Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IV

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2004

Author :  Ioan Marian ŢIPLIC
Pages: 213-217

 

 

 

RECENZIE

 

Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003, 446 p.

Bibliografia cu privire la istoria Transilvaniei în evul mediu timpuriu s-a îmbogăţit cu încă o lucrare de referinţă, fapt ce demonstrează încă o dată dorinţa noii generaţii de istorici de a ataca probleme delicate ale istoriei evului mediu timpuriu. Format la şcoala clujeană şi, deci, sub supravegherea unuia dintre cei mai importanţi specialişti ai istoriei medievale a spaţiului transilvan, l-am numit pe Ioan Aurel Pop, T. Sălăgean reuşeşte încă din titlul lucrării sale să ne arate interesul său pentru perioadele mai fierbinţi din cadrul istoriei acestui spaţiu.

Lucrarea, ca şi conţinut, este una destul de consistentă, fiind constituită din Introducere, 7 capitole, lista abrevierilor, bibliografie, anexe, un rezumat în limba engleză şi un indice de nume.

Capitolul I (p.13-77) reprezintă introducerea cititorului în miezul problematicii istoriei mijlocului de secol XIII, în special în ceea ce priveşte importanţa şi urmările invaziei mongole asupra spaţiului transilvan. Capitolul al II-lea (p. 79-99) tratează într-o manieră destul de amănunţită anii imediat următori invaziei mongole (1243-1457), pentru ca în capitolul al III-lea (p. 101-164) autorul să introducă în circuitul ştiinţific problema ducatului transilvan (s.n.), încercând să argumenteze existenţa acestuia şi statutul aparte pe care Transilvania l-a avut. Capitolul al IV-lea (p. 165-195) este rezervat descrierii situaţiei Transilvaniei după moartea neaşteptată şi îndeajuns de suspectă a regelui Ştefan al V-lea, fiind prezentate în succesiune perioadele de dominaţie asupra voievodatului exercitate de clanurile Csak si Kan. Capitolul al V-lea (p. 197-250) reprezintă substanţa lucrării, fiind cel ce argumentează existenţa acelui regnum Transilvanum şi încearcă să explice ceea ce se ascunde sub această sintagmă. Ultimele două capitole (p. 251-367) sunt rezervate perioadei de domnie a lui Ladislau II Kan şi prezentării rolului pe care congregaţiile generale voievodale l-au jucat în contextul schimbării dinastice din Ungaria la cumpăna dintre veacurile XIII-XIV. Lucrarea se încheie cu consideraţii finale (p. 369-374) legate de sublinierea rolului important al nobilimii transilvănene în transformarea voievodatului dintr-un ducat personal într-un stat autonom congregaţionar.

Încă din introducere, autorul ne prezintă o mică parte, din ceea ce consideră a fi principalul merit al lucrării, când, foarte pe scurt, analizează înţelesul de regnum Transilvanum (p. 7-9) şi îşi declară intenţia de a integra fenomenul istoric particular în istoria generală a Transilvaniei (p. 10). Tot aici suntem preveniţi de faptul că limitele cronologice ale lucrării sunt extinse mult mai mult decât ne lasă titlul


lucrării[1], fapt pentru care credem că ar fi fost oportună o ajustare a titlului pentru a reflecta realitatea. Şi tot în sensul unor reajustări poate ar fi în folosul unui duct mai clar al prezentării problematicii rearanjarea capitolului 1, deoarece în subcapitolul 1.1.1 (p. 14-19) ne este prezentată pe scurt invazia mongolă din 1241-1242 în Transilvania, pentru ca apoi să ne fie prezentat în subcapitolele 1.1.2 (p. 19-23) şi 1.1.3 (p. 23-26) contextul în care mongolii au efectuat în anii 1222-1241 cucerirea stepelor ruse şi s-au apropiat de graniţele răsăritene ale regatului ungar, continuându-se apoi, în celelalte subcapitole, cu prezentarea situaţiei Transilvaniei din punct de vedere militar anterior marii invazii mongole.

În spiritul unei formulări lipsite de exagerări şi licenţe literare gratuite considerăm că expresii de genul …redutabil sistem de fortificaţii la frontiera răsăriteană a Transilvaniei… (p. 20), (…) rezultat al intensei activităţi constructive desfăşurate în primele decenii ale secolului al XIII-lea… (p. 28), lipsite fiind de o argumentaţie critică, nu ar trebui inserate într-o lucrare de o mare calitate ştiinţifică, cum se dovedeşte a fi prezenta lucrare.

Sistemul de fortificaţii ridicat de teutoni este unul destul de nebulos şi de puţin cunoscut, încât este greu de documentată o eventuală utilizare a lui în perioadele ce au urmat alungării Ordinului din Transilvania[2]. Fortificaţiile ridicate de acest Ordin în Transilvania sunt departe de a fi stabilite cu claritate în teren şi tocmai de aceea opiniile hazardate ale unor istorici nu trebuie să fie preluate fără consultarea informaţiilor primare. Includerea cetăţii Comana de Jos[3] în lista cetăţilor potenţial construite de teutoni ne pare mai mult decât hazardată, chiar dacă este preluată doar o opinie a lui P. Binder (p. 29, n. 78). Pe de altă parte, chiar T. Sălăgean, revine la pagina 57 şi ne prezintă cetatea Comanei ca fiind una de refugiu şi care se datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, fapt ce demonstrează o oarecare lejeritate în preluarea critică a informaţiilor legate de subiect.

Trebuie menţionată şi interesanta ipoteză, formulată de autor, cu privire la posibilitatea identificării zonelor de poziţionare a patru dintre cetăţile teutonilor în funcţie de informaţiile furnizate de actele de donaţie către cistercieni a patru biserici din Ţara Bârsei: Castrum Sanctae Mariae – Feldioara, Mons Sancti Petri – Sânpetru, Mons Mellis – Hărman, Tartilleu – Prejmer (p. 30).

În ceea ce priveşte intensa activitate constructivă de la începutul secolului al XIII-lea trebuie privită şi ea cu oarecare circumspecţie în contextul în care avem doar câteva fortificaţii atestate ca existând în această perioada, majoritatea castrelor regale – Dăbâca, Cluj-Mănăstur, Şirioara, Moldoveneşti, Turda, Hunedoara – Sânpetru ş.a. – fiind construite în intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului al X-lea şi sfârşitul secolului al XI-lea. Celelalte fortificaţii nobiliare, dintre care amintim pe cea de la Câlnic, Adrian, Piatra Şoimului, ş.a., au fost ridicate în perioada războaielor civile dintre Bela al IV-lea şi Ştefan, lucru menţionat, de altfel şi de autor (vezi p. 57)

Trebuie remarcată consecvenţa cu care autorul utilizează terminologia cu privire la delimitarea teritoriului regatului în funcţie de contextul cerut. În acest sens este de menţionat termenul de frontieră utilizat frecvent (p. 20, 26, 28 ş.a) în contextul descrierii sistemului defensiv transilvan în preajma marii invazii mongole, precum şi termenul de graniţă, utilizat în sensul de limită a stăpânirii politice (ex.: p. 23). Deşi, nu ni se oferă o explicare mai largă a sensurilor celor doi termeni, înţelegem din context care este aria de cuprindere a fiecăruia[4].

Considerăm foarte interesantă şi ipoteza cu privire la micşorarea suprafeţei fortificaţiilor în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea, conform căreia regalitatea fiind interesată doar de aspectul militar al unei fortificaţii a impus disocierea acesteia de alte atribuţii – ecleziastice sau administrative-, fapt ce a atras o scădere a suprafeţei fortificate. Totuşi, trebuie avut în vedere că acest sistem a pătruns în Transilvania, încă din secolul al XII-lea, sub impulsul dat de coloniştii germani, care au introdus în regatul ungar modelul occidental de curte seniorială: capelă rotondă şi turn locuinţă înconjurate de un val de pământ şi palisadă sau chiar de incintă de piatră. În acest sens sunt de citat complexul fortificat de la Orăştie-Cetate[5], Petreşti, Câlnic[6], Sibiu-Piaţa Huet[7], Axente Sever-faza cu turnul locuinţă[8] etc.

Nu suntem de acord cu ipoteza conform căreia mănăstirea cisterciană de la Cârţa a fost devastată de a doua invazie mongolă din 1260 (p. 110), ipoteză bazată doar pe o  formulare ambiguă dintr-un document datat 1264 şi emis de ducele Ştefan[9], din care nu rezultă dacă se referă la o nouă invazie tătară care a provocat pustiirea sau este vorba de invazia din 1241. D. N. Busuioc – von Hasselbach nu oferă în mod explicit o informaţie foarte clară, dar consideră că ansamblul mănăstiresc era departe de a fi terminat în anul 1241[10], iar reluarea efortului constructiv sub conducerea unui alt arhitect a avut loc între anii 1260-1265, fără să vorbească de un nou moment de distrugere după cel din 1241[11]. Acest fapt relevă o situaţie ce a fost una generală pentru tot ce a însemnat efort constructiv în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când, datorită stabilizării situaţiei politice şi economice, eforturile s-au îndreptat spre construirea de aşezăminte ecleziastice mai impunătoare şi mai bine protejate.

Tratând problema situaţiei Transilvaniei în ultimele trei decenii ale secolului al XIII-lea (p. 173), T. Sălăgean, a arătat că perioada de dominaţie a familiei Csaki a reprezentat o revenire la normalitate: justiţia a început să funcţioneze, sunt menţionate numeroase tranzacţii de proprietăţi. Această concluzie este susţinută, în paralel, şi de K. Vekov, fără să pornească în analiza segmentului de timp de la aceleaşi considerente[12].

Referirile la fortificaţiile din noua generaţie (s.n.) (p. 204, 205), ce nu au fost cucerite de tătari cu prilejul invaziei din 1285, ne-am fi dorit să fie mult mai explicite, autorul nelăsând să se înţeleagă la care fortificaţii face referire şi nici care sunt caracteristicile noii generaţii de fortificaţii. Este, probabil, vorba de micile fortificaţii nobiliare de tipul celor de la Câlnic, ridicate din piatră?

Argumentaţia legată de afirmarea regimului congregaţional este una solidă şi bine închegată, fiind bazată pe analiza documentelor şi pe completările bibliografice cele mai recente. Cu toate acestea ne miră faptul că o lucrare apărută relativ recent[13], care tratează în mod special congregaţiile generale din Transilvani, nu se află printre lucrările din lista bibliografică, fie şi numai pentru o tratare critică. Pe de altă parte, tot în spiritul unor recomandări, credem că referirile la persistenţa în memoria colectivă din a doua jumătatea  secolul al XIII-lea a unor realităţi istorice din secolele X-XII (p. 215-216) nu sunt benefice în discursul argumentativ cu privire la rolul important şi special pe care l-au avut adunările de stări în Transilvania voievodală.

Momentul la care s-a produs impunerea nobilimii transilvănene în ringul luptelor politice din cadrul regatului ungar este foarte bine ilustrat de autor cu o acribie şi cu un veritabil talent scriitoricesc. Evoluţia ascendentă a familiei Kan la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea este bine prezentată în contextul evoluţiei istorice a voievodatului transilvan.

Extrem de interesant este discursul legat de încercarea de identificare a momentului l-a care s-a produs „descălecatul” în Ţara Românească şi mai ales motivele care au generat acest moment (p. 292-294). Autorul face o scurtă trecere în revistă a izvoarelor istorice ce fac referire la acest moment şi analizează motivaţiile posibile ce rezultă din analiza acestor izvoare. Între motivele care ar fi putut genera descălecatul se numără şi eventuale probleme în ceea ce priveşte statutul administrativ al Ţării Oltului. Între ipotezele legate de „descălecat” generat de un conflict între autoritatea centrală regală/voievodală nu am regăsit şi pe cea aparţinând lui D. N. Busuioc von Hasselbach, care consideră că trecerea lui Negru Vodă la sud de Carpaţi trebuie să fi avut loc în contextul intrării posesiunii Sâmbăta în proprietatea lui Ugrinus Csak (1291)[14].

Alături de aceste informaţii trebuie să punem şi anexele de la sfârşitul lucrării, care completează în mod fericit tabloul istoriei Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.



[1] Într-adevăr autorul face referiri ample, justificate de cele mai multe ori pentru a se înţelege evoluţia unor fenomene politice, la perioada anilor 1223-1248 (vezi p. 12-99) şi la cea a anilor 1301-1322 (vezi p. 313-367), ieşind cu mult dincolo de limitele impuse de titlul lucrări.

[2] Pentru opinii mai recente asupra fortificaţiilor teutone din Transilvania, alături de bogata bibliografie referitoare la problematică, a se vedea şi R. Popa, Kreuzritterburgen in Südosten Transsilvaniens, în: IBI Bulletin, 47, 1990-1991, 2; A. A. Rusu, Die Frage der vom Deutschen Orden im Südosten Siebenbürgen errichteten Burgen, în: CaB, 5, Castle and Church, Gdansk, 1996.

[3] Nu cunoaştem în baza căror argumente cât de cât pertinente cetatea Comana de Jos ar fi posibil să fi fost construită de teutoni. Considerăm că informaţia arheologică furnizată de cel care a efectuat săpături în cadrul acestei fortificaţii – V. Eskenazy – este, cel puţin la nivelul cunoştinţelor noastre, izvorul cel mai demn de crezare. Autorul citat o datează, în baza ceramicii descoperite şi a unui fragment de pinten, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea (v. V. Eskenazy, O nouă fortificaţie românească din Ţara Făgăraşului. Cetatea Comanei (secolele XIII-XIV), în: RMMI.MIA, 1981, 1, p. 34-44; A. Lukacs, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p. 146-148), fiind o cetate de refugiu a unei comunităţi, construită probabil în perioada imediat următoare invaziei din 1241-1242.

[4] Pentru o mai clară detaliere a se vedea I. M. Ţiplic, Hotar graniţă şi/sau frontieră în evul mediu timpuriu, în: ActaTS, II, 2003, p. 153-163.

[5] Z. K. Pinter, Rotonda de la Orăştie, în: In Memoriam Radu Popa, Bistriţa, 2003, p.

[6] Gh. Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, 1972, p. 30-32; N. M. Simina, Cetatea din Câlnic (jud. Alba). Consideraţii pe marginea cercetării arheologice, în: ArhMed, III, 2000, p. 95-115.

[7] Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Sibiu, jud. Sibiu. Punct: Piaţa Huet-Rotondă, în: CCA. Campania 2002, 2003, p. 284-285.

[8] H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 1998.

[9] DIR, C, II, 55-56.

[10] D. N. Busuioc von Hasselbach, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, II, Cluj-Napoca, 2000, p. 222-223.

[11] D. N. Busuioc von Hasselbach, op.cit., p. 223. De altfel nici din raportul parţial de săpătură nu este amintită ca posibilă o distrugere a monumentului în preajma anului 1260. Th. Nägler, M. Rill, Monumentul cistercian de la Cârţa, jud. Sibiu, în: MCA, 17/2, 1983 (1993).

[12] K. Vekov, Locul de adeverire de la Alba Iulia (secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, 2003, p. 153 sqq.

[13] Gh. Bichicean, Adunări de stări în ţările române. Congregaţiile generale în Transilvania voievodală, Sibiu, 1998.

[14] D. N. Busioc von Hasselbach, op. cit., II, p. 76-77.