CUPRINS

Descoperiri arheologice        

A, B, C, D, E, F, G, I, J, L, M, N, O, P, R, S, Ş, T, V, Z

 

HOME INSTITUT

ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE (I)

Descoperiri din judeţul Caraş-Severin

 

 

Autor: Sabin Adrian Luca

ISBN 973-709-067-5, Editura Economică, 2004.

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

 

 

 

 

Cadrul geografic

 

Judeţul Caraş-Severin se află aşezat între următoarele puncte extreme: în nord Vârful Rusca (45o40'10'' latitudine nordică şi 22o26'15'' longitudine estică); în sud Dealul Capriva (44o35'20'' latitudine nordică şi 29o9'10'' longitudine estică); punctul cel mai vestic se găseşte la NV de localitatea Iam (45o1'10'' latitudine nordică şi 21o21'40'' longitudine estică) iar punctul cel mai estic este Vârful Scărişoara (45o25'00'' latitudine nordică şi 22o43'30'' longitudine estică).[1] Către SV judeţul se învecinează cu Republica Serbia şi Muntenegru, în SE cu judeţul Mehedinţi, în NE cu judeţul Hunedoara, iar în NV cu judeţul Timiş.

Aproape întreg teritoriul judeţului Caraş-Severin aparţine ca structură geologică orogenului Carpaţilor Meridionali, care este constituit din două unităţi geotectonice principale: Autohtonul Danubian şi Cristalinul Getic, care suportă cuverturi sedimentare[2]. Autohtonul Danubian se întâlneşte în partea sudică şi sud-estică a judeţului, suportând către partea superioară trei zone principale de sedimentare: zona Drencova, zona Svinecea-Sviniţa şi zona Presacina. Cristalinul getic se întâlneşte în zona nordică, centrală şi nord-estică a judeţului. Zona Reşiţa – Moldova Nouă, orientată NNE-SSV, este constituită  în special din calcare jurasice şi cretacic inferior, iar în carbonifer şi liasic sunt cantonate importante zăcăminte de huilă.[3]

Relieful judeţului este caracterizat printr-o mare diversitate: 65,4% din suprafaţă o constituie relieful muntos, 16,5% relieful depresionar, 10,8% dealurile şi 7,3% câmpiile. Ultimele sunt dispuse în cea mai mare parte în zona de nord şi vest a judeţului[4].

Munţii. Această treaptă de relief este reprezentată prin Munţii Banatului, partea vestică a Carpaţilor Meridionali[5] (Munţii Ţarcu, Munţii Godeanu, Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi) şi prin Poiana Ruscă – sectorul de sud al acestora – ce aparţin, de fapt, Munţilor Apuseni. Acest relief este aşezat în Trepte dinspre vest spre est, ceea ce îi conferă aspectul unui amfiteatru cu deschidere spre vest. Munţii Ţarcu şi Godeanu, care delimitează extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali, reprezintă forma cea mai înaltă de relief, cu altitudini medii între 1200-1500 m şi cu vârfuri de peste 2000 m.[6]

Munţii Banatului sau Carpaţii Banatului, cum sunt adesea numiţi, au altitudini medii între 500-1000 m, cu vârfurile cele mai înalte până la 1500 m, dominând în întregime zona sudică a Banatului. Ei sunt fragmentaţi în câteva masive muntoase: Munţii Semenic, Munţii Aninei, Munţii Almăj şi Munţii Locva[7].

Munţii Semenic domină zona muntoasă propriu-zisă şi, prin vârful Piatra Goznei (1447 m), ating înălţimea maximă[8]. Ceea ce caracterizează relieful acestui bloc muntos sunt culmile rotunjite şi întinsele platforme de eroziune, situate între 700 şi 1400 m.[9] Platforma Semenic se întinde la 1100-1400 m în jurul vârfurilor Piatra Nedeei, Piatra Goznei şi Semenic, iar cea de a doua, platforma Tomnacica, se menţine între 600-900 m altitudine. În regiunea izvoarelor Timişului se găseşte depresiunea Gărâna, formată prin eroziune diferenţială. În munţii Semenic nu se întâlnesc urme glaciare, ci doar efectele modelării periglaciare.[10]

Munţii Aninei sunt situaţi în zona vestică a Munţilor Banatului, întinzându-se pe o suprafaţă de 770 km2, sub o formă alungită pe direcţia NNV, SSE, fiind alcătuiţi în principal din calcare jurasice şi cretacice. Culmile acestor munţi coboară spre vest până la dealurile Oraviţei şi Depresiunea Lupacului, la est fiind delimitaţi de cursul superior al Bârzavei. În munţii Aninei au fost delimitate două suprafeţe de eroziune denumite Platforma Caraşului şi Platforma Cârja. Râurile ce străbat aceşti munţi au tăiat în relieful carstic chei sălbatice deosebit de pitoreşti precum: Cheile Caraşului (19 km), Cheile Nerei (18 km), Cheile Gârliştei (9 km), Cheile Buhuiului.[11]

Munţii Almăjului reprezintă extremitatea sudică a Munţilor Banatului şi sunt mărginiţi la sud de valea Dunării, iar spre est de culoarul Cernei[12]. Aceşti munţi sunt alcătuiţi, în cea mai mare parte, din filite, cuarţite, gnaise, aparţinând Cristalinului Danubian, străpunse de granite şi granodiorite.[13] Prezintă mai multe culmi principale între care cea mai importantă este aceea cu direcţia nord-sud, marcată de vârfurile Cârşa Mare (1167 m), Cherbelezu (1102 m), Omeniscu Mare (897 m) şi Urzica (873 m). În cuprinsul acestor munţi apar sectoare de chei – pe Sirina, Putna şi Rudăria.[14]

Munţii Locvei sunt situaţi în vestul munţilor Banatului şi culminează cu Vârful Corhanu Mare (735 m), fiind alcătuiţi din şisturi cristaline în vest, iar în est din calcare triasice, jurasice şi cretacice, străpunse de banatite[15]. V. Mihăilescu a delimitat acest segment montan sub denumirea de Munceii Gorganului, culmile lor arareori depăşind altitudinea de 700 m.[16]

Munţii Dognecei se întind pe o fâşie lungă şi îngustă între Valea Caraşului şi Valea Pogănişului, în partea de NV a Munţilor Banatului[17], fiind separaţi în două masive inegale de valea Bârzavei, ce îi taie transversal; zona de la nord de Bârzava fiind cunoscută şi sub denumirea de Munţii Arenişului.[18] Munţii Dognecei sunt alcătuiţi din şisturi cristaline străpunse de banatite. De la Ezeriş, pe direcţia NE-SV, se dezvoltă un sinclinal de calcare şi gresii.[19]

Munţii Ţarcu, situaţi în partea vestică a Carpaţilor Meridionali, sunt delimitaţi de culoarul Timişului la vest, culoarul Bistrei şi depresiunea Haţegului la sud, văile Hideg, Râul Şes şi Râul Mare la SE. În aceşti munţi se pot separa trei subunităţi: Masivul Petreanu, Masivul Ţarcu şi Masivul Muntele Mic, toate alcătuite în principal din şisturi cristaline, granite şi roci sedimentare.[20]

Munţii Godeanu sunt prezenţi pe teritoriul judeţului Caraş-Severin doar cu partea estică. Aceşti munţi, împreună cu Munţii Ţarcu reprezintă forma cea mai înaltă de relief, cu altitudini medii între 1200-1500 m şi cu vârfuri de peste 2000 m.[21]

Munţii Cernei sunt delimitaţi de depresiunea Mehadica, valea Hidegului, valea Cernei şi valea Olanului, fiind alcătuiţi din şisturi cristaline şi din conglomerate, gresii şi calcare.

Munţii Mehedinţi sunt desfăşuraţi parţial pe teritoriul judeţului, fiind alcătuiţi dintr-o diversitate de roci: şisturi cristaline (Culmea Cernei), calcare (Creasta Geanţurilor), gresii şi conglomerate care au dat naştere la martori de eroziune (Vârful lui Stan).

Masivul Poiana Ruscă are în judeţul Caraş-Severin doar culmile sud-vestice, în care predomină şisturi cristaline, dar se întâlnesc şi suprafeţe ocupate de calcare, dolomite cristaline sau sedimente cretacice. Masivul Poiana Ruscă este separat de Muntele Mic prin culoarul Bistrei.[22]

Depresiunile. Relieful depresionar este reprezentat prin Depresiunea Caransebeş-Mehadica, a cărei conformaţie este cea a unui graben, Depresiunea Almăjului, cu altitudini între 300-450 m şi Depresiunea Ezeriş[23]. Depresiunile, atât cele intramontane cât şi cele periferice, reprezintă pentru spaţiul bănăţean importante zone de habitat, cât şi căi de comunicare pentru zona montană[24]. Depresiunea Caransebeş-Mehadica reprezintă cea mai importantă arteră de comunicaţie între valea Dunării şi câmpia bănăţeană din nord[25].

Dealurile au o răspândire relativ limitată în cadrul judeţului, unităţile mai importante fiind: dealurile Bozovici, dealurile piemontane ale Oraviţei, dealurile Doclinului şi dealurile Sacoş-Zăgujeni[26]. Dealurile piemontane bănăţene, care fac parte din grupul Piemonturilor vestice, înconjoară ca un brâu Munţii Banatului[27]. În general, toate aceste dealuri sunt formate din depozite piemontane care sunt aşezate pe un fundament cristalin şi sedimentar străpuns arareori de banatite.[28]

Câmpiile ocupă, de asemenea o suprafaţă redusă, fiind reprezentate printr-o serie de subunităţi ale Câmpiei Timişului: câmpiile Şipotului, Moraviţei şi Caraşului, ce sunt câmpii subcolinare[29]. În general, din punct de vedere geologic, la baza tuturor câmpiilor bănăţene stă acelaşi fundament carpatic cristalin, specific întregii zone de SV a României, acoperit cu sedimente de grosime variabilă.[30]

Datorită aşezării geografie a judeţului, nu departe de Marea Adriatică şi la adăpostul Munţilor Carpaţi, teritoriul său se integrează climatului temperat-continental moderat, subtipul bănăţean, cu nuanţe submediteraneene. Această climă se caracterizează prin circulaţia maselor de aer atlantic ce conferă un caracter moderat regimului termic.[31]

Urmărind repartizarea valorilor medii ale temperaturii aerului, se remarcă o variaţie a acestora în funcţie de altitudine, ajungându-se la diferenţe de circa 6oC. În lunile de vară temperaturile medii sunt în creştere, dar fără salturi importante de la o lună la alta, comparativ cu lunile de primăvară, când are loc o creştere bruscă şi progresivă a temperaturilor medii.[32]

Analizând temperaturile medii pe anotimpuri, se constată că iernile sunt relativ aspre în regiunile muntoase (Semenic -4,8oC, Ţarcu -8,3oC), în timp ce la Caransebeş (0,4oC) şi Oraviţa (0,8oC) valoarea temperaturii este pozitivă. Anotimpul de vară este în general moderat, comparativ cu cel de iarnă: Semenic 12,3oC, Ţarcu 7,8oC, temperatura crescând treptat în depresiuni: Oraviţa (20,1oC), Caransebeş (20,1oC). Anotimpul de primăvară se instalează brusc în zone joase, pe când în regiunea muntoasă vine mai lent şi cu temperaturi mai scăzute (-1,8oC la Ţarcu, 2,4oC la Semenic). Toamna este mai caldă decât primăvara cu aproximativ 1oC în regiunile joase, iar în cele montane cu peste 3oC. Climatul defileului Dunării este submediteraneean, caracterizat printr-o temperatură medie anuală mai ridicată decât în restul ţării. 10-11oC. Deci, temperatura medie a lunii ianuarie variază între 0 şi -1,0oC, iar cea a lunii iulie între 21oC şi 23oC.

Regimul vânturilor este la rândul său influenţat de formele de relief şi de climatul fiecărei zone, caracteristic fiind vântul Coşava, deosebit de intens în sectorul vestic al defileului Dunării.

Analizând cantităţile precipitaţiilor atmosferice constatăm că ele cresc în raport cu altitudinea. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii din zona montană se înregistrează în lunile iunie, iulie iar în zonele joase în lunile mai şi iunie. Numărul mediu anual al zilelor cu ninsoare este de 35 la Caransebeş, 38,6 la Oraviţa şi 103 la Ţarcu.

Reţeaua hidrografică – cuprinzând mare parte din bazinele râurilor Timiş, Caraş, Nera, Cerna şi ale afluenţilor Dunării în zona defileului – are aspect radiar. Principalul colector al apelor din judeţ, râul Timiş, îşi adună apele de pe o suprafaţă de 5248 km2, în cadrul căreia relieful prezintă cele mai variate forme. Lungimea sa însumează 87 km, debitul mediu multianual ajungând la 35,96 m3/s la ieşirea din judeţul Caraş-Severin. Originea râului se află în Munţii Semenic, sub Vârful Goznei, având ca afluenţi Hidegul, Teregova, Sebeş şi Bistra.[33]

Caraşul, râul de la care o parte a ţinutului Dunării de Jos apusene a preluat numele[34], izvorăşte din Munţii Aninei şi după un traseu de 76 km pe teritoriul României se varsă în Dunăre pe teritoriul Iugoslaviei. Suprafaţa bazinului său de recepţie este de 1118 km2, în cadrul căreia relieful are altitudini şi pante medii cu valori de 10 m / km şi respectiv 26 m / km.

Nera îşi are izvoarele sub Vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului, unde este cunoscut sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului de 1360 km2.

Cerna îşi are izvoarele pe versantul sud-estic al Munţilor Godeanu şi aproape pe întregul său traseu de 84 km prezintă caracteristicile unui râu de munte.

Bistra îşi adună apele din zona circurilor glaciare ale Munţilor Ţarcu şi până la confluenţa cu Timişul curge printr-un culoar tectonic pe o lungime de 46 km, drenând un bazin de 908 km2.

Râul Bârzava izvorăşte de sub culmile înalte ale Semenicului, de-a lungul cărora şi-a săpat o vale adâncă, drenând o suprafaţă de 30 km2.

Cel mai important curs de apă ce străbate teritoriul judeţului Caraş-Severin este cel al fluviului Dunărea, care mărgineşte pe o lungime de 60 km graniţa de sud a judeţului. Prin construirea barajului hidroenergetic de la Porţile de Fier şi prin ridicarea nivelului apelor albia Dunării şi-a modificat configuraţia.

Datorită succesiunii unor ani ploioşi şi încălzirilor bruşte survenite primăvara în Munţii Banatului, a cantităţilor excepţionale ale precipitaţiilor care se suprapun perioadei topirii zăpezilor (stratul de zăpadă înregistrează grosimea medie anuală cea mai mare din ţară în Semenic), sunt generate viituri cu efecte catastrofale pe majoritatea râurilor din judeţ. Asemenea viituri s-au observat în anii: 1910-1912, 1938-1939, 1942, 1955, 1966, 1970, 1975, 1978[35].

Lacurile ocupă, la rândul lor, un loc important în hidrografia judeţului, predominând cele de natură antropică. Lacurile naturale ocupă suprafeţe restrânse, cele mai însemnate fiind lacurile carstice: Lacul Dracului, Lacul Ochiul Beiului, lacul crio-nival Baia Vulturilor.

Condiţiile pedogenetice specifice din această parte a ţării au condus la formarea unor soluri variate a căror succesiune zonală se suprapune etajării morfologice.

Trebuie precizat, din perspectivă arheologică, că solurile brune şi mai ales brune acide, deşi au păstrat polenul, au distrus masiv oasele existente în depunerile arheologice, care au reprezentat îndeosebi vestigii ale faunei preistorice.[36]

Peisajul Banatului Montan a fost prezentat de F. Griselini ca fiind dominat de păduri şi tufişuri care acopereau chiar şi o parte din văile intramontane[37]. De la regiunea de câmpie şi până la crestele munţilor se succed zone de vegetaţie diferenţiate: zona stepei şi silvo-stepei,  zona pădurilor şi zona alpină.[38]

Lumea animală este bine reprezentată prin numeroasele exemplare de reptile, dintre care unele pe cale de dispariţie.[39]

Resursele naturale cu care au fost binecuvântaţi aceşti munţi le constituie metalele şi minereurile[40], fiind vorba de importante zăcăminte de fier, cupru şi plumb cunoscute şi exploatate încă din perioada romană sau chiar preistorică[41]. Zăcămintele metalifere au o strânsă legătură cu rocile eruptive. Cele mai importante resurse minerale metalifere utile se găsesc cu deosebire în nucleul cristalin al Masivului Poiana Ruscă şi în Munţii Banatului[42]. Cele mai importante mineralizaţii banatite se înşiruie de-a lungul unui aliniament cuprins între Bocşa, Oraviţa, Moldova Nouă. Zăcămintele de la Dognecea şi Ocna de Fier au fost exploatate în epoca romană şi apoi în evul mediu. Mineralizaţii aurifere sunt cunoscute la Slatina Timiş, Văliug, Sasca Montană, Ciclova şi Jitin. F. Griselini a alocat un întreg capitol din istoria naturală a Banatului exploatării aurului aluvionar[43].

Zăcămintele de cupru  au constituit una dintre principalele bogăţii ale subsolului din Munţii Banatului, fiind cunoscute în perioada modernă în toată Europa. Alături de acest metal se mai exploatează şi minereuri de molibden, mangan, plumb şi zinc, titan şi bismut.[44]

Zăcămintele nemetalifere. Deşi sunt larg răspândite pe teritoriul judeţului, au fost puţin exploatate. Azbest se află în munţii Almăjului, talc sub formă de şisturi talcoase şi steatit se află în zona Marga-Voislova, cuarţ se află la Delineşti, marmură se exploatează la Ruschiţa şi Bocşa (marmura de Ruschiţa este de o calitate superioară comparabilă cu cea de la Carrara).[45]

Nu putem încheia scurta prezentare a cadrului natural al judeţului Caraş-Severin fără a include şi o privire asupra căilor de comunicaţie romane şi medievale. Drumurile romane principale din banat, care aveau ca şi capete de pod extremităţile Dunării de Jos apusene la Dierna şi Lederata, aveau traseul de-a lungul dealurilor piemontane vestice şi celălalt prin culoarul Timiş-Cerna[46]. Fără îndoială, reţeaua de drumuri romane, aşa cum s-a dovedit şi înalte cazuri, a fost într-o proporţie oarecare utilizată şi în evul mediu, documentele de cancelarie menţionând, cu prilejul unor hotărnicii, drumurile romane[47]. Toponimia a conservat amintirea unor drumuri care au supravieţuit perioadei medievale sub denumirea de Calea împărătească şi Drumul Irinei.[48]

Având în vedere toate cele de mai sus este cât se poate de evident că întreaga zonă de sud-vest a României, deci şi teritoriul judeţului Caraş-Severin, a constituit un cadru deosebit de propice locuirii şi desfăşurării diverselor activităţi umane, fapt evidenţiat de numeroasele descoperiri arheologice aparţinând diferitelor etape din istoria omenirii.


 

 

     

 

 

 

 

 



[1] Caraş-Severin 1981, p. 9.

[2] Ibidem., p. 11.

[3] Ibidem.

[4] Sencu şi Băcănaru 1976, p. 45.

[5] *** 1982a, p. 41; Gumă 1993, p. 101-102.

[6] Ţeicu 1998, p. 11-12.

[7] Coteţ şi Băcănaru 1965, p. 19; *** 1982a, p. 41; Ţeicu 1998, p. 12.

[8] Petrescu-Dîmboviţa şi Vulpe 2001, p. 9.

[9] Bizerea et alii 1970; Ţeicu 1998, p. 13.

[10] Caraş-Severin 1981, p. 15.

[11] Ibidem., p. 16; Ţeicu 1998, p. 13.

[12] Ţeicu 1998, p. 14; Sencu şi Băcănaru 1976, p. 23, 29-30.

[13] Caraş-Severin 1981, p. 13.

[14] Ibidem., p. 15.

[15] Ibidem., p. 16.

[16] Mihăilescu 1978, p. 23-24; Ţeicu 1998, p. 14.

[17] Caraş-Severin 1981, p. 15.

[18] Sencu şi Băcănaru 1976, p. 27; *** 1982a, p. 41.

[19] Caraş-Severin 1981, p. 15.

[20] Ibidem., p. 12.

[21] Ţeicu 1998, p. 12.

[22] *** 1982a, p. 41; Caraş-Severin 1981, p. 12; Ţeicu 1998, p. 12.

[23] Sencu şi Băcănaru 1976, p. 42-43.

[24] Ţeicu 1998, p. 14.

[25] Sencu şi Băcănaru 1976, p. 43-43.

[26] Gumă 1993, p. 104-105.

[27] Mihăilescu 1978, p. 108-109.

[28] Gumă 1993, p. 105.

[29] Mihăilescu 1978, p. 148-150; Ţeicu 1998, p. 15.

[30] Gumă 1993, p. 106.

[31] Gumă 1993, p. 106-107.

[32] Caraş-Severin 1981, p. 19-20.

[33] Caraş-Severin 1981, p. 25; Ţeicu 1998, p. 17.

[34] Ţeicu 1998, p. 16.

[35] Caraş-Severin 1981, p. 30.

[36] Ibidem.

[37] Griselini 1984, p. 230-278.

[38] Ţeicu 1998, p. 19.

[39] Caraş-Severin 1981, p. 43.

[40] Griselini 1984, p. 240.

[41] Ţeicu 1998, p. 19.

[42] Gumă 1993, p. 107.

[43] Griselini 1984, p. 301 sqq.

[44] Gumă 1993, p. 108-109.

[45] Caraş-Severin 1981, p. 47.

[46] Răuţ et alii 1977, p. 136-150.

[47] Ţeicu 1998, p. 20.

[48] Ibidem.