Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IV

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2004

Authors:  Alexandru Gh. SONOC, Remus PAŞCANU

 

 

 

O STATUETĂ DE PISICĂ DINTR-O COLECŢIE PARTICULARĂ DIN MIERCUREA CIUC (JUD. HARGHITA)    

 

UNE STATUETTE DE CHAT D'UNE COLLECTION PRIVÉE DE MIERCUREA CIUC / CSÍKSZEREDA / SZEKLERBURG (DÉP. D'HARGHITA)

 

La statuette zoomorphe discutée cette occasion se trouve dans la collection privée du M. Gheorghe Paşcanu, comme part de la dot de son époux, qui, par son pčre, descende de la vieille famille noble Kováts; on ignore quand la pičce est devenu la propriété de la dite famille et ďoů elle a été procuré, mais cest fort possible quelle provienne du commerce aux antiquités. Quoique, avec le temps, la statuette a souffri une série de détériorations  mécaniques (la perte des pattes, des interventions de perforation pour la fixer sur un support en bois), son état de conservation est relatif bon, grâce ŕ la durité de la roche dans la quelle elle a été sculptée. Comme un seule fragment des pattes antérieures est gardé ŕ part, en ne le pouvant pas ajouter ŕ la statuette, ŕ cause de la solution de restauration malheureusement choisie, il faut soupçonner que la détérioration de la statuette fut, męme ne que partiellement, relatif récente et accidentale. Au début, la statuette a été montée, bien inestéthiquement et inconformément aux rčgles de la muséologie moderne, sur une grosse branche, remplacée trčs récemment, par un socle en bois poli et laqué, sur lequel se trouve un petit bloc en męme matériel, pour prothčser les membres antérieures, sans que cette solution serait, cependant, de point de vue de la restauration, la meilleure. Les yeux, utilisés ďhabitude pour la préparation des trophées de chasse et des cadavres des animaux naturalisés, ont étés ajoutés plus tôt ŕ la fin du XIXe sičcle; leurs montage a causé ŕ la pičce des insignifiantes détériorations de la paupičre inférieure. La statuette, un chat svelte, vers la gauche, aux longues oreilles, gueule courte, membres longues et sveltes, assis sur les pattes postérieures, la tęte tournée vers le spectateur, a été  travaillée avec du soin pour la reproduction naturaliste des detailles anatomiques (les arcades proéminentes, les paupičres, la gueule aux moustaches, quelques detailles du front et des oreilles etc.); elle mesure, de la tęte ŕ la queue, 44 cm, 39 cm en taille, 20 cm au cou et pčse cca. 7 kg. Le matériel utilisé est une roche métamorphique, contiennante du quartz, dure et compacte, de couleure noire-grise, aux taches blanchâtres et une structure cristalline semblable rappelant le marbre; le matériel est, par ses qualités esthétiques et mécaniques, spécifique pour la sculpture égyptienne oů, plutôt, pour la sculpture de ľÉgypte.Pour certaines considérations ďordre technologique, artistique et męme concernant le type somatique du prototype de la pičce, nous ne croyons pas quil sagit dun faux moderne, appartenant au XVIIIe-XIXe sičcles, dű ŕ la renaissance de ľintéręt pour la sculpture animaličre en Europe, sous ľinfluence du baroque, de la mode orientalisante, lancée par les débuts du "problčme oriental", inclusif par la campagne égyptienne de Napoléon Bonaparte et par la politique britannique dans la région et, ne pas sur derničre

place, par les débuts des recherches ďarchéologie orientale, particuličrement, ľégyptologie. Sur ľorigine égyptienne de cette statuette et son appartenance ŕ ľart de ľÉgypte ancien sont prononcé, en lettres holographes, gardées dans ľarchive privée du propriétaire, qui nous les a présentées aussi pour examination, prof. dr. Gheorghe Lazarovici et le restaurateur Ovidiu Bianu (Musée National ďHistoire de la Transsylvanie de Cluj-Napoca / Kolozsvár / Klausenburg) et prof. dr. Adrian Rădulescu (Musée ďHistoire Nationale et ďArchéologie de Constanţa). Nous croyons que son achat peut ętre dű ŕ ľapparition du goűt baroque pour collectioner des antiquités et des bizarreries exotiques, de męme, peut-ętre, sous ľinfluence ďune motivation esotérique, spécifique ŕ ľépoque, aux temps quand dans ľEurope "civilisée" les chats domestiques ont été soumis encore aux traitements cruels et injustes, qui découlaient des superstitions et de ľobscurantisme religieux, des attitudes qui ŕ grande-peine commençaient ętre éparpillées par les idées du Sičcle des Lumičres. Le fort éclat, dű ŕ la maničre spécifique du polisage, au sable mouillé, les traces profondes, assez larges, de la pointe du ciseau, ayant le rôle ďaccentuer la musculature, les traces étroites sur le dos de ľanimal, dues ŕ ľéloignement de la pierre pendant la mise en forme et ŕ ľutilisation du ciseau denticulé, mais qui, justement par leur profondeur, ont survécu partiellement au polisage final, puis celles qui stylisent le poil de ľanimal, présentes seulement sur les hanches et dans leur proximité, qui ont eu le rôle précis de fluidifier la forme par ľeffet de ľillusion optique due ŕ la réfraction de la lumičre sur les surfaces polies de quelques masses musculaires, moins corectement de point de vue anatomique réalisées parfois, ŕ cause ďun relatif manque dhabileté, mais déterminé, cest fort possible, parfois męme par les particularités du matériel. Ces particularités du poil nappartiennet pas ŕ la maničre dans la quelle il est traité par la sculpture animaličre des XVIIIe-XIXe sičcles: soit ŕ une exageration baroque, soit ŕ une simplité néoclassique, soit avec un naturalisme réaliste. D’autre part, il faut remarquer aussi que sur le dos du chat sont incisés les initiales I et E, rencontrées autant dans ľalphabet grec, tant que dans ľalphabet latin et qui ont la largeur et la profondeur des autres traces de ciseau de cette partie du corp de ľanimal. De point de vue somatique, le protoype de la statuette était, sans aucun dout, le chat égyptien, provenue de ľapprivoisement du chat sauvage local (Felis caracal). La maničre naturaliste de représentation contraste avec le hyeratisme de ľancien art égyptien, antérieur ŕ la conquęte macédonienne; pas de tout spécifique est aussi le fait que le chat, męme vue du profil, a la tęte tournée vers le spectateur, ce qui représente, de męme, une abdication ŕ ľimmobilisme de ľancien art égyptien, en outre comme le dynamisme dű au naturalisme de la musculature et ŕ lexpressivité de ľimage de ľanimal, malgré ľécho du hyératisme traditionnel qui se distingue dans la part supérieure du corpe. Ľidée de mouvement est suggérée, ďailleurs, męme par la douce tournure de cette part du corpe vers le spectateur, mais aussi par le fait que, selon les restes conservés, la queue de lanimal sappuye sur ľhanche et ne pas sur le sol, prčs de pattes des membres postérieures, selon les canons de ľart égyptien. En suite, la pičce discutée ŕ cette occasion, bien queelle garde quelques traditions de ľancienne sculpture égyptienne, présente évidentes influences étrangeres, qui ne peuvent ętre que celles qui sont dues au naturalisme sculpturel hellenistique. Pour ces raisons, nous croyons quil sagit ďun produit de la sculpture hellenistique, moins soumise aux contraintes de ľiconographie religieuse, grâce ŕ ľaccentué fonction décorative de la production artistique, partiellement désacralisée et liberée de rigueurs des canons de ľiconographie cultuelle. On pourrait dater la statuette, par conséquence,  dans ľépoque de la domination macédonienne (332-30 av.n.č.), plutôt dans la période lagide (323-30 av.n.č.), éventuellement męme au début de la domination romaine (la fin du Ier sičcle av.n.č. - la premičre moitié du Ier sičcle n.č.), mais pas de tout plus tard que la fin du rčgne ďHadrien (117-138), quand, avec ľapothéose de son jeune amant, Antinous, ľart romaine provinciel ďÉgypte revienne de nouveau aux traditions helénistiques locales.La symbolistique du chat est complexe et contradictoire, avec des accents spécifiques pour chaque culture dans laquelle elle se manifeste. Pour entendre plus bien la fonction de cette statuette, il faut analyser la symbolistique du chat dans ľancienne culture égyptienne et chez les autres peuples, qui ont influencé cette symbolistique dans la période lagide et romaine et, ďautre part, le changement produit par le christianisme. Dans lÉgypte ancien, elle est dominée par deux séries archétypales, dont chat - nuit - Lune - femminité est plus fréquante que son pendant  masculin, matou - jour - Soleil - virilité, toutes les deux ayant toutefois un chargement symbolique entičrement faste et une valeur morale positive. Une exception est représentée, pourtant, dans le cas particulier de la création folklorique, oů le chat est identifié avec lélite sociale détestée et ridiculisée par les masses oprimées et revoltées. Pour les anciens Grecs et Romains, pour les gnostics et pour les chrétiens, le chat était un animal perfide. La tradition grecque antique est caracterisée par lassociation chat - nuit - femminité  et confrontée, surtout dans les textes archaďsantes, ŕ la suite de la rarité de lanimal domestique, remplacé parfois par la belette (Mustela nivalis) avec léternelle confusion entre ces deux animaux, causée par lidentité du nom en Grec. Chez les Romains, laccent est mis sur le trinom chat - chasse - sensualité. Le gnosticisme et, surtout, le christianisme, ont exacerbé laspect érotique du symbole du chat, en lapportant une note parfois plus négative, par lassimilation de limage de lanimal impur et de symbole néfaste, de la damnation, de labandon, de la destruction et de la vanité, que le chat lacquérit dans la tradition judaďque. Dans le cas des origines de lattitude hostille et cruelle des chrétiens ŕ légard du chat -pour lesquels cet animal était mis en relation avec les forces ténébreuses et malignes- on doit tenir compte de lhéritage culturel de la mentalité judaďque, hostille aux cultes idolâtres -vues comme supposant des perversions sexuelles- et du mépris des anciens Grecs et des Romains pour la zoolâtrie des Égyptiens, influencé aussi par les physiologies gnostiques et hellénistiques, contaminées avec la symbolistique érotique de la belette, vraiment liée avec les pratiques incriminées.La fonction de cette statuette dans ľAntiquité reste difificile ŕ préciser. Il est vrai, pensant aux représentations, attitudes et comportements generés par le culte de la déesse Bastet dans la société égyptienne, elle en pourrait ętre liée; ďautre part, de point de vue iconographique, il sagit une représentation "necanonique", plus proche ŕ la fonction décorative des produits artistiques. Mais tenant comte de la rarité du chat dans le monde greco-romain et de sa diffusion en étroite liaison avec les cultes égyptiens, cest fort possible, pourtant, que cette statuette pourrait avoir aussi une fonction rituelle, étant, de point de vue juif et chrétien, un idole, mais sans aucun rapport entre cette perception et son état actuel de conservation.   Statueta zoomorfă discutată cu acest prilej, prezentată spre examinare la Catedra de Istorie Antică şi Medievală a Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu "Nicolae Lupu" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu în ziua de 24 septembrie 2003, se găseşte în colecţia d-lui Gheorghe Paşcanu, ca parte a dotei soţiei sale, care, prin tată, descinde din vechea familie nobiliară Kováts; nu se ştie în ce perioadă piesa respectivă a intrat în proprietatea amintitei familii şi nici de unde a fost procurată, foarte probabil însă din comerţul de antichităţi. Deşi, de-a lungul vremii, statueta a suferit o serie de deteriorări mecanice (pierderea labelor picioarelor, intervenţii de perforare în vederea fixării pe suport lemnos), starea ei de conservare este bună, datorită durităţii rocii în care a fost sculptată. Cum un fragment al unuia dintre picioarele anterioare este păstrat separat, neputând fi adăugat statuetei, datorită soluţiei de restaurare incorect alese, este de presupus că deteriorarea statuetei, fie şi numai în parte, s-a produs relativ recent şi a fost de natură accidentală. Iniţial, statueta a fost fixată, destul de inestetic şi neconform cu principiile muzeologiei moderne, pe o creangă mai groasă, înlocuită foarte recent cu un soclu din lemn lustruit şi lăcuit, pe care se află fixat un mic bloc de protejare a membrelor anterioare, lucrat din acelaşi material, fără ca aceasta să reprezinte, totuşi, soluţia optimă de restaurare. Ochii, din cei utilizaţi la prepararea trofeelor de vânătoare sau a cadavrelor de animale naturalizate, i-au fost adăugaţi cel mai devreme la sfârşitul sec. XIX; fixarea lor a produs piesei neînsemnate deteriorări ale pleoapei inferioare. Statueta, o pisică zveltă spre stânga, aşezată pe membrele posterioare, cu capul întors spre privitor, cu urechi lungi, bot lung, membre lungi şi subţiri, a fost lucrată cu grijă pentru redarea naturalistă a detaliilor anatomice (arcadele proeminente, pleoapele, botul cu mustăţile, unele detalii ale frunţii şi urechilor etc.); ea măsoară, de la cap la coadă, 44 cm, la mijloc 39 cm, la gât 20 cm şi cântăreşte 7 kg. Materialul din care a fost lucrată piesa este o rocă dură şi compactă, de culoare negru-cenuşie, cu pete albicioase, cu o structură cristalină asemănătoare marmorei; materialul este, prin calităţile sale estetice şi mecanice, unul specific sculpturii egiptene sau, mai exact, sculpturii din Egipt. Potrivit unei expertize a Institutului de Prospecţiuni şi Explorări Geologice din Miercurea Ciuc, materialul este un conglomerat de cuarţ, format sub presiunea internă a unor roci sedimentare, într-o perioadă foarte lungă de timp, printr-un proces de metamorfism regional, prin care, în zonele de orogeneză, iau naştere şisturile cristaline (filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, calcare cristaline etc.), roci intens metamorfozate şi cutate, aşa cum arată, de altfel, o altă expertiză, aparţinând Întreprinderii Miniere Harghita din Miercurea Ciuc. Într-o notificare tehnică din 1995, ing. Rákosi Zoltán, de la S.C. Z&Z Piro S.R.L. Miercurea Ciuc, aprecia ipotetic că roca din care a fost realizată pisica este una cuarţitică, probabil, judecând după culoare, un calcadonit, format prin deshidratarea şi recristalizarea gelurilor de silice în procesele oxogene. Rocile cuarţitice, de diferite varietăţi (citrinul, ametistul, crisoprazul, onixul, agatul, jaspul, heliotropul, opalul etc.), au fost din timpuri străvechi mult căutate ca pietre semipreţioase.Din anumite considerente de ordin tehnologic, artistic şi chiar legate de tipul somatic al prototipului piesei, nu credem că avem de a face cu un fals modern, din sec. XVIII-XIX, legat de renaşterea interesului pentru sculptura animalieră în Europa, sub influenţa barocului, a modei orientale, lansată de începuturile "chestiunii orientale", inclusiv de campania lui Napoleon Bonaparte în Egipt şi de politica britanică în regiune şi, nu în ultimul rând, de începuturile cercetărilor de arheologie orientală, de egiptologie, în particular. Asupra originii egiptene a acestei statuete şi a apartenenţei sale la arta Egiptului antic s-au pronunţat în scrisori olografe, aflate în arhiva privată a proprietarului şi prezentate şi nouă spre examinare, prof. dr. Gheorghe Lazarovici şi restauratorul Ovidiu Bianu (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca) şi prof. dr. Adrian Rădulescu (Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa). Credem însă că achiziţionarea ei s-a putut datora apariţiei gustului baroc pentru colecţionarea de antichităţi şi curiozităţi exotice, poate şi sub influenţa unei motivaţii de natură ezoterică, specifică epocii, într-o vreme când în Europa "civilizată" pisicile domestice erau încă supuse unor crude şi nedrepte tratamente, izvorâte din superstiţie şi obscurantism religios, atitudini care abia începuseră să fie spulberate de ideile Secolului Luminilor [1] . Lustrul puternic, datorat modului specific de şlefuire al pietrei, cu nisip ud, urmele profunde, relativ late, ale vârfului de daltă, menite a accentua musculatura, cele înguste de pe spinarea animalului, datorate degroşării şi folosirii gradenei, dar care, tocmai prin profunzimea lor, au supravieţuit în parte şlefuirii de finisare, apoi cele care stilizează părul animalului, prezente doar pe crupe şi în imediata vecinătate, cu rolul precis de a fluidifica forma prin efectul iluziei optice date de refracţia diferită a luminii pe suprafeţele şlefuite ale unor mase musculare uneori mai puţin corecte din punct de vedere anatomic, datorită unei relative lipse de iscusinţă, condiţionată, însă, foarte probabil, uneori chiar de particularităţile materialului. Aceste particularităţi ale părului nu aparţin însă manierei în care acesta este tratat de sculptura animalieră a sec. XVIII-XIX: fie cu exagerare barocă, fie cu simplitate neoclasică, fie cu un naturalism realist. Pe de altă parte, trebuie remarcat însă că pe spinarea pisicii sunt incizate iniţialele I şi E, întâlnite atât în alfabetul grec, cât şi în cel latin şi care au lăţimea şi profunzimea celorlalte urme de daltă din această regiune a corpului animalului. Din punct de vedere somatic, este neîndoielnic că prototipul l-a reprezentat pisica egipteană, provenită din domesticirea pisicii sălbatice locale (Felis caracal). Maniera naturalistă de reprezentare contrastează însă cu hieratismul artei egiptene vechi, de dinaintea cuceririi macedonene; nespecific este şi faptul că pisica, deşi redată în profil, are capul întors spre privitor, ceea ce este, de asemeni, o abatere de la imobilismul vechii arte egiptene, la fel ca şi dinamismul datorat naturalismului musculaturii şi expresivităţii chipului animalului, cu tot ecoul hieratismului tradiţional care se distinge în partea anterioară a corpului. Ideea de mişcare este sugerată, de altfel, chiar prin uşoara întoarcere spre privitor a acestei părţi a corpului, ca şi de faptul că, aşa cum o indică resturile păstrate, coada animalului se sprijinea pe crupă şi nu pe solul de lângă labele membrelor posterioare, potrivit canoanelor artei egiptene. Prin urmare, piesa discutată cu acest prilej, deşi păstrează unele tradiţii ale sculpturii egiptene vechi, prezintă evidente influenţe străine, care nu pot fi decât cele ale naturalismului sculptural elenistic. Din aceste considerente, credem că avem de a face cu un produs al sculpturii elenistice din Egipt, mai puţin supusă constrângerilor iconografiei religioase, datorită accentuatei funcţii decorative a producţiei artistice, parţial desacralizată şi eliberată de rigoarea canoanelor iconografiei cultice. Statueta s-ar data, prin urmare, în epoca stăpânirii macedonene (332-30 î.e.n.), cel mai probabil în perioada lagidă (323-30 î.e.n.), eventual chiar până la începutul stăpânirii romane (sfârşitul sec. I î.e.n. - prima jumătate a sec. I e.n.), dar nicidecum mai târziu de sfârşitul domniei lui Hadrianus (117-138), când, o dată cu apoteozarea tânărului său iubit, Antinous, care, după cum afirma însuşi Cassius Dio, a marcat începutul unei ere noi în istoria artei vechi [2] , arta romană provincială din Egipt revine din nou la tradiţiile elenistice locale [3] . Simbolistica pisicii este foarte eterogenă, ambivalentă şi contradictorie, oscilând între tendinţele benefice şi cele malefice, această vieţuitoare fiind asociată, datorită privirii sale fosforescente şi vieţii erotice nocturne, cu magia, cu Luna, îndeobşte cu tainele nopţii, dar şi cu principiul feminin, al vieţii instinctive, al senzualităţii, cu fenomenele magnetice şi focul vetrei, dar şi cu perfidia, agresiunea, cruzimea, închiderea la raţiune, răul şi demoniacul [4] . Pentru a înţelege semnificaţia simbolică a acestei statuete, este necesar a aminti câteva aspecte ale simbolisticii pisicii în cultura egipteană antică şi în cele ale altor popoare, a căror influenţă s-a resimţit în Egipt în perioada elenistică şi romană, precum şi mutaţia produsă de creştinism, care a adăugat clişeelor defavorabile ura împotriva idolilor în general şi a zoolatriei egiptenilor în particular.În Egipt, pisica sălbatică locală (Felis caracal) [5] , un vânător puternic şi agresiv, numit shu de egipteni, a fost zeificată sub dinastia a II-a, în jurul anului 3 000 î.e.n., iar pisica domestică (o rasă locală, numită onomatopeic de egipteni mieu, mai graţioasă decât specia sălbatică, bondoacă, dar având şi ea urechi ascuţite şi lungi şi o coadă scurtă) nu este reprezentată pe mastabalele Imperiului Vechi, ci apare abia în Regatul Mijlociu (2052-1778 î.e.n.), sub dinastia a XI-a (2133-1991 î.e.n.) [6] , când este amintită mama unui funcţionar al lui Mentuhotep I, poreclită "Pisica"; primele exemplare domestice au fost aduse însă la început, drept curiozităţi, din sud şi vest [7] . Cultul acestui animal pare a se fi dezvoltat dintr-un fetiş (sau, poate, totem) timpuriu, de după descoperirea sau din epoca domesticirii pisicii sălbatice, generat fiind de fecunditatea, fertilitatea şi agilitatea acestei feline, iar adoraţia se manifesta prin procesiuni rituale cu caracter orgiac [8] şi viza nu exemplarul, ci specia însăşi, deşi într-un sarcofag din timpul dinastiei a XVIII-a se găsea, alături de mumia unui prinţ, şi cea a unei pisici [9] . Pisica era crescută pentru amuzament, dar şi ca încarnare a unui zeu ocrotitor, care-şi nimiceşte duşmanii şi era folosită la vânătoare, pentru a stârni păsările, dar şi la combaterea şoarecilor; se credea chiar că unsoarea de pisică alungă şoarecii [10] . În afară de această sacralizare anonimă a pisicii mai este cunoscută zeiţa secundară Mafdet (= "Doamna Palatului Vieţii"), reprezentată uneori ca un ghepard (Acinonyx jubatus) - o divinitate juridică, manifestare a puterii judecătoreşti reprezentate de unealta de execuţie, anume un baston îndoit la un capăt, având prins pe el un rulou din care iese un cuţit; zeiţa apare ca un animal care urcă pe acest băţ, iar ghearele ei sunt comparate cu vârful lăncii lui Horus. De aceea ea apare în Regatul Nou (1570-1085 î.e.n.) şi în scenele de psihostasie, iar atributele ei sunt bastonul şi cuţitul, instrumente ce amintesc de menirea ei de a lupta împotriva şerpilor, dar şi de a-i sprijini pe bolnavi şi ocroti pe morţi şi de a-i pedepsi pe păcătoşi [11] . Unele dintre funcţiile sale -şi chiar unul dintre atribute, ruloul shed- sunt însă preluate de la sora sa geamănă, zeiţa scrierii, Seshat, conducătoarea "Casei Vieţii" (a bibliotecii şi arhivelor), cronicara şi contabila faraonului, cea care alcătuia planurile de război şi ocrotea lucrările militare, reprezentată ca fiind acoperită, pe sub veşmântul feminin, cu o blană de panteră şi având o stea în 7 colţuri pe cap şi despre care se credea că este fiica, sora sau soţia zeului Toth; cultul său, înflorit la Sais, are drept principal centru Hermopolis şi cunoaşte interferenţe cu cel al lui Tefnut, Rattanwi şi Nephtys [12] . Această identificare îndepărtează însă aceste două divinităţi de pisica asociată cu noaptea şi le apropie de simbolistica predominant solară a leului, învingător al ploilor [13] , care rămâne destul de contradictorie: leoaica Tefnut, fiica lui Atum-Ra, sora geamănă şi soţia lui Shu, adorată sub înfăţişare zoomorfă la Menset (Leontopolis) şi antropomorfă cu cap leonin la Oxyrrhynchos şi ca pisică în întregul Egipt [14] , este apropiată de umiditatea deşertului din zorii zilei, vestitoare a soarelui care răsare, o situaţie asemănătoare celei a zeului-leu Nefertum [15] , pe când Nephtys, sora şi soţia lui Seth, adorată la Heliopolis, reprezintă sterilitatea deşertului [16] .O altă zeiţă-pisică, de prim rang însă, era Bastet (Ubasti), numită de greci Bubastis (="Cu cap felin"), al cărei cult era legat de cel al elementului lichid, dar şi de cel al războiului şi ciumei, ea fiind socotită când soră, când soţie, când fiică a zeului Ré şi, uneori, soră a lui Isis sau soţie a lui Shu, dar şi mamă a zeilor-lei Miysis, "Stăpânul Măcelului" şi Maches, "Leul cu privire sălbatică" sau "Cel care se bucură de sânge" şi îngloba cultul zeiţelor-leoaice Tefnut şi Sekhmet, probabil în condiţiile scăderii numărului leilor în regiune. Ea este socotită şi o ipostază mai blândă a leoaicei Hathor, opusă lui Sekhmet, ce personifică arsura razelor de soare; această varietate de legături de rudenie se explică prin sincretismul care a stat la baza cultului său şi ale cărei origini pot fi duse până în vremea Iconografia "Pisicii celei mari, care este la Heliopolis", adică pisica sălbatică din hăţişurile Deltei [17] . Reprezentările ei confirmă această concluzie: în Imperiul Vechi ea avea cap de leoaică, nefiindu-i asociat ca animal sacru pisica, ce i se alătură abia în vremea dinastiei a XXIII-a (860-740 î.e.n.); în Regatul Nou ea este reprezentată ca un simplu cap de pisică sau ca o divinitate antropomorfă cu cap de pisică, pierzându-şi caracterul înfiorător, transmis lui Sekhmet şi intrând în relaţie cu Luna, care este considerată ochiul ei şi ocroteşte fecunditatea şi femeile gravide, dar şi casa, având când atributele iubitei capricioase, când pe cele ale unei mame tandre şi bune, pe care unele statuete o reprezintă alăptându-şi puii, iar altele o înfăţişează ca pisică-regină, şezând acoperită de bijuterii [18] . Ca atribut caracteristic, Bastet are sistrul [19] , ceea ce pare a fi şi o referire la sensibilitatea muzicală a felinelor. Întrucât principala funcţie a pisicii era combaterea şerpilor, ea apare -mai rar- sub numele de Matu, ca ucigaşă a şarpelui Apophis, devoratorul Soarelui şi simbolul forţelor răului, care ameninţă arborele sacru de Persea şi deci existenţa lumii, ea reprezentând astfel forţa şi sprinteneala felinei, puse în slujba oamenilor pentru a-şi birui duşmanii ascunşi [20] . Există şi reprezentări satirice inspirate de folclor, care o prezintă fugărită de şoareci sau drept sclavă a acestora [21] simbolizând astfel elita socială urâtă de poporul asuprit. Cultul zeiţei Bastet a ajuns la maxima înflorire sub a XXII-a dinastie (947-720 î.e.n.), zisă şi "a Bubastizilor", când regii îşi stabilesc reşedinţa în principalul centru al acestuia, oraşul P - Ubasti (azi, Zagagid - Tell Basta), reşedinţa nomei 19 din Egiptul de Sus şi s-a răspândit de la Theba la Memphis, oraşe în jurul cărora -ca la Bubastis- existau necropole cu sute de mii de pisici mumificate. Judecând după situarea necropolelor, la Saqqarah acest cult era asociat cu al păsării ibis, iar la Speos Artemidos (azi, Beni-Hassan) [22] , cu cel al zeiţei-leoaice Pakhet, divinitate a vânătorii şi a Deşertului Oriental, dar spre deosebire de Sekhmet şi Hathor, Bastet era socotită o zeiţă a veseliei şi bucuriei, în zilele sărbătorilor sale fiind interzise vânătorile de lei. Un alt important centru al cultului său era Dendera, numit şi "Bubastis din Egiptul de Sus", de unde şi numele de "Pisica Etiopiană", dat zeiţei în textele târzii. Necropolele de pisici confirmă astfel informaţiile transmise de Herodot [23] , Iuvenal [24] şi Diodor din Sicilia [25] , precum şi de vechile texte egiptene, despre grija şi adoraţia arătate acestei vietăţi, a cărei ucidere, chiar accidentală, era pedepsită cu moartea. În perioada elenistică Bastet era socotită un suflet al lui Isis, zeiţa misterelor, regenerării şi maternităţii; grecii au identificat-o însă, ca şi pe leoaica Pakhet, cu Artemis, iar cărţile gnostice, mai ales Pístis Sophía, cu Aphrodita [26] . În Cartea Morţilor (XVII), motanul era asociat Soarelui, Ré fiind numit "Motanul în flăcări" (adică "Roşu", opus şarpelui Apophis, de culoare verde), alteori pus în legătură cu Osiris, deoarece se credea că are 9 suflete şi se poate bucura de 9 vieţi succesive; dimpotrivă, pisica era întotdeauna consacrată Lunii şi lui Isis şi considerată lunatică, întrucât variaţiile pupilei sale evocau fazele Lunii, crescând şi descrescând o dată cu aceasta, alteori ea era asimilată Sfinxului, din cauza naturii ei misterioase şi a sensibilităţii sale magnetice şi electrice. Plutarh relatează o credinţă egipteană, după care pisica fată de atâtea ori câte zile are luna lunară şi că suma puilor ei era în legătură cu progresia naturală (aritmetică) a numerelor, de la unitate la numărul 28. Poziţia obişnuită a pisicii, adunată ca un ghem şi însuşirea de a putea dormi zile întregi au făcut să fie socotită o întruchipare a meditaţiei şi un exemplu pentru candidaţii la iniţierea rituală [27] .În Biblie pisica apare menţionată o singură dată, cu termenul elen de aílouros în Septuaginta şi cu cel celto-latin de cata, în Vulgata, anume în Cartea lui Baruh [28] . Această carte datează probabil abia din sec. I î.e.n., deşi -după tradiţie- a fost scrisă în vremea regelui Ioiachim din Iuda (609-597 î.e.n.) şi urmează nemijlocit, în Septuaginta, după Cartea lui Ieremia, iar în Vulgata după Plângerile lui Ieremia, fiind inclusă de canonul ortodox între scrierile necanonice şi de M. Luther printre apocrifele Vechiului Testament [29] . Pisica este asociată cu "liliecii, rândunelele şi alte păsări", care -potrivit concepţiei mozaice- sunt spurcate [30] . Deşi nu există prescripţii ale Legii mozaice (Tora) referitoare expres la pisică, aceasta este socotită şi ea ca fiind spurcată, întrucât este un patruped care calcă pe labe [31] . Ea pare a fi unul dintre simbolurile nefaste, ale damnării, părăsirii, distrugerii şi deşertăciunii, cum arată faptul că în textul amintit este menţionată ca sărind peste idolii Babilonului, cetate sortită nimicirii, ca urmare a idolatriei şi corupţiei sale [32] . Autorii greci şi latini menţionează destul de rar pisica, întrucât pentru combaterea rozătoarelor în zona mediteraneană se foloseau de obicei nevăstuicile (Mustela nivalis) [33] , iar şerpii veninoşi -alţi duşmani ai rozătoarelor aducătoare de molime [34] -, pe care pisicile îi combăteau în Egipt şi Orient [35] , erau mai rari în zonele mai reci. Când ei o fac totuşi -chiar şi Aristotel- confundă pisica domestică şi cea sălbatică, fapt explicabil dacă ne gândim că în Grecia antică reprezentările de pisici sunt rare, fiind vorba de artefacte importate sau -poate- de animale aduse din Egipt sau Orient, întrucât în Europa pisica este domesticită abia în sec. I e.n. [36] . Un asemenea animal izolat, importat din Sud, trebuie să fi fost şi cel ale cărui oseminte au fost descoperite în necropola getică de la Zimnicea (jud. Teleorman) [37] . Această situaţie îi face pe unii autori fie să afirme că grecii ignorau pisica, fie să creadă, ca R. Delort, că, deşi pisica este amintită în Acharnienii lui Aristofan, apoi de Aristotel, Pliniu cel Bătrîn, Seneca şi Plutarh, doar Esop se referă la pisica sălbatică [38] - ceea ce ar însemna că autorii greci şi latini nu cunoşteau decît rare exemplare de pisică domestică. O confuzie datorată rarităţii acestui animal a existat într-adevăr, căci în limba greacă veche termenii pentru "pisică" şi "nevăstuică"  (galée sau galę) coincid, fapt explicat de M. Nasta tocmai prin domesticirea târzie a pisicii în Elada [39] . Cuvântul respectiv pare înrudit cu termenul pentru "lapte" (gála) şi aceasta se datorează, probabil, faptului că respectivele animale erau văzute ca simboluri ale feminităţii, ale maternităţii. O situaţie oarecum asemănătoare se constată şi în limba latină: cuvântul felis,-is (="pisică") vine de la substantivul pierdut fela (="ţâţă") [40] , înrudit cu adjectivul substantivizat felator,-oris (="cel care suge", "sugarul") şi cu verbul felo,-are (="a suge (lapte)") [41] . De aceea, în fabule se poate face destul de greu distincţia dintre nevăstuică şi pisică (sălbatică, după R. Delort!), fapt remarcat şi de M. Nasta [42] . Un exemplu bun este fabula Nevăstuica şi păsările [43] , tradusă uneori drept Motanul şi găinile [44] sau fabula Nevăstuica şi cocoşul [45] . Aceeaşi problemă se pune pentru fabula Pisica şi Afrodita, unde animalul simbolizează femeia invidioasă, crudă, lacomă şi nestăpânită [46] şi pentru fabula Nevăstuica şi pila, în care sunt criticaţi oamenii nechibzuiţi şi certăreţi [47] . În acest context trebuie amintit că Patristica socoteşte pisica, prin combinarea unei denaturări a textului biblic în care este vorba, de fapt, de cârtiţă (Talpa europaea), şoarece (probabil, cel de câmp, Microtus arvalis) şi şopârla [48] sau -după alte traduceri [49] - de orbete (Spalax microphtalmus), şoarece săritor de pustiu (Jaculus jaculus) şi şopârlă cu informaţiile inexacte preluate dintr-un Fiziolog antic, eventual sub influenţă gnostică, drept un animal spurcat, care nu poate fi mâncat, din cauza posibilităţii de identificare cu păcătoşii de ambele sexe, care, după pilda animalului respectiv, practică sexul oral [50] . Şi aici există însă riscul confuziei între nevăstuică şi pisică, datorită neclarităţii autorului anonim din Alexandria, greşit identificat cu apostolul Barnaba şi care a scris la sfârşitul sec. I e.n. sau între 70-131 e.n. [51] , ceea ce ar putea fi o explicaţie pentru imaginea nefavorabilă a pisicii în tradiţia creştină. O altă explicaţie ar putea fi confuzia săvârşită de vreun traducător neatent între şopârlă (ho galeótes) şi pisică (he galée  sau he galę) [52] . Nu întâmplător, poate datorită asocierii acestui animal cu practicile neîngăduite, păgâne şi eretice, unul dintre cei mai îndârjiţi oponenţi ai hotărârilor Conciliului ecumenic de la Chalkedon (451), care a condamnat monofizitismul Bisericii copte din Egipt, este tocmai Timotheos Ailouros (= "Pisică Sălbatică"), patriarhul de Alexandria [53] .Confuzia dintre felină şi nevăstuică s-ar părea că nu este proprie doar civilizaţiei greceşti şi nu se referă doar la aspectul lingvistic: o cataramă din aur de stil scito-siberian, provenind din "Colecţia siberiană" a ţarului Petru cel Mare şi care pe baza unor analogii din Kurdistanul iranian (Ziwyeh), din stepele nord-pontice (Kelermes), estul Kazahstanului (Čilikty) şi regiunea Munţilor Altai (descoperirea de la Majemir) se datează nu mai devreme de sec. VI î.e.n., reprezintă un animal încolăcit, identificat cu o panteră, dar care -prin lungimea exagerată a trupului său subţire, ca şi prin forma capului- aminteşte de un mustelid [54] . Acest obiect de podoabă ar putea să fi fost produs, totuşi, într-un atelier grecesc, deşi pentru un conducător barbar: necunoscând direct irbisul sau pantera, descrise lui în greacă drept "o uriaşă pisică pătată", meşterul a reprezentat ... o mare nevăstuică, având aceleaşi pete! Credem că R. Delort nu are dreptate lăsând să se înţeleagă că vechii greci şi romanii cunoşteau mai bine pisica domestică şi foarte puţin pe cea sălbatică şi pentru că termenul din greaca veche pentru "pisică sălbatică", atestat şi de Septuaginta, este ho aílouros, care s-a păstrat cu acest înţeles până azi [55] . Termenul he galée  sau he galę, care provoacă confuzia dintre nevăstuică şi pisică şi dificultăţile de traducere, se referă, de fapt, la pisica domestică, el fiind folosit, în paralel cu cel de origine celto-latină, he gáta, până în sec. XX [56] , deşi, în prezent, limba neogreacă literară îl foloseşte doar pe acesta din urmă [57] . În Europa stăpânită de romani pisica domestică se răspândeşte odată cu cultele egiptene şi cu sincretismul dintre acestea şi geniile domestice romane, dintre Bastet şi Diana; acest animal este  reprezentat atât ca vânător de şoareci (pe un mozaic de la Oranges, azi dispărut), cât şi în sculptura funerară, ca animal apotropaic, însă apare  mai frecvent în arta paleocreştină şi continuă să rămână o temă iconografică relativ rară până în Evul Mediu timpuriu [58] . Foarte cunoscută este reprezentarea pisicii ca vânător de păsări pe un mozaic de la Pompei [59] . Fabulele autorilor antici greci şi latini, ca de pildă cele datorate lui Esop, anume Vulturul, pisica şi mistreţul [60] , Pisica şi şoarecii [61] şi Motanul şi găinile [62] , lui Babrios, anume Pasărea şi pisica [63]   şi Pisica şi cocoşul [64]   şi lui Phaedrus [65] , redau o imagine desacralizată, dar totuşi naturalistă, prezentând pisica drept un animal perfid. Acestei imagini defavorabile i se adaugă asocierea pisicii, la romani, cu femeia uşuratică şi cochetă [66] . Pentru Lucian din Samosata pisica are doar conotaţii negative: ea reprezintă simbolul hoţiei desăvârşite [67] sau, pentru că pisicile dădeau târcoale morţilor fără familie, abandonaţi în locuinţe [68] , pe prietenii ipocriţi, doritori a trage foloase de pe urma celor care se încred în ei. Aulus Gellius [69] aminteşte credinţa despre creşterea şi descreşterea ochilor pisicilor sălbatice în funcţie de fazele Lunii. Creştinismul aduce o deteriorare şi mai accentuată a imaginii pisicii, explicabilă prin atitudinea creştinilor faţă de adorarea animalelor, în general [70] , faţă de sexualitate şi credinţele egiptene în particular [71] - ridiculizate şi de autorii păgâni de expresie greacă şi latină -, ceea ce a dus la asocierea acestui animal cu vampirii, spiritele, demonii şi vrăjitoarele [72] . Este interesant de menţionat că şi în acest context se păstrează un oarecare echivoc, datorită interferenţelor dintre tradiţia referitoare la nevăstuică şi cea privind pisica. Ammianus Marcellinus, istoric roman din sec. IV, a cărui limbă maternă era însă greaca, aminteşte o anecdotă, potrivit căreia, în vremea lui Constantius II, cel care consulta un ghicitor, fie doar şi pentru faptul că întâlnise o nevăstuică -lucru considerat un semn nefast- era bănuit că are sentimente ostile faţă de împărat şi că, dorindu-i moartea, vrea să afle cât ar mai avea acesta de trăit sau că ar face parte dintr-o conspiraţie împotriva acestuia, fapt pentru care era denunţat, fără să se ştie de cine, judecat şi condamnat la moarte [73] . Ţinând seama de faptul că este doar o anecdotă, care circula într-un mediu bilingv, este posibil ca, în realitate, în mediile elenofone, ea să se fi referit iniţial la pisica domestică, deşi autorul citat numeşte animalul în cauză doar cu denumirea latină a nevăstuicii, poate tocmai pentru că nu cunoştea personal situaţia descrisă, destul de neobişnuită, de altfel.Este greu de spus care va fi fost funcţia acestei statuete în Antichitate. E drept, ea poate fi legată de cultul zeiţei Bastet prin reprezentările, atitudinile şi comportamentele generate de acest cult în societatea egipteană; pe de altă parte, din punct de vedere iconografic avem de a face cu o reprezentare "necanonică", mai apropiată de funcţia decorativă a producţiei artistice. Ţinând însă seama de raritatea pisicii în lumea greco-romană şi de răspândirea acesteia în strânsă legătură cu cultele egiptene, este de presupus, totuşi, că această statuetă putea avea şi o funcţie cultică, fiind, din punct de vedere iudaic şi creştin, un idol, fără însă ca deteriorarea sa să poată fi pusă în legătură cu această percepţie a monumentului.  

 

 
 

 


[1] R. Darnton, Marele masacru al pisicii şi alte episoade din istoria culturală a Franţei, Iaşi, 2000, pp. 71-94.

[2] O. N. Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă (trad., introducere, note şi indici de T. Bodogae, O. N. Căciulă şi D. Fecioru), Bucureşti, 1997, p. 59, n. 65; cf. Cassius Dio, Hist. Rom., LXIX, 11, apud Cassius Dio, Istoria romană (trad., note şi indice de A. Piatkowski), vol. III, Bucureşti, 1985, p. 329.

[3] P. Wolters, Führer durch die Glyptothek König Ludwig I. zu München, München, 1923, p. 9, nr. 27, fig. 27.

[4] V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989, p. 473, s.v. pisică; I. Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, 1994, p. 142, s. v. pisică; J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, numere, vol. III, Bucureşti, 1995, p. 98, s. v. pisică.

[5] C. Bogoescu, Al. Dabija, E. Sanielevici, Atlas zoologic, Bucureşti, 1980, p. 202, nr. 6.

[6] M. Lurker, Divinităţi şi simboluri vechi egiptene. Dicţionar, Bucureşti, 1997, p. 131, s. v. pisică.

[7] G. Posener, S. Sauneron, J. Yoyotte, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Bucureşti, 1974, p. 236, s.v. pisică.

[8] V. Kernbach, op. cit., p. 70, s. v. Bubastis.

[9] C. Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Bucureşti, 1985, p. 204.

[10] G. Posener, S. Sauneron, J. Yoyotte, op. cit., p. 236, s.v. pisică.

[11] M. Lurker, op. cit., p. 100, s.v. Mafdet şi 149, s.v. scula de judecată; V. Kernbach, op. cit., p. 314, s.v. Mafdet; R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), Мифологический словарь, Moskva, 1990, p. 345, s.v. Мафдет.

[12] R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.) op. cit., pp. 345, s.v. Мафдет şi 487, s.v. Сешат.

[13] G. Posener, S. Sauneron, J. Yoyotte, op. cit., p. 167sq., s.v. leu; cf. M. Lurker, op. cit., p. 96sq., s.v. leu.

[14] V. Kernbach, op. cit., p. 574, s.v. Tefnut; M. Lurker, op. cit., p. 169, s.v. Tefnut; G. Rachet, Dicţionar de civilizaţie egipteană, Bucureşti, 1997, p. 293, s.v. Tefnut; R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 526, s.v. Тефнут.

[15] V. Kernbach, op. cit., p. 416, s.v. Nefertum; M. Lurker, op. cit., p. 108sq., s.v. Nefertum; G. Rachet, op. cit., p. 208, s.v. Nefertum.

[16] V. Kernbach, op. cit., p. 417, s.v. Nephtys; R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 388, s.v. Нефтида, Небетхет; G. Rachet, op. cit., p. 209sq., s.v. Nephtys.

[17] C. Daniel, op. cit., p. 222; V. Kernbach, op. cit., p. 70, s.v. Bubastis; R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., pp. 90, s.v. Баст, Бастет şi 347, s.v. Махес; M. Lurker, op. cit., pp. 45, s.v. Bastet şi 131, s.v. pisică; G. Rachet, op. cit., p. 61, s.v. Bastet.

[18] G. Posener, S. Sauneron, J. Yoyotte, op. cit., p. 236sq., s.v. pisică; C. Daniel, op. cit., p. 222; V. Kernbach, op. cit., p. 70, s.v. Bubastis; I. Evseev, op. cit., p. 142, s.v. pisică; M. Lurker, op. cit., p. 131, s.v. pisică.

[19] R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 90, s.v. Баст, Бастет.

[20] V. Kernbach, op. cit., p. 70, s.v. Bubastis; J.-P. Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Bucureşti, 1995, p. 225, s.v. pisică; J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., p. 99sq., s.v. pisică; M. Lurker, op. cit., p. 40, s.v. Apophis, 58, s.v. išed şi 131, s.v. pisică.

[21] G. Posener, S. Sauneron, J. Yoyotte, op. cit., p. 236, s.v. pisică.

[22] G. Rachet, op. cit., p. 225, s.v. Pakhet.

[23]  Herodotus, Historiae, II, 66-67, apud Herodot, Istorii (studiu introductiv de A. Piatkowski, trad., note istorice şi note de A. Piatkowski şi F. Vant-Ştef), Bucureşti, 1961, p. 162.

[24] Iuvenalis, Satyrae, XV, apud Persius, Iuvenal, Marţial, Satire şi epigrame (trad. de T. Măinescu şi Al. Hodoş şi prefaţă de I. Fischer), Bucureşti, 1967, p. 253.

[25] Diodorus Siculus, Bibliotheca Historica, I, 83, apud Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică (trad. de R. Hîncu şi Vl. Iliescu, studiu introductiv şi note istorice de Vl. Iliescu), Bucureşti, 1981, p. 91sq.

[26] C. Daniel, op. cit., p. 222; V. Kernbach, op. cit., pp. 70, s.v. Bubastis şi 473, s.v. pisică; R. I. Rubinstein, în: E. M. Meletinskij (глав. ред.), op. cit., p. 90, s.v. Баст, Бастет; G. Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Bucureşti, 1992, p. 83, s.v. Bubastis; J.-P. Clébert, op. cit., p. 225, s.v. pisică; M. Lurker, op. cit., p. 45, s.v. Bastet; G. Rachet, op. cit., p. 61, s.v. Bastet.

[27] V. Kernbach, op. cit., pp. 473, s.v. pisică şi 503sq., s.v. Ré; J.-P. Clébert, op. cit., p. 225, s.v. pisică; cf. Aulus Gellius, Noctes Atticae, XX, 7, 5, apud Aulus Gellius, Nopţile atice (trad. de D. Popescu, introducere şi note de I. Fischer), Bucureşti, 1965, p. 507.

[28] Cartea lui Baruh, 6:21 sau Epistola lui Ieremia, 21, apud Biblia sau Sfînta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sf. Sinod), Bucureşti, 1982, p. 948.

[29] M. Bocian, U. Kraut, I. Lenz, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Bucureşti, 1996, p. 60, s.v. Baruh.

[30] Levitic, 11:16,18, apud Biblia sau Sfînta Scriptură, ed. cit., p. 125; Deuteronom, 14:18, apud Biblia sau Sfinta Scriptură, ed. cit., p. 211.

[31] Levitic, 11:27, apud Biblia sau Sfînta Scriptură, ed. cit., p. 126.

[32] Isaia, 13-14, 46; Ieremia 25; Daniel 5; Avacum 2 etc.

[33] Babrios, Fabulae, 57-58, apud Esop, Babrios, Fabule (trad. de Tr. Lăzărescu şi V. Golinescu, prefaţă, tabel cronologic şi note de M. Nasta), Bucureşti, 1980, p. 229sq.; Aesopus, Fabulae, 237 şi 289, apud Esop, Babrios, op. cit., pp. 126 şi 154; cf. R. Delort, op. cit., p. 433 şi J.-P. Clébert, op. cit., p. 225, s.v. pisică.

[34] S. Chiş, Cultul şarpelui Glykon în Imperiul roman, în: Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti, Alba Iulia, I, 1995, p. 98sq.

[35] R. Delort, op. cit., p. 436.

[36] V. Kernbach, op. cit., p. 473, s.v. pisică; R. Delort, op. cit., p. 437sq.

[37] M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica. Studii în preistoria şi protoistoria României, Iaşi, 1996, p. 56.

[38] R. Delort, op. cit., p. 432.

[39] Esop, Babrios, op. cit., p. 12, n. 1.

[40] I. Nădejde, Dicţionar latin-român complect pentru licee, seminarii şi universităţi, ed. a IV-a, Ed. Adeverul, s.l., s.a., p. 256, s.v. felis.

[41] Ibidem, p. 256, s.v. felo,-are.

[42] Esop, Babrios, op. cit., p. 12, n. 1.

[43] Aesopus, Fabulae, 14, apud Esop, Babrios, op. cit., p. 13.

[44] Esop, Fabule (după ed. trad. de I. Teodorescu şi I. Diaconescu şi publicată în 1935), Bucureşti, 1996, p. 66.

[45] Aesopus, Fabulae, 12, apud Esop, Babrios, op. cit., p. 12.

[46] Ibidem, 76, apud Esop, Babrios, op. cit., p. 46 şi n. 1.

[47] Ibidem, 77, apud Esop, Babrios, op. cit., p. 47.

[48] Levitic, 11:29, apud Biblia sau Sfînta Scriptură, ed. cit., p. 126.

[49] Ibidem, 11:29, apud Neue - Welt - Übersetzung der Heiligen Schrift (übersetzt nach der revidierten englischen Ausgabe 1984, unter getreuer Berücksichtigung der hebräischen, aramäischen und griechischen Ursprache), revidierte Ausgabe, Brooklyn, New York, 1985, p. 150.

[50] Epistola zisă a lui Barnaba, X, 8, în: Scrierile Părinţilor Apostolici (trad., note şi indici de D. Fecioru), Bucureşti, 1995, p. 151 şi nn. 1 şi 2.

[51] Scrierile Părinţilor Apostolici, ed. cit., p. 130sq.

[52] H. Menge, Griechisch-deutsches und deutsch-griechisches Wörterbuch mit besonderer Berücksichtigung der Etymologie, Hand- und Schulausgabe, Teil I, Berlin-Schöneberg, 1910, p. 116, s.v. galeótes şi galé  sau galę.

[53] K. Wessel, Spätantike Kunst in Ägypten, în: Kunst der Kopten. Sammlung des Ikonnenmuseums Recklinghausen, Recklinghausen, s.a., p. 12sq.

[54] M. I. Artamonov, Сокровища саков. Аму-Даринкий клад, Алтайские курганы, Минусинские бронзы, Сибирское золото, Moskva, 1973, p. 126sq. şi fig. 174; K. Jettmar, Arta stepelor. Popoarele timpurii, Bucureşti, 1983, p. 241 şi fig. 38.

[55] G. S. Henrich, K. Chrisomalli-Henrich, Langenscheidts Eurowörterbuch. Griechisch - Deutsch, Deutsch - Griechisch, 5. Aufl., Berlin - München - Wien - Zürich - New York, 1996, p. 407, s.v. Katze.

[56] C. Capos, Nouvelle grammaire grecque avec de nombreux exercices de traduction, de lecture et de conversation, 2e. ed., Heidelberg, 1927, p. 442.

[57] G. S. Henrich, K. Chrisomalli-Henrich, op. cit., p. 407, s.v. Katze.

[58] R. Delort, op. cit., p. 438sq.

[59] E. Kolb, Despre viaţa şi comportamentul animalelor domestice. O carte de informare ştiinţifică pentru iubitorii de animale, Bucureşti, 1981, fig. 31.

[60] Esop, op. cit., p. 24.

[61] Ibidem, p. 61.

[62] Ibidem, p. 66.

[63] Esop, Babrios, op. cit., p. 216.

[64] Ibidem, p. 217.

[65] Phaedrus, Fabulae, II, 4 şi Appendix, XVII, apud Fedru, Avianus, Fabule (trad. şi note de A. Tita şi Gh. Moraru, prefaţă de Gh. Ceauşescu), Bucureşti, 1981, pp. 29sq. şi 105.

[66] Plautus, Epidicus, II, 1, apud Titus Maccius Plautus, Cartaginezul. Teatru (III) (trad. de N. Teică), Bucureşti, 1972, p. 267.

[67] Lucianus Samosatensis, Pescator, 34, apud Lucian din Samosata, Scrieri alese (trad. şi note de R. Hîncu, cuvânt înainte de S. Diamantescu), Bucureşti, 1985, p. 303.

[68] Idem, Timon, 21, apud Lucian din Samosata, op. cit., p. 108.

[69] Aulus Gellius, Noctes Atticae, XX, 7, 5, apud Aulus Gellius, op. cit., p. 507.

[70] Origenes, Scrieri alese, partea a II-a (trad. de T. Bodogae), Bucureşti, 1982, p. 404sq; cf. C. Daniel, op. cit., p. 208; Arnobius, Adv. nat., III, 16, apud V. V. Bîcikov, Estetica antichităţii tîrzii. Secolele II-III, Bucureşti, 1984, p. 95; Timoteus Alexandrinus, Hist. monach. Aegypt., VIII, 21, apud Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt (390-394) (trad. de I. Popa, cu un Cuvânt înainte de P. F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), Bucureşti, 1998, p. 71.

[71] Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a (trad. de R. Alexandrescu), Bucureşti, 1991 (= Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 14), pp. 168, 210, 229 şi 243.

[72] R. Delort, op. cit., p. 441.

[73] Ammianus Marcellinus, Historia Romana, XVI, 8, 1, apud Ammianus Marcellinus, Istorie romană (studiu introductiv, trad., note şi indice de D. Popescu), Bucureşti, 1982, p. 121; cf. Ammianus Marcellinus, op. cit., p. 626, n. 40.