b  

Cuprins

   

Prescurtări

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

INTRODUCERE

 

CAPITOLUL I

 

CAPITOLUL II

 

CAPITOLUL III

 

CAPITOLUL IV

 

GLOSAR DE TERMENI

 

Abstract in English

 

 

 BRESLELE PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ

SECOLELE XIV-XVI

 

Autor: Ioan Marian Ţiplic.

ISBN 973-651-337-8, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.

© copyright Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European, Marian Ţiplic

Seria Bibliotheca Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.

 

Capitolul II

 

 

ORGANIZAREA  BRESLELOR

PRODUCĂTORILOR  DE  ARMAMENT

 

 

Organizarea  muncii în corporaţii este bine cunoscută şi putem distinge trei  motive principale care se situează la baza creării acestor corporaţii sau bresle meşteşugăreşti: primul vine din necesitatea reglementării producţiei ca urmare a pieţei limitate, a reglementării tentativelor de garantare patronilor sau proprietarilor de ateliere a unor câştiguri importante. Al doilea factor care determină formarea comunităţilor profesionale - se poate presupune - sunt cerinţele sociale. Breslele şi corporaţiile meşteşugăreşti stabileau un sistem de legături în cadrul lor, definind prin acestea şi locul fiecărui individ în structura societăţii urbane. Şi nu în ultimul rând, avem de a face cu interesul puterii - centrale, ecleziastice şi orăşeneşti - care putea la rândul ei să exercite un control asupra activităţilor diferitelor grupări profesionale[1].

Deci, organizarea şi funcţionarea breslelor era reglementată prin acte şi statute aprobate de puterea politică şi acestea  ni s-au păstrat mai ales din cursul secolul al XV-lea - lucru valabil pentru întreaga Europă[2], nu numai pentru spaţiul transilvănean. Explicaţia rezidă în faptul că majoritatea breslelor sau corporaţiilor meşteşugăreşti au luat fiinţă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar în secolul al XV-lea au intrat intr-o fază de puternică dezvoltare, care a necesitat schimbări dese ale cadrului legislativ; cadru legislativ cerut de asociaţiile meşteşugăreşti, dar supus promulgării puterii politice. Aceste acte reprezentau constituţia după care se desfăşura întreaga activitate şi viaţă a asociaţiilor.

2.1. Conducerea breslelor. Modul de organizare şi funcţionare a breslelor era reglementat şi legiferat prin intermediul statutelor. Statutele din 1376 au reglementat cele mai de seama probleme în legătură cu viaţa economică şi juridică a breslei, cu alegerea staroştilor şi raporturile acestora faţă de membrii breslei, faţă de conducerea oraşului[3] etc.

Principalele puncte din statute se refereau la următoarele aspecte:

- sărbătorile nejustificate sunt pasibile de pedeapsă;

- fiecare meşter era obligat să marcheze produsele cu o ştampilă proprie[4];

- salariile plătite calfelor trebuie să fie aceleaşi în toate atelierele;

Statutele de breaslă erau elaborate, dezbătute şi aprobate în adunarea generală a breslei. In cadrul acesteia se dezbăteau toate problemele majore de "politică externă", ca şi problemele interne cum ar fi: primirea de noi meşteri, alegerea staroştilor, pedepsirea celor ce s-au făcut vinovaţi de încălcarea statutelor, reglementarea procesului de producţie etc. Cea mai importantă adunare a breslei era cea anuală, ce se ţinea de regulă în prima săptămână de după Crăciun, în ziua de Anul Nou. În cadrul acestei adunări, staroştii şi censorii citeau darea de seamă asupra activităţii şi averii breslei din anul anterior. La aceste adunări participau de obicei şi reprezentanţi ai autorităţilor orăşeneşti.

Membri ai breslei erau numai meşterii cu un atelier propriu, cu una sau mai multe calfe, cu unul sau mai mulţi ucenici. Meşterul şi toţi membrii familiei sale se bucurau de drepturi cetăţeneşti depline în cadrul oraşului[5]. Însă, la Cluj în secolul al XVI-lea problema se punea invers: numai cei care se bucurau de drepturi cetăţeneşti, puteau revendica dreptul de a se înscrie în breaslă. Raţionamentul Magistratului clujean fiind: Este vrednic de a fi primit în breaslă acel pe care îl acceptă oraşul, căci breslele ţin şi ele de oraş[6].

Membrii breslei erau chemaţi la adunare prin înştiinţare individuală pe tabla (albone) breslei. Tabla era prevăzută cu o cutie de bronz în care se afla convocatorul scris pe hârtie, cuprinzând data adunării, ordinea de zi  şi pedeapsa pentru cei ce vor lipsi. Cei ce refuzau să participe la adunare erau amendaţi cu predare de ceară sau bani (circa 1-2 denari)[7].

Adunările ordinare ale breslelor erau în număr de patru pe an şi ori de câte ori era nevoie se putea convoca o adunare extraordinară. Staroştii breslelor se alegeau în adunările anuale, ei îndeplinind funcţii de coordonare: economice, administrative, juridice şi religioase. Numărul lor era iniţial de doi, purtând nume diferite, după limba în care era redactat articolul de breaslă, ca: magistri fraternitates, magistri cehae, seniores magistri, primari, magistri, Zechmeister. Staroştii trebuiau aleşi de adunarea tuturor meşterilor cu unanimitate de voturi şi din această cauză alegerile erau de foarte multe ori prelungite cu 2-3 zile.

După cum am spus mai sus, staroştii erau iniţial în număr de doi, dar odată cu sporirea numărului de meşteri breslaşi, cum era în cazul Sibiului începând din secolul al XV-lea, numărul lor a ajuns la 4-5. Cel mai în vârstă se numea staroste batrân sau părintele breslei (senior  magistrarum, senior caehae, apa, Zechvater), iar ceilalţi erau numiţi "al doilea", "al treilea", "al patrulea" staroste. In cazul în care numărul se limita la doi atunci cel bătrân era numit senior iar cel tânăr junior[8]. Un astfel de caz poate fi şi cel întâlnit în cazul breslei arcarilor sibieni, unde la sfârşitul secolului al XV-lea avem menţionaţi doi meşteri : Niclos Bogner şi Jung (junior) Niclos Bogner[9] deşi, în acest caz avem mai degrabă de a face cu doi meşteri ce provin din aceeaşi familie, deoarece ei nu sunt individualizaţi ca meşteri, ci doar ca nume.

Decizia în cele mai importante probleme revenea seniorului, ceilalţi staroşti sau conducători ai breslei cu diferite funcţii, ca de altfel orice membru al breslei nu puteau refuza vreo sarcină încredinţată de cel dintâi. Staroştii trebuiau să fie bărbaţi cinstiţi, respectabili şi cu experienţă şi care în trecut nu au avut păcate şi nu au suferit condamnări: Gute erfahrene, aufrichtige, redliche, Männer so formals mit keiner ofentlichen Sünde, Schaden und Lastern bestraft gewessen[10].

După alegere orice staroste trebuia să depună jurământ faţă de breaslă, jurământ în care intrau toate îndatoririle ce-i reveneau faţă de oraş, prin supravegherea calităţii produselor, spre a nu ieşi pe piaţă produse necorespunzătoare şi faţă de breaslă, obligându-se să supravegheze respectarea legilor acesteia, să fie cinstiţi şi nepărtinitori, să militeze pentru cinstea şi onoarea breslei[11].

In mâna starostelui se aflau şi registrele de breaslă, anume acela al şedinţelor sau al staroştilor, cel al primirii şi confirmării ucenicilor ca şi registrul meşterilor şi al pedepselor. În atribuţiile părintelui breslei mai intrau şi primirea şi repartiţia ucenicilor, ca şi examinarea lucrării de măiestrie a candidaţilor la titlul de meşter. Ei purtau şi sigiliul oficial al breslei; din cele trei oraşe care fac obiectul studiului nostru nu cunoaştem decât pe cel al fierarilor sibieni din secolul al XVIII-lea[12]. Starostele mai avea şi atribuţii judecătoreşti atât în ceea ce priveşte problemele economice ivite în rândul breslei în procesul de producţie, cât şi în domeniul problemele personale ale meşterilor. In cazul în care aceste probleme depăşeau atribuţiile şi competenţa staroştilor, cazul era judecat de adunarea generală, care putea pronunţa sentinţa. Atâta timp cât se dezbătea cazul cel împricinat părăsea sala spre a nu influenţa în nici un fel, nici prin simpla sa prezenţă, decizia, pentru ca sentinţa să fie cât mai nepărtinitoare[13].

Staroştii se mai ingrijeau şi de alte probleme mai marcante ale breslei: îngrijirea altarului breslei, a iazurilor, a pământurilor şi a celorlalte bunuri imobile ale breslei, precum şi de aprovizionarea, întreţinerea şi apărarea turnului şi a curtinei sau a porţiunii de centură de fortificaţie încredinţată breslei. Pe lângă aceste sarcini staroştii se bucurau şi de nişte avantaje: ei îşi alegeau primii ucenicii şi calfele, ocupau întotdeauna locul cel mai bun în târg şi primeau o compensaţie în bani, de câţiva florini pe an, pe lângă  o parte a taxelor percepute pe certificatele ucenicilor şi calfelor [14].

Pe lângă toate acestea este clar că staroştii nu se puteau ocupa singuri de o asemenea multitudine de sarcini, fiind ca atare sprijiniţi în activitatea lor de o serie de ajutoare alese din rândul meşterilor. In ordinea importanţei primul ar fi părintele calfelor (pater sodarium, logenyek atya, Knechvater) ales de adunarea breslei[15]. Acesta primea practic toate atribuţiile starostelui privitoare la calfe, îndrumând pe acestea în toate problemele economice, sociale şi morale, conducând adunările lor, căutând loc de muncă acelor calfe care îşi efectuau călătoria de calfă, pronunţând şi încasând onorurile aidoma starostelui şi în ultimă instanţă fiind supraveghetorul calfelor. Părintelui calfelor îi urmau în ordinea importanţei meşterii controlori (Schaumeister) şi consiliul meşterilor celor mai bătrâni (Alterschaft), aceştia din urmă constituind un fel de consiliu permanent al starostelui. Breasla mai avea un notar (notarius) care întocmea procesele verbale ale adunărilor, redactând în acelaşi timp şi certificatele de ucenicie şi cele de moralitate ale calfelor călătoare, ţinând contabilitatea şi purtând corespondenţa. Iniţial funcţia era îndeplinită de cel mai tânăr staroste, apoi ea i-a revenit unuia dintre meşterii tineri, de obicei celui mai cult, care pentru serviciile aduse era retribuit, iar pentru fiecare certificat, fie de ucenicie, fie de moralitate, primea o cotă  parte din taxele percepute de breslă. In sfârşit mai exista meşterul tânăr (Jungster Zechmeister), care nu era ales, ci era ultimul venit în breaslă, rămânând în această funcţie până când o calfă trecea examenul de măiestrie devenind meşter breslaş. Meşterul tânăr se îngrijea de buna desfăşurare a adunărilor breslei, de altarul acesteia şi servea masa la ospeţele breslei. Deci, acestuia îi reveneau misiunile cele mai ingrate, fapt ilustrat mai târziu şi de plângerile acestor meşteri către Magistratul oraşului[16].

Mai exista o atribuţiune nemenţionată anterior, dar de mare importanţă: cea a administrării averii breslei. Aceasta era inventariată cu ocazia schimbării staroştilor, starostele vechi dând socoteală în faţa adunării de felul cum a administrat această avere. Ca o dovadă că fondurile breslelor puteau fi uneori considerabile stă şi faptul că în anii 1528, 1532 şi 1543 Laszlo Schmidt primeşte pentru lucrările sale în contul primăriei Sibiului suma totală de 73 de florini de aur[17]. Pe de altă parte cheltuielile pentru obţinerea cetăţeniei şi pentru a fi primit în breaslă, cumulate, se cifrau în secolul al XVI-lea la suma de 318 denari, bani care reprezentau contravaloarea ospăţului de primire în breaslă  şi taxele achitate Primăriei şi breslei. Deci, dacă numai aceste taxe erau aşa de mari putem să presupunem că averea breslei fierarilor sibieni în aceasta perioadă era destul de mare.

Tot cu prilejul schimbării staroştilor se înmânau şi documentele din lada breslei şi cheile acesteia, citindu-se încă  o dată statutele pentru a nu putea nimeni invoca faptul că nu le-a cunoscut[18]. Breslele fiind recunoscute de oficialităţile oraşului şi de legile statului aveau, deci, statut de persoană juridică, implicit puteau dispune de bunuri mobile şi imobile. Aceste bunuri ce constituiau averea breslei nu apar de la început, primele menţiuni ce se referă la ele sunt din secolul al XIV-lea. La început foarte modeste, aceste averi cresc pe măsura creşterii şi dezvoltării breslelor. Bunurile provin din veniturile regulate, din taxele plătite de tinerii ucenici la primirea lor în breaslă, de calfe la declararea lor ca meşteri şi de meşteri sub forma cotizaţiilor anuale. Tot o sursă de venit era reprezentată şi de sumele provenite din numeroasele amenzi aplicate ucenicilor, calfelor şi chiar meşterilor pentru diferite abateri de la statut sau cele provenite din vânzarea produselor confiscate de meşterii controlori. Banii lichizi erau depuşi în lada breslei alături de documentele importante. Aceasta avea de obicei două lacăte cu două chei diferite, fiecare dintre ele fiind încredinţată unuia dintre staroşti. Lada era iniţial păstrată în casa starostelui, dar mai târziu, când breslele au dispus de case proprii, aceasta ocupa un loc de cinste în una din camere, având aproape o valoare mistică; în faţa ei depunând jurământul staroştii. Pe lângă bunurile mobile breslele armurierilor mai deţineau şi bunuri imobile, proprietăţi funciare: grădini, eleştee, fâneţe, pământuri arabile, case în oraş.

2.2. Funcţiile breslelor. Organizarea atât de severă şi de complexă a breslelor de meşteşugari a avut drept scop posibilitatea împlinirii unor funcţii cerute de organizarea întregii societăţi din acea perioadă. Datorită acestei organizări rigide breslele au fost în stare să îndeplinească rolurile ce le reveneau: economice, sociale, politico-militare şi nu în ultimul rând religioase.

A) Funcţia economică. Cea dintâi grijă a breslelor cât şi a oficialităţilor, era să asigure o producţie suficientă, de calitate corespunzătoare şi la preţuri potrivite. Pentru un produs necorespunzător din punct de vedere calitativ nu era răspunzător numai meşterul respectiv, ci întreaga breaslă. De aceea breasla avea grijă ca produsele care se vindeau la mare distanţă de locul de producţie să fie executate cu mare atenţie. Aceasta nu era numai o chestiune de onoare  a breslei, ci şi una de natură materială extrem de importantă: câştigul meşterului şi al breslei prin învingerea concurenţei[19]. Aceste interese conjugate explică dispoziţia tuturor statutelor de breaslă, începând cu cele din 1376, privitoare la calitatea produselor.

Pentru asigurarea calităţii produselor se luau diferite măsuri, unele generale, valabile pentru toate breslele (controlul periodic al produselor), altele speciale, numai pentru anumite meşteşuguri (imprimarea semnului meşterului sau al sigiliului breslei). Pentru breslele producătorilor de armament din Sibiu nu a existat obligativitatea marcării cu semn personal de meşter şi de aceea se cunosc doar trei astfel de semne, dar fără posibilitatea atribuirii lor.  Se poate spune că fiind vorba de produse supuse unor reglementări speciale şi de multe ori interzise spre comercializare în exteriorul Transilvaniei, pentru a se desfăşura într-o cât mai mare clandestinitate comerţul de contrabandă, atestat de documentele vremii, cei mai mulţi meşteri producători de arme nu îşi marcau toate produsele.

Tot în vederea asigurării calităţii produselor, controlorii breslei circulau prin târg cercetând mărfurile. Pentru a asigura satisfacerea nevoilor de consum intern, breslele şi oficialitatea luau măsuri în privinţa aprovizionării cu materii prime în cantităţi suficiente pentru toţi meşterii. Pentru meşterii ce făureau arme materia primă principală era minereul de fier, fierul şi oţelul. In Transilvania mine de fier funcţionau la Rimetea, Hunedoara, Ghelar, Vaşcău (Bihor) şi la Mădăraş (Scaunul Ciuc)[20]. Este de presupus că materia primă necesară meşterilor saşi sibieni şi braşoveni provenea atât din minele de pe pământul crăiesc, cât şi din afara acestuia, mai ales din Ţara Românească, deoarece pentru anul 1538 voievodul Ioan Zapolya interzice importarea minereului de fier şi a unor produse din fier din afara Transilvaniei[21], probabil ca o măsură de protecţionism a producţiei transilvane. Coroborând acest fapt cu unele toponime ce ne sugerează existenţa în Muntenia a unor mine de fier, toponime ca Buneştii de Fier (moşie aflată în Argeş şi închinată episcopiei de Argeş de soţii Preda şi Stanca Milcoveanu)[22], putem trage concluzia că necesarul de minereu de fier şi de fier al meşterilor sibieni era procurat de dincolo de Carpaţi, din imediata apropiere a acestora.

Pentru ca breslele să-şi indeplinească adevăratele lor rosturi economice, era necesar, în primul rând, nu numai să se producă în cantităţi suficiente arme, ci şi ca acestea să poată fi cumpărate. Pe această linie dietele Transilvaniei au fixat în nenumărate rânduri preţuri la aceste articole[23].

B) Funcţia socială. Legăturile sociale dintre membrii breslei erau foarte puternice. Petrecerile organizate cu prilejul primirii noilor membri în breaslă, a primirii ucenicilor, erau ocazii de veselie pentru toţi membrii breslei. Cea mai frumoasă serbare avea loc cu prilejul alegerii staroştilor, când participau toţi meşterii împreună cu soţiile lor[24].

Când un meşter breslaş se găsea la strâmtoare, breasla îl ajuta cu bani din lada ei sau cu materii prime din rezervele pe care le avea. Breasla se îngrijea şi de meşterul bolnav, acordând familiei acestuia pe perioada bolii împrumuturi plătibile dupa însănătoşire[25]. Breslele aveau grijă cu stricteţe ca nici un membru al comunităţii să nu le facă de ruşine şi pentru a avea o garanţie în ceea ce priveşte calităţile etice, se avea în vedere încă din momentul primirii caracterul pretendentului. Era pretinsă cucernicie, prin care în sens larg erau înţelese ordine, onestitate, loialitate. Cel care tulbura armonia: acuza un meşter de minciună, îi arunca la mânie vorbe grele era aspru pedepsit[26]. În statutul fierarilor din Sibiu din anul 1514 aceste lucruri erau pedepsite cu o amenda de 4 livre de ceară[27]. Grija breslei faţă de membrii săi se manifesta şi cu prilejul înmormântării, meşterul decedat fiind înmormântat pe cheltuiala breslei şi chiar membrii familiilor se bucurau de acelaşi tratament[28].

C) Funcţia politico-militară. Odată cu întărirea economică a breslelor şi cu sudarea rânduielilor sale ele devin o forţă politică şi militară. De la sfârşitul secolului al XIV-lea, când Sigismund de Luxemburg (1387-1437) dispune întărirea oraşelor şi înconjurarea lor cu ziduri de apărare, acestea au fost încredinţate spre întreţinere, înarmare şi apărare breslelor. Cât de bine erau dotate turnurile, bastioanele şi zidurile oraşelor o dovedeşte, în cazul Sibiului, şi faptul că din 1241 şi până în 1848 cetatea nu a căzut niciodată în luptă[29]. Acest lucru se răsfrânge pozitiv asupra activităţii breslelor producătoare de armament din Sibiu, în sarcina cărora a căzut această dotare, care însemna săgeţi, arbalete, arcuri, scuturi, săbii şi mai târziu arme de foc. In secolul al XIV-lea fierarii deţineau, împreună cu breslele aurarilor şi ţesătorilor, apărarea turnului Heidenberg. La sfârşitul secolului al XIV-lea, mai exact în 1493, fierarii aveau în grijă un turn al cărui inventar era format din: 6 archebuze, 8 puşti de mână, 75 kg de pulbere, 12 arbalete, 400 săgeţi pentru arbalete, 2 butoaie cu săgeţi pentru arc, 2 platoşe[30]. Două secole mai târziu întâlnim în aceeaşi formaţie breslele mai sus menţionate, dar acum având fiecare un turn propriu, apărând şi bastionul Soldisch. Căpitanii desemnaţi pentru apărarea bastionului au fost aurarul Gaspar, fierarul Lassel şi ţesătorul Andrei[31].

In anul 1492 breasla arcarilor sibieni avea singură un turn, fiind depozitate în el următoarele arme: 10 puşti de mână (archebuze), 25 de funţi de pulbere, 2 îmblăcie de fier, 1000 săgeţi de arbaletă[32]. Pentru anul 1575 avem atestate în inventarul turnurilor Sibiului următoarele bresle ce deţineau fiecare câte un turn: fierarii, săgetarii cu pieptănarii şi săbierii. Turnul fierarilor era dotat cu următoarele arme: 1 tun falconete simplu (calibru mic), 15 archebuze, 12 puşti de mână, 7 butoaie cu pulbere, 9 halebarde, 1 platoşă şi 6 armuri. Săgetarii şi pieptănarii aveau următorul inventar în turn: 2 archebuze, 2 archebuze mici (de jumătate), 2 archebuze scurte, 2 puşti de mână, 3 butoaie cu pulbere şi 1 platoşă. Turnul săbierilor era cel mai sărac, 2 archebuze şi probabil că el s-a desfiinţat puţin mai târziu[33].

Breslele erau deosebit de indicate pentru apărarea cetăţii, fiind organizaţii disciplinate şi pe timp de pace; membrii breslei fiind obligaţi să facă exerciţii de tras cu arcul şi cu arbaleta, iar interesul pentru aceste exerciţii era trezit prin organizarea de concursuri pentru care oraşul dona importante premii în postavuri şi bani[34]. În plus, o dată pe an, avea loc trecerea în revistă a breslaşilor apţi să poarte arme, care erau obligaţi să apară echipaţi cu arc, arbaletă, sabie şi lance sau cu puşcă şi platoşă[35]. Tot acest echipament costa în anul 1594 opt florini din care pentru lance 45 de denari, pentru spadă 1,90 florini, pentru coif  20 de denari, iar restul reprezentau armele de foc[36]. Meşterul breslaş era obligat prin statut să fie mereu pregătit de luptă. Astfel în statutul fierarilor sibieni din anul 1514 se spunea clar că pretendentul la titlul de meşter trebuia să facă dovada deţinerii unei gutte pux zwm czyll[37]. Totodată meşterii din breslele producătoare de armament din Sibiu, pe lângă obligaţia de a presta serviciul de garnizoană, mai trebuiau să predea, contra plată evident, o anumită cotă de arme municipalităţii oraşului[38].

Ameninţarea tot mai evidentă a unei invazii turceşti de mari proporţii a obligat oficialităţile oraşului Braşov să elaboreze încă din anul 1491 un regulament, care, pe lângă prevederile interne ale fiecărei bresle cu privire la apărarea fortificaţiilor oraşului, prevedea obligaţiile cetăţenilor în timpul unui asediu. Fiecare bărbat era dator să posede următoarele arme: o arghebuză, o sabie, un arc şi o lance de tipul celor care se folosea la vânarea mistreţilor. Fiecare poartă urma să fie apărată de 50 de oameni cu armele lor, bastioanele din colţuri de câte 10 oameni. La fiecare poartă şi fiecare bastion era obligatoriu să fie prezent un meşter specialist în confecţionarea armelor de foc, ceea ce indică pentru această perioadă un număr de cel puţin 8 meşteri din această specialitate[39].

Implicarea breslelor armurierilor în dotarea, întreţinerea şi apărarea fortificaţiilor oraşului Cluj respectă tipicul existent şi în celelalte oraşe puternice din centrul şi sudul Transilvaniei. Fortificaţiile Clujului în secolul al XVI-lea erau constituite din ziduri crenelate, prevăzute cu turnuri şi bastioane puternice, ce erau încredinţate spre apărare breslelor. Avem atestată în Cluj pentru secolul al XVI-lea existenţa unui turn al fierarilor şi unul al săbierilor (cunoscut şi sub numele de Poarta Turzii - Tordaer Tor s.n)[40], primul aflându-se în capătul străzii Heilligeistgasse (Str. Petroşani) în apropierea intersecţiei acesteia cu strada Kinizsigasse (Str. Pavel Chinezu), iar al doilea, cel al săbierilor, se afla în capătul străzii Tordaergasse (Str. Universităţii), în apropierea bisericii iezuiţilor[41]. Faptul că una din porţile oraşului se afla în apărarea săbierilor arată, cât se poate de clar, că breasla, la data respectivă, avea o situaţie economică foarte bună, ce-i putea permite întreţinerea unui turn aşa de important în geografia fortificaţiilor cetăţii.

Pe lângă prevederile din statutele breslelor cu privire la obligaţiile militare[42] ale membrilor, armurierii erau obligaţi să asigure cu armament mai întâi turnurile oraşului, fiind de asemenea obligaţi să asigure repararea acestui armament depozitat. În anul 1502 fiecare breaslă avea impusă o contribuţie de 50 denari pentru întreţinerea fortificaţiilor, dar în 1517 Ludovic al II-lea îi scuteşte pe clujeni de această taxă pentru ca să-şi poată reface şi completa sistemul de fortificaţii[43].

Pe lângă funcţiile militare breslele au îndeplinit de multe ori, prin intermediul staroştilor lor şi funcţii politice. In Transilvania, spre deosebire de Germania, influenţa meşteşugarului, asupra administraţiei politice s-a menţinut în permanenţă şi s-a accentuat tot mai mult prin unirea tot mai strânsă a breslelor. Aceste circumstanţe explică faptul că în regulamentul breslelor din 1376 găsim o dispoziţie referitoare la influenţa politică pe care acestea o exercitau. Documentul sus menţionat atestă clar faptul că influenţa breslelor trecea de graniţele domeniului economic, deoarece meşterii de breaslă ce aveau îndatorirea de a participa la adunările de scaun, ce aveau loc de patru ori pe an, nu participau numai la rezolvarea problemelor de natură economică ci şi a celor ce priveau bunăstarea obştească[44].

Această influenţă a crescut şi mai mult, când, la sfârşitul secolului al XV-lea, după reunirea scaunelor şi districtelor săseşti, până atunci separate, într-o naţiune politică unitară, şi breslele au creat o unitate organică ca urmare a unei vieţi economice similare[45].

D) Funcţia religioasă. Breasla nu reprezenta numai o comunitate social-economică, ci şi o comunitate religioasă. Pe planul religios şi al moravurilor influenţele ei au fost la fel de importante şi de profunde ca şi în plan economic. Chiar şi numai numeroasele amenzi în ceară percepute pentru majoritatea delictelor de mai mică importanţă ne arată că relaţiile breslelor cu biserica erau destul de strânse.

Breslele aveau de obicei un altar propriu unde de sărbători, cu ocazia slujbei, dar mai ales de ziua sfântului protector, se ardeau lumânările până la capăt şi de unde se oficia slujba. Pentru breslele sibiene ne este atestată existenţa altarelor de breaslă, dar fără menţiunea sfântului protector[46].

Participarea la slujbele religioase era obligatorie, fiecare breaslă deţinea o strană  proprie, denumită dupa ea şi separată de celelalte bresle, unde meşterii trebuiau să se aşeze ţinând cont de rangul lor[47].

Diversele statute ale breslelor conţin dispoziţii exacte în ceea ce priveşte prilejurile în care trebuiau citite liturghiile. Fierarii sibieni, în statutul din 1514, au reglementate aceste lucruri, ei ţinând  anual trei slujbe religioase Gott zu lob und seiner gebenedeytter mutter Jungfraw Marie (ca laudă Domnului şi Maicii Sale Fecioara Maria)[48].

O altă activitate religioasă o constituiau procesiunile, la care breslele luau parte in corpore, la toate breslele fiind o tradiţie ca membrii să poarte în alai solemn la groapă pe tovarăşul decedat. Neglijarea acestei obligaţii era pedepsită cu o amendă în ceară. Prima reglementare în acest sens a şi fost făcută în regulamentele pentru fierari şi tăbăcari:  funerum sepulturam negligens libram cerae dabit pro emenda, respectiv sepulturam vero funeris negligens vndecin denarios ammittet [49].

Problema religioasă îşi pierde tot mai mult din importanţă în decursul timpului în favoarea prevederilor economice, sociale şi politice, dovedind că, pe măsură ce se dezvolta producţia, interesele meşterilor nu mai merg alături de cele ale bisericii, încercându-se o ieşire de sub influenţa acestei instituţii [50].

2.3. Ucenicii, calfele şi meşterii. Ascensiunea în cadrul breslelor, precum şi pătrunderea în breaslă, nu erau deloc simple, necesitând ani lungi şi grei de pregătire, privaţiuni şi umilinţe. Incă din fragedă copilărie fiii de meşter erau educaţi spre a prelua atelierul tatălui, fiind obişnuiţi cu atelierul şi cu munca în cadrul meşteşugului. Statutele nu vorbesc clar despre vârsta la care un tânăr intra în ucenicie, ele specificând de obicei că trebuie să fie mărişor[51], probabil vârsta aceasta fiind de 10-12 ani[52]. Inainte de a fi primit în ucenicie un astfel de tânăr trebuia să facă în atelierul meşterului un timp de probă (2-3 săptămâni), pentru testarea aptitudinilor candidatului. Nici un meşter nu avea dreptul să ţină un ucenic neangajat peste timpul stabilit de probă sub pedeapsa achitării unei amenzi în valoare de 1 florin şi a 2 litre de ceară plătite pentru lada breslei[53].

O altă condiţie pentru primirea la învăţătură a unui tânăr era aceea a originii, candidaţii trebuind să provină din familie de oameni cinstiţi şi din căsătorii legitime (de thoro conjugali). In faza de început acest lucru putea fi dovedit cu 2 martori, însă mai târziu se va cere certificat de naştere, care să ateste că provin dintr-un vero et legittimo thoro habeatur matrimonium, aşa cum se specifica în statutul din 12 noiembrie 1484, al breslei reunite a arcarilor, săbierilor, scutarilor şi şelarilor din Cluj[54], statut care a avut ca model  statutul pintenarilor şi săbierilor din Sibiu. O dată trecută proba de aptitudini ucenicul putea fi angajat de meşter în schimbul unei taxe în bani sau în natură. Această taxă variază de la breaslă la breaslă şi mai ales de la perioadă la perioadă. In Sibiu ucenicii plăteau iniţial 4 florini, pentru ca în secolul al XVII-lea să se ajungă la 12 florini[55].

Aceşti ani de ucenicie nu erau aşa de uşori, fapt ce îl putem deduce din prevederile statutare, care spun că pe perioada celor patru ani de ucenicie, ucenicul putea fi folosit şi pentru munci extraprofesionale circa 2 ore pe zi[56]. Deci, ucenicul era un fel de slugă în casa stăpânului său, pe care trebuia să-l slujească cu cinste: să taie lemne, să aducă apa, să-i spele meşterului picioarele în fiecare sâmbătă. Dacă era prins jucându-se în timpul lucrului, care dura de obicei de la răsaritul şi până la apusul soarelui, ori jucând cărţi sau zaruri în vreo cârciumă, era dus în faţa adunării breslei, unde i se aplicau de la nouă lovituri de nuia în sus.

După terminarea ucenicie, i se elibera ucenicului un certificat de învăţare a meşteşugului, plătind o taxă de 25 denari. Pe baza acestui certificat ucenicul eliberat putea fi angajat calfă. Noua calfă era primită în rândurile calfelor cu un ceremonial ce se sfârşea cu o masă, numită "paharul de tovărăşie" şi care era destul de costisitoare: 50 de covrigi, pâinea necesară, o friptură şi o vadră de vin[57]. Calfa cea  nouă ţinea o cuvântare, apoi bea trei pahare de vin: unul pentru ţară, al doilea pentru oraş şi al treilea pentru breaslă. O dată recunoscută calfa avea două posibilităţi: să rămână la meşterul de la care a învăţat meseria sau să ia drumul pribegiei, să-şi facă timpul de călătorie (Wanderjahre) în oraşele unde meşteşugul respectiv era mai dezvoltat, în scopul de a-şi însuşi mai bine meseria. Oraşul în care era cel mai bine dezvoltat meşteşugul făuririi armelor era Nürnberg şi avem atestată prezenţa în secolul al XVI-lea, mai exact  în  jurul  anului  1530, a  unui  meşter  pe  nume  Valentin Transilvăneanul (Valentin Siebenbürgen), care este posibil ca în urma efectuării călătoriei de breaslă în acest oraş să fi decis să se stabilească aici, căsătorindu-se cu fiica meşterului său, Wilhelm de Worms[58]. Locul de origine al acestui personaj nu poate fi stabilit cu certitudine, dar pornind de la ideea că în Transilvania existau două centre mari ale producţiei de arme, se poate avansa ipoteza originii braşovene sau sibiene a calfei. Se pare că acest Valentin era specializat în făurirea de armuri, iar menţionarea sa este legată de un astfel de articol care poartă marca sa de control pe toate componentele (un coif din profil cu podoabă de crini şi iniţialele V.S.). Timpul obligatoriu de călătorie era de 2-4 ani, fiind scutite doar calfele bolnave sau cele care după moartea părinţilor preluau atelierul.

După întoarcerea din călătorie calfele se prezentau la examenul de meşter, dar erau obligate să prezinte: certificat de naştere, pentru a se certifica că este născut din căsătorie legitimă, certificat de ucenicie, certificat de moralitate, certificat de călătorie. Conform acestor dovezi calfa era declarată cetăţean al oraşului şi se pute a prezenta la examenul propriu-zis, care consta dintr-o probă practică, o lucrare de măiestrie sau capodoperă. Lucrarea trebuia executată prin propriile puteri ale calfei, fără nici un ajutor străin. La fierari era ceva mai lejer, meşterul care supraveghea lucrarea putea    ajute  calfei  la  baterea  fierului   cu  ciocanul,  dar era  interzis  să-i  dea  vreo  indicaţie  sub  pedeapsa  amenzii de 2 florini[59]. Lucrarea isprăvită era prezentată breslei, care alegea o comisie de examinare, ce aproba sau respingea lucrarea; în ultimul caz calfa primea o prelungire a termenului, dar plătea între 50 de denari şi 1 florin pentru fiecare săptămână de întârziere[60].

Pentru a fi primit în breaslă şi pentru a se bucura de toate drepturile unui meşter breslaş, candidatul trebuia să mai îndeplinească unele "formalităţi" destul de costisitoare. În primul rând, trebuia să dea o masă meşterilor din breasla respectivă. S-a păstrat descrierea unei asemenea mese, care merită să fie redată pentru "coloritul" ei:

- patru feluri de mâncare, după cum urmeaza: primul fel, prăjitură cu chimen şi doi claponi cu orez; felul doi, diferite fripturi şi anume: un purcel umplut, o gâscă, un clapon, patru găini umplute, cinci funţi de muşchi de porc, 8 funţi de muşchi de vacă, muşchiul şi jumătatea dinapoi a unui iepure; felul trei, varză cu carne; felul patru, orez cu lapte şi jumări; după aceea se serveau fructe. Pe lângă cele patru feluri de mâncare se bea vin în valoare de 2 florini. Dacă un nou membru nu poate da o asemenea masă, trebuia să plătească 12 florini din care meşterii urmau să-şi pregătească singuri masa[61].

Pentru a deveni membru al breslei, candidatul mai trebuia să indeplinească o condiţie: să se căsătorească. Acest lucru era obligatoriu din două motive: pe de o parte, pentru a asigura tihna familiei meşterilor şi moralitatea breslei, iar pe de altă parte, pentru ca meşterii să-şi poată căsătorii fiicele. După ce se constata că tânărul meşter îndeplinea toate condiţiile, el era primit în breaslă şi putea să-şi deschidă atelier[62].

 

 

 

Formular de atestare a calitaţii de calfă – sec. XIX

 

 




[1] H. Samsonowicz, Trois formes d’organisation de l’artisanat dans les villes hanséatique aux XIVe - XVe sičcles, în Les métiers au Moyen Âge, p.309.

[2] N. Coulet, Les confreries de metier a Aix au bas Moyen Age, în Les metiers au Moyen Age, p.60 sqq.

[3] Şt. Pascu, Meteşugurile, p.86.

[4] Acest lucru devine într-adevăr obligatoriu abia din secolul al XVI-lea, când se dă o ordonanţă pe această temă (vezi Tihamer, AE, p.408).

[5] E. MolnÁr, A Magyar társadalom története, Budapest, 1949, p.124.

[6] S. Goldenberg, Clujul în sec. XVI. Producţia şi schimbul de mărfuri, p.188. (Clujul în sec. XVI).

[7] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.308.

[8] Ibidem.

[9] Quellen zur Geschichte Siebenbürgens aus sächsischen Archiven. Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, I. Band von c.1380-1516, Hermannstadt, 1888, p.49-50 (Rechnungen Hermannstadt).

[10] E. Sigerius, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p.113.

[11] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.303.

[12] D. IvănuŞ, Tipare sigilare de breaslă din colecţia Muzeului de Istorie din Sibiu, în RM, XXX, nr.2, 1993, p.62; vezi Nr. inv. M. 5464, Muzeul de Istorie Sibiu.

[13] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.304.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p.305

[16] E. Sigerius, op.cit., p.116.

[17] Arh.St.Sb., Fond Primăria (Magistratul) oraşului şi scaunului Sibiu. Socoteli economice, R.I, nr.5, 10.

[18] Din păcate lăzile de breaslă ale breslelor producătoare de armament nu ni s-au păstrat, exitând doar în colecţia Muzeului din Braşov o ladă atribuitü breslei fierarilor.

[19]  Şt. Pascu, Meşteşegurile, p.321.

[20] D. C. Giurescu, A. Pănoiu, Feronerie veche românească, Bucureşti, 1967, p.11.

[21] Arh. St. Sb., Z.U., I, nr.52.

[22] DIR, XVI, B3, p.43, nr.54.

[23] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.323. Fixarea preţurilor maximale la vânzarea produselor era practicată şi de bresle în vederea înlăturării concurenţei între meşterii din cadrul aceleaşi bresle. Avem un exemplu în acest sens în Italia, unde la 22 mai 1248, toţi meşterii armurieri din Genova şi-au dat acordul pentru angajarea unor meşteri din afara oraşului şi pentru stabilirea unor preţuri valabile pe o perioadă de 5 ani ale diferitelor piese componente ale armurii. St. A. Epstein, Wage, Labor and Guilds in Medieval Europe, Chapel Hill and London, 1991, p.70-71.

[24] St. Pascu, Meşteşugurile, p.325.

[25] Ibidem, p.326.

[26] R. Rösler, Beitrag zur Geschichte des Zünftwesens. Älteres Zünftwesen in Hermannstadt bis zum Jahre 1526, Hermannstadt, 1912, p.36.

[27] Arh.St.Sb., Z.U., I, nr.32; I. M. Ţiplic, Un statut din 1514 al breslei fierarilor din Sibiu, în ICSUS, IV, 1997.

[28] Şt.  Pascu, Meşteşugurile, p.326.

[29] E. Sigerius, op.cit., p.112.

[30] Arh.St.Sb., Documente foi  volante, U.II, nr.547.

[31] Ibidem, U.IV, nr.746.

[32] Ibidem, U.II, nr.518.

[33] Ibidem, U.V, nr.886.

[34] Fr. Teutsch, Sibiul în prejma anului 1500, vol.I, p.108; G. Seivert, Die Stadt Hermannstadt, p.69.

[35] R. Rösler, op.cit., p.54.

[36] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.335. Comparativ dăm valoarea unor piese de armament la sfârşitul secolului al VIII-lea: o spadă - 60 dinari; un coif - 72 dinari; o lance şi un scut - 14 dinari. Cf. Ov. Drimba, op.cit., p.479.

[37] Arh.St.Sb., Z.U., I, nr.32.

[38] ŞT.Pascu, Meşteşugurile, p.334.

[39] Fr. Müller, Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen, Sibiu, 1846, p.124.

[40]  S. Goldenberg, Clujul în sec.XVI, p.211-212; P. Niedermaier, Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet, Teil I. Die Entwiklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 1996, p.136-137, fig.107

[41] P. Niedermaier, op.cit., p.137

[42] Fiecare meşter breslaş era obligat să facă de strajă sau să participe la luptă sub pedeapsa plătirii unei amenzi echivalente cu taxa de admitere în breaslă sau chiar a excluderii. În timp de pace turnul era păzit ziua de un meşter, iar noaptea de doi ( Arh.St.Cluj, Protocoalele oraşului Cluj, 1585-1605, p.240). În timp de război meşterii erau obligaţi să se îndrepte spre turnul încredinţat în apărare de îndată ce primeau ordin în acest sens din partea judelui. Pentru mai multe detalii vezi R. Rösler, op.cit., passim; G. Rajka, A kolozsvari szaboczek  története, Cluj, 1913; Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.327-335; S. Goldenberg, Clujul medieval, 95 sqq.

[43] S. Goldenberg, Clujul medieval, p.42.

[44] Arh.St.Sb., Z.U.,I, an 1376 XI 9, nr.3.

[45] R. Rösler, op.cit., p.76.

[46] Arh.St.Sb., Z.U., I, nr.32.

[47] R. Rösler, op.cit., p.73.

[48] Ibidem, p.78.

[49] Vezi supra, nota 63.

[50] ŞT. Pascu, Meşteşugurile, p.56.

[51] Ibidem, p.266.

[52] Statutele săbierilor din Bologna stabileau că un ucenic trebuia să aibă cel puţin 8 ani şi aceasta reprezenta limita inferioară de vârstă. Aceşti ucenici puteau să servească într-un atelier aproximativ 5 ani pe cheltuiala lor sau 7 ani pe cheltuiala stăpânului. St. A. Epstein, op.cit., p.104, 109.

[53] ŞT. Pascu, Meşteşugurile, p.266.

[54] F. Zimmerman, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol.VII, Bucureşti, 1991, p.374, nr.4577 . (Ukb)

[55] E. Sigerius, op.cit., p.93.

[56] Ibidem, p.113

[57] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.113.

[58] A. von Reitzenstein, Ein Harnisch Valentin Siebenbürgen in franzözischen Museumbesitz, în WuK, III Folge, 15/1972-1973.

[59] Şt. Pascu, Meşteşugurile, p.284.

[60] Ibidem, p.285.

[61] Ibidem, p.286.

[62] R.  Rösler, op.cit., p.72.