|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA
TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IV ISSN
1583-1817 Editura
Economică, Sibiu 2004 Author : Ioan
Marian ŢIPLIC |
RECENZIE
Coriolan
Horaţiu Opreanu, Transilvania la sfârşitul antichităţii
şi în perioada migraţiilor. Schiţă de istorie
culturală, Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003, 303 p. (61
fig.).
Lucrarea propusă de C.H. Opreanu este una
deosebit de interesantă şi în acelaşi timp absolut necesară
în peisajul istoriografic transilvan, încercând să acopere o perioadă
mai puţin cunoscută din istoriei Transilvaniei, dar extrem de importantă
pentru înţelegerea evoluţiei procesului de etnogeneză în bazinul
intracarpatic transilvan şi anume secolele IV-VI.
Lucrarea este structurată în două
părţi şi 7 capitole, fiind deschisă de o Introducere
şi încheiată de un Epilog (Interferenţe lingvistice
europene în primul mileniu al erei creştine), bibliografie, rezumat
şi ilustraţii. Partea I-a conţine trei capitole (Între
antichitatea târzie şi evul mediu. Repere pentru o istorie a
spiritualităţii în Transilvania; Arheologie funerară şi
etnografie. Obiceiuri funerare antice păgâne perpetuate la românii
creştini şi Habitat şi manifestări rituale la
Archiud – jud. Bistriţa-Năsăud), ce au o tematică
unitară şi anume spiritualitatea şi habitatul transilvan în
secolele ce au succedat momentului retragerii aureliene. În partea a II-a, ce
cuprinde 4 capitole (Cultura „Sfântu Gheorghe” sau orizontul
„post-cerneahovian” în Transilvania?, Problema garniturilor de
centură romane târzii lucrate în „stil militar”, prin prisma unei piese de
la Suceag – jud. Cluj. Contribuţii la cronologia epocii migraţiilor
în Transilvania, Meşteşugul olăritului în Transilvania în
secolul al V p. Ch. Ateliere descoperite în aşezarea de la Suceag – jud.
Cluj şi Elitele barbare ale secolului V p. Ch. în Bazinul Carpatic.
Interacţiune şi integrare culturală între estul şi vestul
Europei), îşi concentrează atenţia asupra unor probleme
ridicate de cercetarea arheologică îndeosebi în ultimii ani, datorită
noilor descoperiri ce au îmbogăţit informaţiile referitoare la
secolele IV-VI.
Încă din Introducere (p. 7-11) autorul ne
lasă să înţelegem că lucrarea de faţă este una
absolut necesară în condiţiile în care istoria Transilvaniei,
aşa cum dorea K. Horedt, nu a mai fost scrisă, majoritatea temelor
propuse rămânând în stadiul de proiect. Prin urmare, ar trebui să
receptăm lucrarea de faţă ca o încercare de reinterpretare a
unor informaţii arheologice mai vechi prin prisma noilor contribuţii
aduse de cercetările arheologice din ultimii patruzeci de ani, ce au
trecut de la apariţia lucrării lui K. Horedt Contribuţii la
istoria Transilvaniei în secolele IV-XII. Autorul subliniază faptul
că intenţia nu este de a oferi soluţii, ci de a declanşa
dezbateri, a genera idei şi a indica posibile direcţii (p. 7).
Conştient, autorul păşeşte pe drumul deschis de K. Horedt,
realizând o variantă a secolului al XXI-lea a Contribuţiilor.
De la bun început se trasează direcţiile ce
sunt urmărite în studiile cuprinse în lucrare precum şi limitele
geografice asupra cărora se stăruie. Poate, pentru un plus de
preciziune, ar fi fost indicat, mai ales în contextul unei imprecizii
terminologice ce caracterizează istoriografia română, să se
definească în termeni clari ce se înţelege prin bazinul carpatic
(p. 8).
Cu problematica creştinismului se deschide
capitolul I ( p. 13-55) al părţii întâi, motiv pentru o analiză
critică a informaţiilor cu privire la demografia şi habitatul
Daciei intracarpatice, făcându-se totodată şi o expunere mai
largă asupra situaţiei social-religioase a provinciei Dacia la
sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea.
Autorul relevă precaritatea unor teze enunţate în istoriografia mai
veche sau mai recentă cu privire la problematica discutată,
arătând punctele slabe ale fiecăreia dintre tezele luate în
discuţie. În acest context ne exprimăm nedumerirea cu privire la
lipsa din paleta de teze luate în discuţie, a opiniilor exprimate de D.
Popa şi aceasta deoarece autorul citat a redactat şi publicat o
teză de doctorat referitoare la habitatul rural din Dacia
intracarpatică[1]
susţinută la Cluj-Napoca în anul 2000. Nu dorim să susţinem
că teoriile lui D. Popa sunt cele mai veridice, ci doar considerăm
că în discuţia referitoare la habitatul rural în perioada
post-romană ele trebuie analizate, cu atât mai mult cu cât în repertoriul
descoperirilor ce ar atesta existenţa unor aşezări rurale de
perioadă romană, autorul citat mai sus, ne propune 741 de puncte[2].
O privire critică ar fi merita, credem noi, şi opiniile exprimate pe
marginea demografiei Transilvaniei post-romane de P. Niedermaier,[3]
şi aceasta cu atât mai mult cu cât opiniile legate de urbanismul (sic!)
transilvan în secolele XII-XIII, exprimate de cercetătorul citat anterior,
se bazează pe o scurtă retrospectivă a perioadei post-romane,
retrospectivă având la bază o bibliografie învechită şi
deci depăşită din punct de vedere al informaţiei.
Analiza persistenţei sau nu a
creştinismului în Dacia după retragerea aureliană
considerăm că este o problemă extrem de importantă şi
C. H. Opreanu nu a trecut peste ea cu lejeritatea cu care istoriografia română
ne-a obişnuit până în prezent. Autorul analizează multiplele
aspecte legate de descoperirile arheologice din spaţiul transilvan
atribuite unui mediu creştin, ajungând la concluzia, pe care o
împărtăşim şi noi, cum că dintre dovezile clare de
atestare a creştinismului în Transilvania secolelor IV-V lipsesc cele mai
importante: necropolele despre care să se poată afirma cu certitudine
că sunt creştine[4].
Autorul profită de prilej pentru a reliefa faptul că primul mormânt
cu certitudine creştin descoperit în Transilvania provine din necropola de
la Alba Iulia – Izvorul Împăratului, fiind datat în secolul al
X-lea (p. 25-26). Legat de această afirmaţie ne exprimăm mai
multe nedumeriri:
-
la care dintre lucrările
lui M. Blăjan se face referire în nota Blăjan 2002, nr. 10,
deoarece prescurtarea aflată la pagina 26 nu este de găsit în Bibliografie?[5]
Totodată, în acest context, subliniem că numele lui I. Baiusz (p. 28)
se scrie corect I. Bajusz, fiind vorba de o mică greşeală de
tehnoredactare sau corectură.
-
Credem că în
legătură cu afirmaţia privitoare la primul mormânt creştin
din Transilvania trebuie să fim mai circumspecţi mai ales că
sunt cunoscute destule alte descoperiri atribuite mediului creştin şi
care se datează mai timpuriu decât mormântul din necropola de la
Alba-Iulia - Izvorul Impăratului. Ne gândim numai la necropolele de
la Ciumbrud şi Orăştie – Dealul Pemilor X8, datate în
secolele IX-X şi atribuite unor comunităţi creştine, fie
ele originare din sudul Dunării sau din Moravia Mare[6].
Suntem, însă, întru-totul de acord cu faptul că generalizarea
creştinismului în spaţiul transilvan are loc după secolul al
IX-lea, deci după încetarea orizontului cultural de tip Mediaş, când
influenţa culturală şi spirituală a slavilor, care a
determinat un recul al evoluţiei creştinismului în spaţiul
transilvan şi nu numai, s-a disipat în noul melanj cultural caracteristic
secolelor X-XI numit cultura Bjelo-Brdo.
Impactul pe care l-a avut venirea avarilor şi a
slavilor este bine surprins de autor prin integrarea izvorului arheologic
alături de cel scris în cadrul creionării unei situaţii istorice
(p. 45). Analiza termenilor referitori la biserică – ecclesia şi
basilica - moşteniţi în limba română,
demonstrează faptul că generalizarea termenului de basilica a
avut loc într-o etapă istorică ulterioară secolului al VII-lea.
Motivaţia istorică este dată de întreruperea pentru mai bine de
două secole a legăturilor culturale cu spaţiul bizantin sau cu
cel central european, întrerupere datorată invaziei avaro-slave.
C. H. Opreanu explică unele particularităţi
ale creştinismului transilvan – legate în special de terminologie –
şi consideră că nu se poate vorbi mai devreme de secolul al
V-lea de creştinism în Dacia. Fără a detalia, autorul deschide
porţile unei ipoteze care nu este şi nici nu va fi pe placul multor
cercetători: apariţia creştinismului instituţionalizat la
începutul evului mediu (p. 35-36). Ipoteza este susţinută şi
prin analiza pertinentă referitoare la momentul pătrunderii
termenului de basilica, în sens de biserică – locaş de cult
(p. 38-39) şi mai este susţinută, spunem noi, şi de
descoperirile arheologice din Transilvania, caracteristice perioadei secolelor
VII-X, în special a necropolelor birituale şi de inhumaţie ce nu
vădesc trăsături creştine[7].
Capitolul al II-lea ( p. 56-72) se opreşte
asupra unui subiect pe cât de generos pe atât de inconsecvent tratat: arheologie
funerară şi etnografie. C. H. Opreanu analizează pentru
început problematica aşa numitelor morminte jefuite considerând
că ea a fost tratată cu multă superficialitate. Autorul nu se
declară de acord explicaţia jefuirii pentru mormintele unde
repartizarea oaselor în groapă denotă dezvelirea totală a
acesteia. Suntem de acord că acolo unde nu a fost surprinsă în mod
cert groapa de braconaj, iar scheletul prezintă o oarecare „logică” a
deranjamentului oaselor, trebuie să avem în vedere posibilitatea unor
practici religioase, aşa cum sunt cunoscute chiar în zilele noastre:
deshumarea la 7 ani şi reînhumarea osemintelor după ce au fost
spălate. Practica reînhumării este atestată arheologic, iar
autorul prezintă cazul necropolei tumulare din apropierea oraşului
Galaţi, de la confluenţa Siretului şi Prutului cu Dunărea[8]
(p. 60-61). Pentru o perioadă mai târzie – sec. X – putem să
afirmăm că avem situaţii certe care atestă existenţa
unui ritual al reînhumării în necropola de la Orăştie – Dealul
Pemilor X2[9], unde
există două morminte răvăşite în care oase al mâinilor
sunt descoperite în zona picioarelor iar oasele din zona sternului lipsesc,
deşi inventarul caracteristic mormintelor din acest orizont al
necropolelor de tip Bjelo-Brdo este prezent. Această prezenţă a
inventarului în mormintele răvăşite permite formularea ipotezei
că avem de a face cu un posibil ritual de reînhumare. Legat de această
discuţie, credem că o ilustrare cu câteva planşe ca exemple ar
fi fost mai benefică decât descrierile în care expresiile de genul oase
pachet, deranjate grupat,
deranjate în dezordine, etc. nu ne oferă nişte
delimitări clare între aceste tipuri de „deranjare” a scheletelor.
În vederea unor localizări cât mai exacte din
punct de vedere geografic considerăm că este utilă referirea la
numele actual al unităţilor administrativ teritoriale şi de
aceea ar fi mai bine ca anumite citate din lucrări mai vechi, care fac
referire la unele localităţi, să fie însoţite de denumirile
actuale sau să fie redate în grafia actuală. De exemplu se face
referire la Poiana Mărului din comuna Zernesci din Transilvania (p.
69), care, deducem noi, este o localitate din actuala comună
Zărneşti, jud. Braşov. O altă impreciziune de natură
geografică este dată de asocierea localităţilor
Săcădate şi Săcelu (!). Dacă în cazul primei ne
putem gândi la localitatea Săcădate din judeţul Sibiu, în cazul
celei de a doua suntem într-o oarecare dilemă deoarece nu ştim la
care dintre localităţile din Transilvania se face referire: Săcele
din judeţul Braşov sau Săcel din judeţul Sibiu.
Capitolul al III-lea (p. 73-124) redactat de C. Gaiu
este dedicat prezentării unor informaţii cu caracter inedit despre
aşezarea de la Archiud, jud. Bistriţa-Năsăud.
Informaţiile puse în circuit sunt de o reală valoare, mai ales când
sunt însoţite de o ilustraţie bine realizată şi bine
aleasă. Totuşi trebuie să subliniem lipsa unui plan de situaţie
cu poziţionarea punctului Archiud – Hânsuri, precum şi a scării
la care au fost realizate desenele din fig. 4, 8, 12, 15, 20-23, 25-26, 28-61
fapt ce îngreunează descifrarea
unor date redate de planşele în discuţie. Pe de altă parte
utilizarea formulei de locuinţe feudale (p. 73-74) pentru
nişte bordeie nu face decât să aducă prejudicii de imagine
studiului de faţă. Considerăm că mai normală ar fi
utilizarea terminologiei de ev mediu cu diviziunile sale, timpuriu şi
târziu, deoarece altfel s-ar putea înţelege că avem de a face cu
descoperirea unor ansambluri de clădiri aparţinând unei curţi
nobiliare, ceea ce nu este cazul în situl arheologic de la Archiud – Hânsuri.
Partea a II-a, pusă sub denumirea generică
de Interferenţa în cultura materială, se deschide prin
capitolul al IV-lea (125-137) ce analizează problematica legată de
terminologia utilizată pentru perioada de după secolul al IV-lea
şi în special în ceea ce priveşte utilizarea conceptului de cultură,
precum şi necesitatea racordării cronologiei româneşti la ceea
ce înseamnă o cronologie unitară europeană. Discutarea acestui
concept prilejuieşte o scurtă trecere în revistă a noilor
luări de poziţii privitoare la problematică în istoriografia
mondială.
C. H. Opreanu dezvoltă în acest capitol teza mai
veche a lui K. Horedt cu privire la existenţa culturii Sf. Gheorghe ce
caracterizează estul Transilvaniei, arătând că hazardul
cercetărilor arheologice a condus la susţinerea teoriei
diferenţierii culturale între estul şi vestul Transilvaniei, mai ales
legat de prezenţa unor elemente caracteristice carpilor: ceaşca
fără toartă cu alveole în jurul buzei, pieptenii de os cu mâner
semicircular complet boltit. Aceste artefacte au o arie geografică de
răspândire ce cuprinde Transilvania în întregime şi Muntenia, deci nu
poate fi vorba de existenţa unei culturi arheologice specifice pentru
estul provinciei intracarpatice. Autorul propune înlocuirea acestei denumiri cu
cea de orizont post-cerneahovian, fapt ce ar introduce descoperirile
acestui orizont într-o cronologie europeană unitară pentru secolele
IV-V.
Capitolul al V-lea (p. 135-147) este dedicat unor
piese speciale cum sunt garniturile de centură lucrate în „stil militar”,
prilej cu care autorul ne oferă o sumă de informaţii inedite cu
privire la aşezarea de la Suceag, jud. Cluj şi mai ales cu privire la
un tip aparte de artefact ce sugerează existenţa unui orizont
cronologic puţin cunoscut în Transilvania (p. 147).
Capitolul al VI-lea (p. 148-162) continuă cu
prezentarea unor date inedite legate de aşezarea de la Suceag şi
anume a atelierelor de olari descoperite aici şi aparţinând perioadei
cuprinsă între a doua jumătate a secolului al IV-lea şi jumătatea secolului al V-lea (p. 156).
Capitolul al VII-lea (p. 163-180) este dedicat
elitelor barbare ale secolului al V-lea, elite ce prefigurează
apariţia germenilor societăţii medievale în bazinul carpatic
într-o etapă concomitentă cu etapa apariţiei regatelor
barbare în vestul Europei. Cu acest prilej autorul reia una dintre cele mai
importante descoperiri arheologice pentru perioada secolului al V-lea, este
vorba de mormintele princiare de la Apahida, arătând că citirea
numelui de pe inelul sigilar ar trebui să fie OMAHAR(I) V(U) G, adică
OMAHARI v(ir) g(loriossus) (p. 176). Totodată prezintă prin
comparaţie inventarele mormintelor lui Omahar de la Apahida şi
respectiv Childeric de la Tournai, ambele reliefând o legătură
puternică cu Imperiul roman de răsărit.
În Epilogul lucrării de faţă
(p. 181-188) autorul ne prezintă câteva aspecte legate de unele
similitudini lingvistice între nordul Italiei şi Transilvania. Concluzia
care ne este prezentată se referă la posibilitatea unor legături
directe între cele două regiuni prin intermediul unei circulaţii
libere a păstorilor în cursul secolelor IX-X. Deşi, vidul de putere,
creat de dezmembrarea kaganatului avar la sfârşitul secolului al VIII-lea,
ar putea sugera o creştere a mobilităţii comunităţilor
de păstori, este greu de admis că noile puteri din spaţiul
Dunării Mijlocii (Bulgaria, Imperiul carolingian şi Moravia Mare) au
permis în realitate această mobilitate, ştiută fiind încercarea
Bulgariei de a controla zona cuprinsă între Mureşul mijlociu, Tisa
şi Dunăre. În contextul discuţiei despre păstoritul
transhumant sau liber merita menţionat şi studiul lui L. Rásonyi[10],
referitor la populaţiile de păstori şi denumirile sub care
aceştia apar în documentele epocii.
Lucrarea prezentată se constituie
într-o piatră de temelie pentru analizele critice ce ar trebui să
premeargă apariţia unei Istorii a Transilvaniei scrisă de pe
poziţii ştiinţifice, nesupuse unor interese politice sau de
orice altă natură.
