în urma analizelor spectrale ale bronzului din care ea a fost confecţionată, s-a dovedit că s-a folosit materie primă din Transilvania - Carpaţii Apuseni[59]. Chiar dacă locul de confecţionare al armei rămâne în discuţie, cele de mai sus confirmă că existenţa minereurilor de cupru din Transilvania a fost element determinant în dezvoltarea timpurie a producţiei armelor de foc portative. La Sibiu în anul 1370 este amintit un armurier (Büchsenmacher) al oraşului[60], iar trei ani mai târziu acelaşi armurier este atestat ca făuritor de bombarde[61], dotând cetatea Sibiului cu bombarde fixe şi pe roţi. La 10 martie 1481, într-un act de indulgenţă eliberat de decanul capitlului Sibiu, este menţionat un anume Johann Straws kanonengiesser[62], ce primea indulgenţa de iertare a viitoarelor păcate ca urmare a plecării la război împotriva turcilor: ...Johannes Straws dictus pixidarius  seu bombardus Cibiniensis praesentium exhibitor in subsidium belli et pugnae contra perfidissimos Theucros crucis Christi aemulos Thurcos gerendarum iuxta bullas...[63].

În urma folosirii prafului de puşcă se produce o adevărată revoluţie a artei militare, armele de foc grele (bombardele) ca şi cele uşoare (archebuzele şi puştile), apărute în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, devin armele cele mai preţioase iar noul meşteşug se dezvoltă tot mai mult. Armurăria îşi găseşte dezvoltarea deplină în Transilvania mai ales în oraşele de graniţă, obligate să-şi procure şi să întreţină un arsenal militar destul de utilat, datorită ameninţărilor turceşti. La Sibiu este amintită turnarea unui tun de câmp (bombardă) în anul 1380[64], iar de la începutul secolului al XVI-lea armurierii sibieni sunt constituiţi în breaslă separată, obţinând statute proprii în anul 1539, dată de la care cunosc o dezvoltare tot mai mare, ajungând să trimită meşteri pentru atelierul de turnat tunuri de la Alba-Iulia[65]. Meşterii armurieri sibieni au ajuns prin peregrinările lor, ca urmare a călătoriilor de meşter, până în ţările scandinave[66] şi cu o frecvenţă mai mare în ţările române de dincolo de Carpaţi. Astfel, la data de 14 august 1559 într-un document este atestat un oarecare Gaspar Holstayner de meserie tunar, care se întorcea din  Muntenia la Sibiu[67].

Breslele armurierilor saşi erau foarte exclusiviste şi tocmai pe această linie în anul 1546, prin dispoziţie internă, se interzice intrarea în breaslă a meşterilor de origine maghiară şi română[68]. In perioada secolelor XV-XVI sunt atestaţi în Sibiu opt meşteri armurieri :

1. Gaspar Buxemeyster - în 1480 achita 7 asprii ca impozit[69]

2. Lenarth Büchenmeyster

3. Merten Buxemeyster - desemnat meşter-căpitan al turnului aghebuzierilor in domenica proxima post Laurentii videlicet proxima ante assumptionis Mariae.(13 august 1480)[70]

4. Hans Puxenmester

5. Michel Puxenmester - in feria tertia proxima ante dominicam laetare dedi flor.6 den.4[71]

6. Johannes Straws - amintit în indulgenţa din 1481[72].

7. Gaspar Holstayner

8.Toma Haydell - meşter archebuzier atestat în 1580

Meşteşugul turnării tunurilor s-a dezvoltat în oraşele sudice şi estice ale Transilvaniei ca urmare a pericolului turcesc mai pregnant aici decât în alte zone. Cantitatea mare a producţiei de arme de foc reiese din inventarele făcute turnurilor de apărare aflate în grija breslelor, în anii 1492 şi 1493[73] şi din inventarul armamentului primit de Conrad Haas, administratorul armamentului cetăţii Sibiu în perioada 1552-1555 [74]. În arhivele Universităţii Săseşti se află documente care atestă existenţa în oraş a mai multor meşteri făuritori de archebuze, ghiulele şi pulbere. Astfel magistratul oraşului a cumpărat de la meşterul Toma Haydell archebuze, plătind în 19 ianuarie 1580 suma de 679 florini[75]. De la meşterul de ghiulele Rafael Cziny acelaşi magistrat cumpără în două tranşe ghiulele în valoare de 564 de florini, iar de la Toma Harmischmacher pulbere în valoare totală de 164 florini şi 70 de denari [76].

Toată această bunăstare economică a breslei îşi primeşte recunoaşterea prin repartizarea unui turn de apărare a oraşului, repartizare făcută branşei arghebuzierilor[77], care atâta timp cât situaţia materială i-a permis a deţinut acest turn existent şi astăzi, aflat pe strada Cetăţii, actualul Turn al Pânzarilor, turn construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de formă octogonală şi prevăzut cu o serie de metereze.

Meşteşugul fabricării prafului de puşcă era destul de vechi în Transilvania, în secolul al XV-lea producţia era destul de mare în Sibiu şi ea era monopol al magistratului orasului. Numele meşterului care făcea praful de puşcă, în această perioadă de sfârşit a secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, era Benedict Harmischmacher [78].

De obicei acest meşter se afla sub directa conducere a maistrului armurier, care era şeful Arsenalului oraşului. Obligaţiile acestui maistru armurier au fost fixate în anul 1557, fiind cuprinse în Regulamentul de serviciu privind obligaţiile lui faţă de municipalitate[79].

Faptul că  Sibiul avea o producţie destul de mare de praf de puşcă este susţinut şi de cele două cereri ale principelui Sigismund Bathory de a i se trimite 400 şi apoi 100 de măji de praf de puşcă, cereri făcute la data de 29 iulie 1597, respectiv  la data de 9 noiembrie 1597[80].

 

Meşterii producători de armament din Sibiu - 1450-1550

menţionaţi în documente

 

nr.meşteri

săbieri

8

arcari

9

arbaletari

6

scutari

4

armurieri

9

TOTAL

36


 



[1]  Ov. Drimba, Istoria culturii şi civilizaşiei, vol. II, Bucureşti, 1987, p.501-502.

[2] Hurmuzachi - Iorga, Documente privind istoria României, vol.II, Bucureşti, 1903, p.378 (DIR); vezi şi Th. Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992, p.169-170. (Aşezarea saşilor).

[3] K. Horedt, Eine sächsische Schmiede des 13. Jahrhunderts. (Ein Archäologischer beitrag zur Herkuntsforschung der Siebenbürger sächsen), în Emlékkőnyv Kelemen Lajos. Születésének nyolcvanadik évfordulójára, Koloszvár, 1957, p.349 (Eine sächsische Schmiede); vezi şi Şt. Pascu, Meşteşugurile, fig.1 şi 2.

[4] K. Horedt, Eine sächsische Schmiede, p.349.

[5]  I. M. Ţiplic, Un statut din 1514 al breslei fierarilor din Sibiu, în ICSUS, IV, 1997.

[6] Ukb., vol.II, pp.449-452.

[7] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.66.

[8] Ibidem, p.170-171.

[9] Arh.St.Sb., Z.U., I, nr.33.

[10] Ibidem, nr.60.

[11] W. Werner, Die Mediasch Zunft-Urkunden, Mediaş, 1910, p.40.

[12] Sistemul de asociere în corporaţii interurbane apare încă din cursul secolului al XV-lea în Europa de vest, fiind una din modalităţile de combatere a concurenţei străine, vezi H. Samsonowicz, op.cit., p.308 sqq.

[13] Arh.St.Sb., fond Primăria (magistratul) oraşului şi scaunului Sibiu. Socoteli economice, R., I., nr.5 şi nr.10.

[14] N. Lupu, Cetatea Sibiului, ediţia a II-a, Bucureşti, 1968, p.8.

[15] vezi  Rechnungen Hermannstadt, p.36 sqq.

[16] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.166.

[17] Ibidem.

[18] Rechnungen Hermannstadt, p.69.

[19] Ibidem, p.79 şi 92.

[20] Ibidem, p.54.

[21] Ibidem, p.36.

[22] Ibidem,p.120.

[23] Ibidem, p.264.

[24] Ibidem, p.573.

[25] Ibidem.

[26] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.172.

[27] P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din  Sibiu (1470-1653), Bucureşti, 1938, p.37. (Documente slavo-române).

[28] M. Rill, Mittelalterliche Schwerter im Brukenthalmuseum, în FVL, Band 26, 2/1983, s.80-84.

[29] Rechnungen Hermannstadt, p.69.

[30] J. Bielz, Die Hermannstädter Tartschen, în MBBM, III, 1915, s.32.

[31]  Ibidem.

[32] Ibidem. A se vedea şi galeria de arme deschisă în cadrul Muzeului de Istorie din Sibiu, unde sunt expuse o parte din aceste scuturi.

[33] J. Bielz, Die Hermannstädter Tartschen, p.32-33.

[34] Ibidem, p.32.

[35] Ibidem, p.35.

[36] Arh.St.Sb., U II, nr.518.

[37] Ukb, vol.IV, p.461.

[38] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.174.

[39] Ibidem.

[40] Rechnungen Hermannstadt, p.39, 43, 128.

[41] Ibidem, p.25.

[42] Ibidem, p.53, 69.

[43] Ibidem, p.56, 58, 95.

[44] Ibidem, p.49, 563, 572.

[45] Ibidem, p.253, 576.

[46] Ibidem, p.583.

[47] Ibidem, p.50.

[48] J. Bielz, Die Hermannstädter Armbrüste, în  MBBM, IV, 1934, p.37.

[49] Rechnungen Hermannstadt, p.197, 224, 253.

[50] Quellen zur Geschichte Kronstadt aus Sächsischen Archiven.II. Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Kronstadt, (Rechnungen Kronstadt), Braşov, 1889, p.84.

[51] Rechnungen Hermannstadt, p.345.

[52] Ibidem, p.33, 51, 102.

[53] Ibidem, p.102, 108.

[54] Ibidem, p.50.

[55] Ibidem, p.129.

[56] Ibidem, p.270.

[57] Ibidem, p.345.

[58] A. Hoff, Feuerwaffen, Braunschweig, 1969, p.4; C. Blair, European & American Arms, London, 1962, p.40; cf. E. Roman, Arme şi armuri din colecţia Muzeului Brukenthal.I.Arme de foc portative medievale, în StComB, nr.21, 1981, p.292.

[59] A. Hoff, op.cit., p.4.

[60] E. Sigerius, Chronik der Stadt Hermannstadt, Sibiu, 1930, p.2.

[61] V. Milea, Şt. Pascu , Istoria militară a poporului român , vol.II., Epoca de glorie a oastei celei mari. A doua jumătate a sec.XIV - prima jumătate a sec.XVI, Bucureşti, 1986, p.69.

[62] Ukb, vol.VII, 1991, p.263, nr.4396.

[63] Ibidem.

[64] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.70.

[65] N. Lupu, op.cit., p.10 .

[66] Ibidem.

[67] DIR,XI, Bucureşti, 1900, p.872 .

[68] N. Lupu, op.cit., p.11.

[69] Rechnungen Hermannstadt, p.72.

[70] Ibidem, p.89.

[71] Ibidem, p.134.

[72] vezi supra, nota 141.

[73] Arh.St.Sb., U.II., nr.508, 547.

[74] Idem, fond Mss., III, nr.107, p.2-8.

[75] Idem, fond Magistratul oraşului Sibiu. Registrul de socoteli economice, vol.III (1536-1656), p.130, 192.

[76] Ibidem, p.194, 196.

[77] N. Lupu, op.cit., p.46-47.

[78] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.179.

[79] Arh.St.Sb., U.V, nr.1689 din 1557.

[80] Ibidem.