b  

Cuprins

   

Prescurtări

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

INTRODUCERE

 

CAPITOLUL I

 

CAPITOLUL II

 

CAPITOLUL III

 

CAPITOLUL IV

 

GLOSAR DE TERMENI

 

Abstract in English

 

 

 BRESLELE PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ

SECOLELE XIV-XVI

 

Autor: Ioan Marian Ţiplic.

ISBN 973-651-337-8, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.

© copyright Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European, Marian Ţiplic

Seria Bibliotheca Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.

 

 


INTRODUCERE

 

În literatura medievală apare, la sfârşitul secolului al IX-lea, o temă care descrie societatea împărţind-o în trei categorii sau ordine. Cele trei componente ale acestei societăţi tripartite sunt, după formula clasică a lui Adalberon de Laon, la începutul secolului al XI-lea: oratores, bellatores, laboratores, ceea ce înseamnă: clerici, războinici, muncitori.

Istoria economică este unul din segmentele importante ale mozaicului ce constituie perioada Evului Mediu şi aşa cum reliefează şi Jacques le Goff, meşteşugurile, în ansamblul lor, au reprezentat un factor de progres în cadrul societăţii medievale, generând apariţia unor centre urbane importante. Una dintre contribuţiile meşteşugurilor este şi aceea că au stat la originea apariţiei măsurării exacte a timpului, prin instituirea unui program bazat pe munca orară şi nu pe cea zilieră; măsurarea timpului ne mai fiind făcută după răsăritul şi apusul soarelui. Jacques le Goff consideră că meşteşugurile sunt responsabile de apariţia orei, ce va înlocui în zorii epocii preindustriale, ziua ca unitate de măsură a timpului de lucru, dar nu numai de aceste lucruri sunt responsabile meşteşugurile, ci de multe altele.

În primele secole ale Evului Mediu, meşteşugurile erau practicate numai în mediul rural, fără o specializare, fără unelte complicate şi fără capital. Ţăranul era şi măcelar şi dulgher şi tâmplar; îşi confecţiona şi repara uneltele, mobilele din casă, încălţămintea. O diviziune şi specializare a muncii artizanale exista, încă din perioada carolingiană, dar în atelierele marilor domenii, - unde meşteşugarii erau sclavi sau servi. Pe lângă marile domenii îşi organizează şi mănăstirile adevărate şcoli profesionale pentru meseriile mai dificile. Mănăstirea Saint-Didier fundase, încă în secolul al IX-lea, un adevărat burg artizanal: cu brutari, măcelari, cizmari, şelari, armurieri, grupaţi pe profesiuni pe străzile lor, şi plătind - în raport cu câştigurile realizate - o anumită redevenţă în bani sau produse[1].

În Occidentul medieval, se produce o revoluţie economică şi socială: avântul urban este simptomul ei cel mai puternic, iar diviziunea muncii, aspectul cel mai de seamă. Se nasc şi se dezvoltă noi meserii, noi categorii profesionale apar şi se consolidează; grupuri socio-profesionale noi, puternice prin număr, prin rolul pe care îl joacă, cer şi cuceresc o stimă, ba chiar un prestigiu pe măsura puterii lor[2].

Spre sfârşitul secolului al XI-lea, o mare parte din meşteşugarii rurali s-au transferat în oraşe, unde s-au organizat în asociaţii profesionale, diversificându-se în subspecializări. Corporaţiile sunt o creaţie a Evului Mediu; vechile asociaţii orăşeneşti din timpul Imperiului roman (collegia opificium, scholae), dispăruseră în perioada migraţiilor, supravieţuind, sporadic - cu un rol şi o formă cu totul neînsemnate - doar în foarte puţine oraşe în din Gallia, din Hispania şi, în special, în Italia[3].

Originile corporaţiilor sunt diverse şi complexe; în secolul al XIII-lea, de exemplu, majoritatea meşteşugarilor nu făceau încă parte din corporaţii. Primele asociaţii ale meşteşugarilor puteau să se inspire, mai mult sau mai puţin, din asocierea pe bază de vecinătate din mediul rural, din cea a confreriilor religioase, constituite în jurul bisericilor sau mănăstirilor, sau din cea a ghildelor negustoreşti. Ca asociaţie esenţialmente profesională şi de autoapărare economică, încadrată într-un sistem ferm de organizare, cu o ierarhie bine stabilită şi dotată cu anumite privilegii, corporaţia sau breasla apare spre sfârşitul secolului al XI-lea[4]. Termenul de corporaţie apare târziu (în secolul al XVIII-lea). În Evul Mediu, corporaţiile se numeau métier sau guildes (în Franţa şi Flandra), arti (în Italia), ghilds sau mysteries (în Anglia), Innungen, Gilden, Aemter sau Gewerke (în Germania)[5].

Motivele care au dus la constituirea corporaţiilor au apărut, concomitent, din două direcţii: din asocierea voluntară a artizanilor şi din dispoziţiile emise de autorităţile municipale. Pe de o parte era interesul artizanilor să se apere contra concurenţei noilor veniţi în oraşul lor; de a da tuturor membrilor breslei şanse egale de lucru şi de câştig. Corpotraţia urmărea să obţină dreptul de a rezerva exercitarea profesiei respective exclusiv membrilor ei, dar satisfacerea tuturor acestor interese trebua să aibă şi sprijinul autorităţilor orăşeneşti. În felul acesta, asociaţiile meşteşugăreşti au fost chiar de la început disciplinate în organizarea lor şi supuse controlului administraţiei orăşeneşti.

Apariţia breslelor a însemnat pentru oraşele medievale apusene mutaţia necesară revigorării lor economice. Breslele ce folosesc ca materie primă metalul reprezintă mai puţin de 10% din numărul total al breslelor medievale. Ele au fost organizate mai ales în funcţie de tipul de metal folosit: fier, oţel, metale neferoase (cupru, bronz) şi metale preţioase (aur, argint). În domeniul meseriilor zise ale metalului, aşa cum le numeşte Phillip Braunstein[6], dacă nu este vorba de cele care au ca materie primă metalele preţioase, nu avem prea multe studii de sinteză. Explicaţia posibilă pentru această situaţie rezidă şi în faptul că spaţiul est-european a cunoscut o dezvoltare generală - şi implicit şi în domeniul tehnicii prelucrării metalului - relativ modestă în comparaţie cu spaţiul vest-european, neoferind cercetătorului lucruri spectaculoase şi facile. Dacă ne gândim că, pentru vestul Europei, avem documente cu privire la tehnici de prelucrare, la amplasamentul unor forje, la viaţa internă a asociaţiilor de meseriaşi şi chiar avem de a face încă din secolul al XV-lea cu apariţia unei "industrii"[7] care înlătură îngrădirile impuse de bresle, ne dăm seama că misiunea celor ce se apleacă asupra unor segmente din marele domeniu al meseriilor din estul european, ce au la bază metalul ca materie primă, este una ingrată datorită lipsei unei asemenea bogăţii de material informaţional. Şi toate acestea în ciuda faptului că meşterii ce se ocupau cu prelucrarea metalului, în special orfevrierul, dar şi fierarul şi mai târziu făurarul de arme, se bucurau de un prestigiu deosebit în comunităţi, căci mentalitatea magică era satisfăcută în mod pozitiv, deoarece, datorită atmosferei stranii a atelierului, felului de lucru şi a rezultatului muncii lui, fierarului i se atribuiau puteri supranaturale şi complicităţi demonice[8]. Despre aceşti meşteri, Jacques le Goff, spune: Existau fără îndoială câţiva artizani - mai curând artişti - care se bucură de un prestigiu deosebit (...) făurarul de arme cu deosebire[9].

Fără îndoială că toate meseriile ce presupuneau utilizarea metalului ca materie primă au fost apanajul bărbaţilor, deşi au existat şi excepţii, cum este cazul unei femei-meşter - Agnes Hecche din York - ce a deprins meşteşugul făuririi de armuri de la tatăl său[10], şi, în general, această excludere a femeii din viaţa economică s-a datorat cutumelor epocii şi situaţiei ei în cadrul societăţii medievale, ce nu admitea prezenţa femeii în viaţa publică. În alte domenii - al meseriilor textile - mai apropiate de "delicateţea" caracteristică genului feminin, prezenţa femeilor era în număr mare, cum a fost cazul atelierelor manufacturiere de postav, broderii etc. din Flandra, Italia, Franţa, mai ales începând din secolul al XVI-lea.

 




[1]  Ov. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, 1987, p.500-501.

[2] J. le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura şi civilizaţia evului mediu, I, Bucureşti, 1986, p.156.

[3] Ov. Drimba, op.cit., p.511.

[4] Ibidem, p.512.

[5] R. Delort, La vie au Moyen Age, Paris, 1982.

[6] Ph. Braunstein, Les metiers du metal. Travail et entreprise a la fin du Moyen Age, în Les Metiers au Moyen Age. Aspects economique et sociaux, Actes du Colloque Internnational de Louvain-la-Neuve 7-9 octobre 1993, Louvain-la-Neuve, 1994, p.23.

[7] Ibidem, p.25. ...Încă din a doua parte a secolului al XV-lea asistăm la o luptă inegală între „noua siderugie“ şi vechile meserii, care sunt rapid reduse la situaţia de mică metalurgie rurală...

[8]  Ov. Drimba, op.cit., p.501.

[9]  J. le Goff, op.cit., p.155.

[10]  L. Duffin (coord.), Women and Work in Pre-Industrial England, London, 1985; S. Sharar, The Fourth Estate: a history of Women in the Medieval Age, London, 1983.