Acta Terrae Septemcastrensis IV, Florin Gogaltan, Tell

Basarabi-Calafat). Um 2500 v.Chr. die Tellsiedlungen tauchen im Karpatenbecken wieder auf und bilden eine charakteristische Lebensart für die nächsten ungefähr 1000 Jahre.

În primul studiu, care a avut ca scop o prezentare generală comparativă a habitatului în tell-urile din Orientul Apropiat şi în cele din Bazinul Carpatic, am încercat să ofer câteva repere privind momentul şi factorii care au determinat apariţia primelor aşezări deschise cu o stratigrafie complexă din Orient şi sud-estul Europei Centrale[2]. Dacă procesul debutează timid începând cu sfârşitul mileniului al XI-lea a.Chr. în sud-estul Turciei la Hallan Çemi, el poate fi consemnat abia în prima jumătate a mileniului al VII-lea a.Chr. şi în zona Porţilor de Fier ale Dunării. Tell-urile, ca tip de habitat, devin caracteristice odată cu neoliticul aceramic din cele trei mari centre de civilizaţie ale Orientului: Munţii Zagros, Palestina şi Iordania şi sudul platoului Anatolian. „Neolitizarea” Peninsulei Balcanice şi mai apoi a Bazinului Dunării Mijlocii duce la apariţia primelor tell-uri în aceste zone.

Din punct de vedere teoretic, pe baza numărului nivelurilor arheologice şi a grosimii stratului de cultură, am propus împărţirea tell-urilor din Bazinul Carpatic în tell-uri propriu-zise şi aşezări de tip tell. Tell-uri propriu-zise am considerat acele aşezări caracteristice unei culturi arheologice care au cel puţin trei niveluri arheologice şi/sau o depunere de peste 1 m, iar aşezări de tip tell acele situri cu o stratigrafie de până la 1 m şi/sau cel puţin două niveluri arheologice. În cea de-a treia categorie am introdus aşezările având forma unei movile sau ridicături, ce reflectă o continuitate a locuirii (Siedlungshügel, Moundsettlement), dar pentru care nu există informaţii cu privire la grosimea stratului arheologic sau numărului nivelurilor de locuire[3].

De la Susa, de-a lungul Eufratului, până în nordul-estul Siriei la Tell Brak asistăm între circa 4000 şi circa 3100 a.Chr. la o dezvoltare socio-economică fără precedent până acum. Acest fapt l-a şi determinat pe P. Collins să-şi intituleze cartea sa “The Uruk Pheonomenon”[4]. Pentru sudul Mesopotamiei, cercetările de suprafaţă din regiunea Sumer şi Akkad, bazinul râului Kur ori zona de câmpie joasă de la Susiana, Deh Luran, Izeh şi Ram Hormuz au dovedit o creştere demografică majoră în mileniul al patrulea a.Chr.[5]. Aceasta se datorează părăsirii unor aşezări mai mici din zonele învecinate câmpiei Eufrat-ului în favoarea centrelor mai importante şi a unei „covertiri” a populaţiei seminomade la o viaţă sedentară de agricultori[6]. În zona Nippur-Adab, de exemplu, celor 360 de ha, suprafaţă pe care se întind toate aşezările descoperite, iar corespunde o populaţie de 36.000 de persoane[7]. Tabelele publicate de R. McC. Adams l-au făcut pe C.K. Maisels să aprecieze că mai mult de jumătate din populaţia Sumer-ului a fost „urbană”[8].

Teritoriul celor mai importante aşezări este evident şi el în creştere. Dacă la începutul perioadei Uruk situl Warka ocupa o suprafaţă de peste 20 de ha, el va atinge peste 100 de ha în etapa Uruk târziu[9]. Aceiaşi situaţie se constată şi la Susa, care se va dezvolta treptat pentru a ajunge spre mijlocul perioadei Uruk la circa 25 de ha, iar spre sfârşitul ei la 53 de ha[10]. Vechile şi noile cercetări de suprafaţă din nordul Mesopotamiei şi sud-estul Anatoliei au arătat un proces asemănător, dar fără a atinge proporţiile din sud[11]. Aici se remarcă aşezarea centrală de la Samsat cu o suprafaţa de circa 10 ha sau Tell al Hawa cu 33 de ha.

Această imagine asupra dimensiunilor la care au ajuns aşezările perioadei Uruk poate fi completată cu situaţia surprinsă în recent investigatul Tell Hamoukar, în nord-estul Siriei[12]. După 3 campanii de investigaţii arheologice siro-americane şi desfăşurarea unui program sistematic de cercetări de suprafaţă[13], s-a constatarea că locuirea din perioada Halaf şi Ubaid a fost modestă. Începând cu mileniul al patrulea a.Chr. aşezare se va întinde pe aproape 15 ha, pentru ca în mileniul următor ea să atingă mai mult de 100 de ha, fiind unul dintre cele mai mari situri din acea vreme din Siria (fig. 1/1-2). În chalcoliticul târziu (Uruk mijlociu în nord) (înainte de 3500 a.Chr.) aici s-a fondat un oraş împrejmuit cu un zid monumental de 4 m grosime şi 3 m înălţime, construit din cărămizi rectangulare (40x20-25x10 cm). Arealul central a fost înconjurat de movile ce păstrează urmele unor situri contemporane de dimensiuni mai mici. Ele apar ca fiind “karum-like settlement” aflate în imediata vecinătate, dar în acelaşi timp separate de aşezarea principală[14].

Dezvoltarea unei limbi comune a avut ca efect transmiterea mult mai rapidă a concepţilor tehnologice, politice şi teologice. Din aceasta cauză, în contrast cu perioada anterioară Ubaid, există mult mai puţine variante regionale ale artefactelor de tip Uruk. După unii specialişti această realitate ar fi rezultatul stăpânirii de către oraşele mesopotamiene a principalelor rute comerciale[15]. De aceea apogeul civilizaţiei preistorice în vestul Asiei este marcat fără îndoială de civilizaţia şi, cu precădere, de monumentala arhitectură a perioadei Uruk.

La începutul perioadei Uruk, aşa cum o demonstrează descoperirile de la Sabir sau Mishghafa al-Maleiba (Jemen), mai existau încă “construcţii uşoare” (‘Leichte’ Bauweise). Cu o structură din lemn sau alte materiale vegetale peste care se aplica un strat de lut sau mortar şi un acoperiş din paie sau trestie[16] (fig. 2/1-2), ele erau foarte asemănătoare cu locuinţele cercetate în Bazinul Carpatic.

Cu timpul însă se dezvoltă adevărate centre administrative în jurul unor temple uriaşe construite din cărămizi uscate la soare[17] (fig. 2/4-5). Aşezările sunt înconjurate de fortificaţii puternice, cu un plan rectangular bine stabilit, fiind străbătute de zeci de şanţuri de canalizare. Cel mai reprezentativ exemplu este evident situaţia de la Uruk/Warka. Ruinele sale se întind astăzi, doar în interiorul zidurilor, pe nu mai puţin de 550 de ha iar acumulările stratigrafice sunt de până la 28 de m grosime[18]. Primele cercetări sistematice au debutat în iarna anului 1912/1913 fiind întrerupte până în 1928 din cauza primului război mondial şi a perioadei tulbure care a urmat după aceea. J. Jordan împreună cu C. Preusser reiau săpăturile la Uruk în toamna anului 1928[19]. Până în 1977, când informaţiile privind stratigrafia de la Uruk au fost sintetizate de R. Eichmann[20], sau desfăşurat, cu întreruperi, 34 de campanii arheologice. Cercetările, care continuă şi astăzi (cu precădere cercetări de suprafaţă), au vizat diverse areale şi construcţii de pe teritoriul Uruk-ului (fig. 1/3). Pentru perioada istorică care-i poartă numele în Orientul Apropiat, monumentele caracteristice sunt cele de la Eanna (templul zeiţei Innin) şi ziguratul Anu[21]. Alte urme contemporane sunt puţine, fiind acoperite de haldele de pămât excavat pentru dezvelirea acestor sectoare. Aşa cum am mai menţionat deja, distribuţia materialului arheologic ar indica că suprafaţa Uruk-ului ar fi atins acum deja 250 de ha[22]. Dintre edificiile probabil laice ale orizontului VI, V şi IV în Eanna, care ar interesa în primul rând în această discuţie, E. Heinrich menţionează doar aşa numita “Kulthaus C”. Aceasta este o construcţie cu o sală centrală ce comunica cu numerose încăperi adiacente, dar funcţionalitatea sa ca „palat” este nesigură[23].

Pentru înţelegerea procesului de agregare urbană care are loc în Mesopotamia de-a lungul mileniul al patrulea a.Chr.[24], un alt exemplu este aşezarea de la Habuba Kabira-Süd/Qannas, pe malul râului Euphrat în nordul Siriei. Cercetările arheologice efectuate între 1969-1975 de către o misiune germană condusă de E. Heinrich şi E. Strommenger, au dus la concluzia că situl a fost fondat ex nihilo şi a fost abandonat după maximum 150 de ani[25] (fig. 2/3). Cu toate că au fost surprinse resturi arhitectonice deosebite, stratigrafia nu depăşeşte mai mult de 1 m (cartierul nordic). Dacă în prima sa fază de dezvoltare aşezarea se întindea pe circa 6 ha, în fază a doua ea ocupa deja 10 ha, ca mai apoi, în ultima fază de evoluţie (a treia), să atingă 22 de ha[26]. Numărul populaţiei a crescut de la circa 560 la 650 de locuitori, cu o regresie în faza a doua de evoluţie (360 de locuitori). Ceea ce impresionează la Habuba Kabira este stricta parcelare a aşezări (28x15 m = 420m²), dar mai ales amenajarea sistemului de canalizare. Fiecare locuinţă era conectată printr-o vastă reţea de canale deschise sau închise la o fossa centrală dispusă în afara aşezării[27]. La toate aceste inovaţii se adaugă un sistem de apărare constituit dintr-un un zid lung de circa 840 m, realizat din cărămizi (50x50x14 cm), cu o grosime de peste 3 m. Zidul era completat de bastioane de 5,5 m lungime, amplasate la fiecare 13,5 m. Este cât se poate de clar că structura internă a aşezării de la Habuba Kabira a fost în prealabil atent gândită şi planificată.

Un alt sit al perioadei Uruk, a cărui niveluri superioare au fost recent publicate, este Tell Barak în nord-estul Siriei, în apropierea graniţei actuale cu Irakul şi Turcia[28]. Cercetările efectuate de către un colectiv englez pe parcursul a 14 campanii arheologice (1976-1993) au fost precedate de sondajele executate aici de M.E.L. Mallowan[29]. Ele au dus la cunoaştere unui aşezări deosebit de importante aflate la confluenţa unor rute majore care legau valea râului Tigru de sud-estul Anatoliei şi vestul Siriei: anticul oraş Nagar. Movila principală are dimensiunile de 800x600 m şi o înălţime de circa 40 de m, fiind înconjurată de mai multe tell-uri mai mici (fig. 3/2). Unele fragmente ceramice indică că prima locuire s-ar data încă din PPNB (circa 6000 a.Chr.), fiind urmată de o aşezare modestă caracteristică perioadei Halaf. Săpăturile arheologice au atins doar nivelurile aparţinând etapelor Ubaid 3-4 (4800-4200 a.Chr.). Tell Barak a fost în continuare locuit de-alungul întregii perioade Uruk, cunoscând o istorie de excepţie în etapele următoare: pre-akkadiană, akkadiană, hurriană, veche babiloniană, mitannă, assiriană şi romană (fig. 3/1)[30].

În comparaţie cu aceste tell-uri impozante, care au atras în primul rând interesul specialiştilor, s-a acordat o atenţie scăzută cercetării unor situri „rurale“. O aşezare „modestă” faţa de cele de la Uruk/Warka, Habuba Kabira-Süd/Qannas, Tell Barak etc. este Tepe Farukhabad în câmpia Deh Luran în sud-vestul Iranului[31]. Ea apare astăzi ca o movilă de 190x140 m ce se ridică cu 30 de m deasupra nivelului actual al luncii râului Mehmeh. Cercetările americane, care au debutat aici în 1968, au dus la descoperirea unei stratigrafii de peste 5 m, cu niveluri de construcţii ce acoperă o secvenţă de timp cuprinsă între 4500 şi 2700 a.Chr. (fig. 4/1). O comunitate ce se ocupa cu vânarea catârului sălbatic şi a gazelelor (un sfert din totalul oaselor analizate provin de la animale sălbatice) dar şi cu creşterea vitelor, a porcilor poate şi a oilor s-a aşezat în acest loc la începutul perioadei Uruk. Casele perioadei Uruk, Jemdet Nasr şi Dinastică timpurie au fost ridicate din cărămizi de dimensiuni mai mici de cât se obişnuia: 0,21/0,30 m lungime şi 0,10/0,28 m lăţime (fig. 4/2-4). O locuinţă, considerată de către cei care au publicat acest sit ca fiind mare (“Large Building with Bin and Posthole”), avea doar 4,3x3,6 m[32]. Construcţiile, inventarul arheologic descoperit demonstreaza că nu au existat diferenţe sociale majore între membrii comunităţii.

O altă aşezare cu un caracter „rural“ este cea de la Rubeidheh, în zona Jebel Hamrin pe malul râului Narin, la circa 120 km nord-est de Bagdad. Săpăturile de salvare efectuate aici se dovedesc extrem de importante pentru reconstituirea habitatului într-o aşezare din vremea etapei Uruk mijlocie în care locuitorii săi practicau agricultura şi se ocupau de creştera oilor şi a caprelor[33]. Cercetările de suprafaţă au precizat că arealul locuibil a fost de circa 150x125 m. Sondajele arheologice au stabilit că stratigrafia aşezării nu a depăşit 2,50 m, fiind constatate maximum trei etape de construcţii. Locuinţele descoperite sunt şi în acest caz modeste fiind ridicate din cărămizi uscate la soare.

Procesul apariţiei de noi tell-uri nu înceteză nici la această vreme, când se constată şi o adevărată explozie demografică[34]. Unele tell-uri mai vechi însă, şi este de amintit aici cazul biblicul Megiddo (Tell el-Mutesellim-Armageddon), îşi pierd caracterul de aşezare civilă pe ele funţionând, începând cu bronzul timpuriu, temple din piatră[35].

La începutul eneoliticului în Bazinul Carpatic, perioadă ce poate fi plasată pe la 4500 a.Chr.[36], vechile tell-uri nu sunt în totalitate părăsite, ci, o parte dintre cele mai importante, continuă să fie locuite[37]. La Parţa sau Vésztő „Mágor“ au fost identificate mai multe niveluri Tiszapolgár şi case de suprafaţă cu pereţii din chirpic[38]. Chiar dacă teritoriul de răspândire a culturii Tiszapolgár este identic în Ungaria şi vestul României cu cel ocupat anterior de etapa târzie a culturilor Tisza-Herpály-Csöszhalom, tipul de habitat se schimbă fundamental[39]. Acest proces se generalizează în întregul Bazin Carpatic. Excepţie face doar arealul nelocuit de cei care au dezvoltat această cultură. Astfel o serie de aşezări multistratificate Petreşti AB şi B îşi continuă evoluţia anterioară până la acest orizont[40]. Excepţionale sunt de asemenea depunerile stratigrafice din tell-ul de la Ariuşd „Tyiszk-hegy”, în sud-estul Transilvaniei (fig. 5/1). Aici au fost scoase la iveală urmele unei aşezări fortificate cu un şanţ şi nu mai puţin de şase niveluri de locuire Cucuteni A. Locuinţele de suprafaţă aveau dimensiuni mari (40-44 m²), uneori cu două încăperi, fiind construite din lemn şi lut (fig. 5/2)[41].

Într-o altă zonă marginală a Bazinului Carpatic, ne ocupată de cultura Tiszapolgár, la Cuptoare „Sfogea”, în extremitatea sud-estică a Banatului, a fost investigată o aşezare ce aparţine culturii Sălcuţa, faza a II-a (IIb şi IIc) şi a III-a. Săpăturile mai vechi au identificat o stratigrafie de 40 până la 1,10 cm, mai multe niveluri de locuire reprezentate de locuinţe de suprafaţă precum şi a unui puţ ritual dispus în imediata apropiere a aşezării[42]. Reluarea cercetărilor de către A. Oprinescu (Radu) în 1991 a permis efectuarea de noi observaţii stratigrafice. Stratul de cultură, în zona sondată, a atins o grosime de 2,30-2,40 m, identificându-se cinci niveluri de locuire[43]. O situaţie asemănătoare s-a constatat şi în apropierea Dunării la Bapska „Gradac”. Aici tell-ul culturii Lengyel-Sopot îşi continuă evoluţia şi la orizontului fazei D a culturii Vinča, când se vor acumula aproape 2 m de depuneri arheologice[44].

La 200-300 km spre sud-est, în Oltenia, Câmpia Munteniei şi mai departe în Dobrogea ori la sud de Dunăre în Bulgaria, la aceiaşi vreme când în Bazinul Carpatic încetează practic modul de viaţă reprezentat de aşezările tell, ele apar în cultura Sălcuţa[45], dar mai cu seamă înfloresc în complexul Kodžadermen-Gumelniţa-Karanovo VI. Dintre monumentele cele mai reprezentative ale acestui complex cultural pot fi amintite tell-urile de la Drăgăneşti-Olt-Corboaica[46], Gumelniţa[47], Căscioarele-Ostrovel[48], Hârşova[49], Cernavodă[50] etc. în România sau Karanovo[51], Ovčarovo[52], Drama-Merdžumekja[53], Azmašga Mogila[54], Ezero[55] etc. în Bulgaria. Lor li se adaugă tell-ul cercetat de M. Petrescu-Dîmboviţa la marginea luncii Prutului pe „Cetăţuia” de la Stoicani[56]. În Moldova tell-urile nu sunt un fenomen caracteristic culturilor Precucuteni[57] şi Cucuteni[58]. Situaţiile de la Târpeşti[59], dar mai ales cea de la Poduri “Dealul Ghindaru”, cu stratigrafia sa de 4,5 m din Precucuteni II târziu până în faza Cucuteni B, constituie o excepţie. Trebuie însă precizat că la Poduri au fost descoperite şi 2 sanctuare, un fapt de asemenea deosebit pentru cultura Cucuteni[60]. Din Albania, Macedonia şi Grecia pot fi menţionate tell-urile contemporane ale culturii Malik I: Kamnik I[61], Maliq I[62] sau magulele de la Bakarno Gumno[63], Rachmani[64] ori Mandalo[65].

Având în vedere această realitate, nu se poate susţine faptul că doar schimbările climatice ar fi fost responsabile pentru încetarea aşezărilor tell din neoliticul Bazinului Carpatic. De când s-au păstrat datele cu privire la oscilaţiile climatice, nu au fost costatate diferenţe notabile între temperatura existentă la Bucureşti şi cea de la Szeged[66]. Se cunosc numeroase cazuri, din istoria mai recentă a Europei, când comunităţile umane au făcut faţă unor perioade climatice mai critice, de exemplu “mica glaciaţiune” de la sfârşitul evului mediu, adaptându-se noilor condiţii de mediu[67]. Cu siguranţă însă că răcirea treptată a climei şi diminuarea cantităţii de precipitaţii[68], au jucat un rol important în reorientarea comunităţilor Tiszapolgár spre o altă economie. Aceasta a avut implicit efecte şi asupra sistemului de relaţii interumane. De aceea nu putem exclude ipoteza că abandonarea modului de viaţă pe care îl presupune tell-ul să se datoreze şi unor drame interne care afectează în lanţ întregul teritoriu[69].

Aceiaşi situaţie se constată şi în eneoliticul mijlociu (aproximativ 4000 – circa 3500 a.Chr.)[70], cu toate că asistăm la o stabilizare şi chiar o îmbunătăţire a climei[71]. În cultura Bodrogkeresztúr, ca de altfel în toate grupele pe a căror ceramică apar aşa numitele „torţi pastilate” (Balaton-Lasinja, Hunyadihalom, Sălcuţa IV-Băile Herculane II-III-Cheile Turzii), tell-urile sunt practic inexistente[72]. Caracteristice sunt aşezările de scurtă durată şi locuinţele semiîngropate sau cele având o suprastructură uşoară din lemn[73].

În Oltenia tell-urile propriu-zise dispar la acest orizont. Probabil la începutul etape, dacă nu încă de la sfârşitul celei anterioare[74], ar putea fi plasată aşezarea de tip tell aparţinând culturii Sălcuţa (faza a III-a) de la Ostrovul Corbului[75]. Aici au fost constatate trei niveluri de locuire şi o stratigrafie de maximum 70 de cm[76]. La Sălcuţa „Piscul Cornişorului” se cunosc numai doua secvenţe de locuire din faza a IV-a, iar stratul de cultură nu este mai gros de 50-75 de cm[77]. În Muntenia şi la sud de Dunăre în Bulgaria, tell-urile complexul Kodžadermen-Gumelniţa-Karanovo VI îşi încetează evoluţia în faţa pătrunderii unor comunităţi „nomade” de tip Cernavodă I[78]. Este puţin probabil că acestea să fi pus capăt evoluţiei tell-urilor, de vreme ce noii veniţi vor prelua, în unele cazuri, modul de viaţă al predecesorilor[79], continuând să locuiască tell-uri mai vechi ca cele de la Chirnogi[80], Borduşani[81], Hârşova[82] sau Cernavodă[83]. Mai veridică pare ipoteza avansată în ultima vreme de H. Todorova[84]. Creşterea excesivă a temperaturii, reflectată şi de creşterea nivelului mării a provocat, pe lângă mişcările unor populaţii „stepice”, un adevărat colaps ecologic. Vechile terenuri agricole din preajma tell-urilor, transformate acum în zone aride, sunt adandonate. Din această cauză timp de aproape 1000 de ani, între Karanovo VI şi Ezero A, Tracia va fi practic nelocuită. Acelaşi fenomen se constată şi în Grecia.

În Orientul Apropiat începând cu etapa Jemdet Nasr (Ğamdat Naşr), sau perioada protoliterată, (circa 3100 – circa 2900 a.Chr.) se face saltul decisiv spre agregarea urbană. Din această cauză cele câteva exemple pe care le voi aduce, pentru respectiva secvenţă scurta de timp, sunt menite numai să puncteze diferenţele uriaşe care există între cele două spaţii analizate în acest articol.

Astfel aşezarea de la Uruk v-a ocupa acum o suprafaţă de 200 de ha, fiind de 5 ori mai mare decât oricare altă aşezare din Mesopotamia[85]. De asemenea este suficient să amintesc reconstruirea finală a Templului Alb (Anu) de la Uruk (fig. 6/1) sau ridicarea primelor cinci temple de la Tutub-Hafāği (Khafaje), la 15 km est de Bagdad[86] (fig. 6/2), pentru a avea o imagine asupra înaltului nivel tehnic atins de arhitectura epocii[87]. Mai vechile săpături din 1925-1926 ale lui Langdon din tell-ul cel mai mare (tell B) de la Jemdet Nasr au scos la iveală urmele unei clădiri de 92x48 m ridicată din căramizi desemnate ca tip Riemchen (20x8,5x8 cm) şi Flachziegel (29x9x6,5 cm), distrusă în urma unui incendiu puternic[88] (fig. 4/5). Ca tip arhitectonic ea nu diferă semificativ faţă de clădirile care se cunosc încă de la Eanna III în Uruk. Ceea ce face ca respectiva clădire să fie amintită în acest context este funcţionalitatea ei. Materialul arheologic descoperit (tăbliţe inscripţionate, sigilii, cereale şi alte seminţe depozitate în vase, lapis lazuli, obiecte din cupru etc.) ne indică faptul că ea a îndeplinit rolul unui centru administrativ şi comercial, un criteriu ce delimitează clar oraşul de restul aşezărilor[89].

Citând asemenea exemple, clasice de altfel, nu facem decât să privim vârful piramidei. Nu trebuie uitat că marea majoritate a tell-urilor din Orient reprezintă mici aşezări rurale, cu case modest construite din cărămizi uscate la soare pe o fundaţie din acelaşi material sau piatră. Tall Bdēri, Tall Melebīye, Tall Halāwa, Tall Abū Hafūr sunt doar câteva dintre siturile de acest fel din nordul Mesopotamiei[90].

Pentru cultura Baden, ori orizontul anterior Cernavodă III-Boleráz[91], tell-urile nu sunt un fenomen caracteristic[92]. Totuşi, ca şi în celelalte culturi ale eneoliticului târziu (circa 3500 – înainte de 2500 a.Chr.) Kostolac, Vučedol şi Coţofeni[93], la acestă vreme încep să apară şi primele excepţii. La Salgótarján „Pécskő”, aşezare ce se datează în etapa târzie din evoluţia culturii Baden, la o înălţime de circa 560 m s-a acumulat o stratigrafie de până la 2,40 m[94] (fig. 7/1). Faptul că într-o zonă muntoasă, locuinţe de suprafaţă patrulatere având podeaua din lut bătut şi pereţii din lemn făţuiţi sumar cu lut, suprapuse una peste alta, au dus la formarea unui asemenea strat de cultură, constituie un caz insolit pentru preistoria Bazinului Carpatic. Dacă ne gândim însă că aici, ca şi la Vučedol de altfel, au fost găsite tipare care denota o activitate metalurgică locală[95], atunci explicaţia formării unei asemenea stratigrafii este cât se poate de clară.

„Burg-ul=Gradac-ul” de la Vučedol, localizat pe malul drept al Dunării, la 5 km est de Vukovar, este bine cunoscut datorită cercetărilor lui R.R. Schmidt din timpul celui de-al doilea război mondial[96] (fig. 8/1). Aici stratul de cultură coboară până la 4 m (fig. 7/4), remarcându-se mai multe niveluri de construcţii. Cea mai veche locuire aparţine culturii Starčevo, dar tell-ul propriu-zis se formează începând cu etapă Baden-Kostolac. Ceva mai mult de 1 m de depuneri stratigrafice şi două niveluri de construcţii sunt caracteristice acestei culturi. Ridicarea unor case de suprafaţă cu absidă (fig. 8/2), o noutate în arhitectura perioadei, de dimensiuni deosebite, poziţia centrală pe care o deţin în cadrul aşezării, depunerea unor defuncţi sub acestea[97], sugerează conturarea unui elite născută poate sub influenţa unor elemente stepice.

În cultura Coţofeni, la un orizont cronologic apropiat, au fost descoperite la Basarabi-Calafat pe malul Dunării, suprapuse una peste alta, resturile a nu mai puţin de şase locuinţe de suprafaţă de formă dreptunghiulară cu podeaua din lut, pereţii din lemn şi probabil un acoperiş realizat din stuf sau paie. Din nefericire această importantă aşezare, cu o stratigrafie de peste 1 m, este doar sumar publicată[98]. O situaţie asemănătoare a fost constatată şi la Ostrovul Corbului, unde au fost surprinse cel puţin cinci niveluri de locuire Coţofeni[99]. Depunerile arheologice de peste 4 m, dovedesc că procesul de formare a tell-urilor nu ocoleşte insulele (fig. 7/2-3). De altfel şi toumba de la Kastanas, din Macedonia grecească, a fost în timpul celei mai vechi locuiri o insulă aflată la circa 70 de m depărtare de malurile râului Axios[100]. În centrul Transilvaniei, în punctul „Gorgan“ de la Şeuşa - un promotoriu cu altitudinea de 463 m -, a fost recent investigată (2000-2003) o aşezare Coţofeni târzie cu o stratigrafie impresionantă pentru această cultură. Case de suprafaţă de dimensiuni relativ mari, de formă dreptunghiulară (3x1,8 m), construite din lemn şi chirpic pe podine din lut bătut, ar marca o locuire stabilă urmată de ulterioare locuiri sezoniere (colibe din lemn şi bordee). Depunerile arheologice de circa 1,40 m sunt caracteristice fazei a III-a a culturii Coţofeni[101].

Întorcându-ne la situl de la Vučedol, casele descoperite de către R.R. Schmidt pe „Gradac“ vor avea, la vremea culturii eponime, o formă dreptunghiulară[102] (fig. 8/3). Prin formă şi dimensiune ea a fost comparată cu un „megaron“ (Megaron des Kupfergiessers). Săpăturile ulterioare ale lui S. Dimitrejević (1966-1967) au vizat o serie de aşezări care înconjoară situl principal („Acropola“): „Štrajmovom kukuruzištu“, „Vinogradu“, „Vinograd Karasović“[103] (fig. 9/2). Reluarea cercetărilor în 1984 în tell-ul de la „Streimov vinograd“ au dus la descoperirea a nu mai puţin de 20 de construcţii dreptunghiulare şi a numeroase gropi de provizii. Casele de suprafaţă realizate din lemn şi lut aveau un plan rectangular cu dimensiunile de 5,6-6,3 m lăţime şi 7,3-8,3 m lungime (fig. 9/1). Majoritatea au o singură încăpere şi o vatră centrală. Conform dispunerii gropilor de provizii, S. Forenbaher presupune că fiecărei case îi corespundeau două asemenea amenajări. Cel puţin trei niveluri de construcţii aparţinând eneoliticului târziu au fost distruse de câte un incendiu accidental. Casele au fost reconstruite respectându-se acelaşi plan şi amplasare. Zona centrală („Gradac“-ul), excavată de către R.R. Schmidt, apare ca un spaţiu cu o destinaţie specială, delimitat de restul arealului printr-un şanţ. Aici era plasată o singură casă având dimensiuni aproape duble faţă de locuinţele din restul aşezării (15,5x9,6 m). Urme ale unei intense activităţi metalurgice s-au găsit atât în acestă zonă cât şi în afara ei. Întreaga suprafaţă locuită (exceptând „Gradac“-ul) este de 2,85 ha. Populaţia a fost estimată la 1100-1500 de locuitori, plecându-se de la densitatea locuinţelor (fiecărei case fiindu-i atribuit un spaţiu de 100 m²) şi repartizarea a 4–5 persoane pe fiecare casă. Este cât se poate de clar că acest sit se remarcă ca un centru regional major, cu o clară organizare ierarhică[104].

La acest orizont cronologic tell-urile reapar şi la sud de Dunăre, în Bulgaria, Bosnia Herţegovina şi Grecia. Monumentele reprezentative sunt aşezările caracteristice culturii Ezero: Djadovo[105], Junacite[106], Nova Zagora[107] sau Ezero[108] ori siturile de la Varvara[109], Argissa Magula[110], Dikili Tash[111], Emporio[112], Eutresis[113], Lerna[114], Manika[115], Pevkakia Magula[116], Poliochni[117] etc.

Cele mai importante acumulări stratigrafice încep în Mesopotamia odată cu perioada urbană[118]. Urbanizarea în Orient a avut la bază tell-urile fortificate[119]. Inventarea scrisului constituie una din principalele achiziţii ale societăţii summeriene[120]. Oraşele-state summeriene din timpul primei dinastii (circa 2900 – circa 2350 a.Chr.) sunt astfel binecunoscute din izvoarele scrise sau cercetările arheologice[121].

Ca o caracteristică a acestei perioadei, este creşterea considerabilă a suprafeţei oraşelor. Procesul de concentrarea a populaţiei în oraşe se datorează atât securităţii pe care o ofereau zidurile lor cât şi a posibilităţii de a găsi condiţii de muncă mai puţin opresive[122]. Exemplul cel mai bun îl oferă din nou Uruk-ul cu cele 400 de ha ale sale şi o populaţie de 40-50.000 de locuitori[123]. Aici zidul oraşului a împrejmuit o suprafaţă de circa 5,5 km². H.J. Nissen a comparat situaţia de la Uruk cu cei 2,5 km²atât cât avea teritoriul Atenei în vremea lui Temistocle sau cu Ierusalimul din timpul lui Herodes Agrippa (în jur de 43 d.Chr.), care abia dacă a atins 1 km². Oraşul Roma, sub împăratul Hadrian, era numai de două ori mai mare decât Uruk cu 3000 de ani înainte[124]. Pentru a vedea la cât s-au putut ridicat depunerile arheologice, trebuie spus că tell-ul Al-‘Ubaid, despre care L. Woolley vorbeşte ca despre o “little mound” situată la nord-vest de Ur, este de fapt un templu cu platformă de 80 m lungime şi 65 m lăţime. El a fost construit din cărămizi de formă plan-convexă, o invenţie a acestei perioade, şi înconjurat de o fortificaţie puternică[125]. Rămânând tot la Ur, ulterior, în vremea celei de-a treia dinastii (2112-2004 a.Chr.)[126], este construit zigguratul Ur-Nammu, un templu impozant cu trei etaje şi trei rampe de acces[127] (fig. 6/3).

Arhitectura civilă de la Ur a fost recent sistematizată de către L. Battini-Villard[128]. Machetele din lut şi alte reprezentări a unor astfel de case permit reconstituirea exactă a locuinţelor[129]. Cele mai impresionante construcţii laice ale perioadei dinastice timpurii sunt aşa numitele “palate”: Mari, Kis, Uruk, Eridu[130]. În acel palat pre- sargonic de la Mari, cercetat de A. Parrot[131], pe lângă spaţiul privat al „regelui” a funcţionat şi un templu, demonstrând funcţia duală, politică şi religioasă, pe care o avea suveranul[132]. Este cât se poate de clar ca aceste oraşe-state erau conduse de dinastii ereditare înconjurate de curţi regale. Principalul templu era dedicat zeităţi care patrona oraşul, dar avea şi funcţii economice[133].

Mai interesante poate pentru subiectul articolului de faţă sunt de urmărit inovaţiile apărute în arhitectura civilă a unor aşezări de mai mică importanţă. Pe baza situaţiei identificate la Tall Chuēra în nord-estul Siriei, a fost recent definit conceptul de „Parzellenhäuser”. Acesta presupune un nou model de locuinţă cu o lăţime a frontului casei la uliţă bine normat, cu un plan standardizat având ca elemente arhitectonice principale un coridor la intrare şi paralel cu acesta, la frontul străzii, o cameră principală[134]. Centrul oraşului de la Tall Chuēra constă dintr-o piaţă mare traversată de strada principală ce leagă, într-o linie dreaptă, zonă religioasă de arealul rezidenţial. În jurul pieţei a fost ridicat cartierul de locuinţe, acele „Parzellenhäuser”, care comunicau cu centrul oraşului prin străzi ce se terminau în curţile caselor[135] (fig. 10/2).

Vechile tell-uri neolitice Jericho, Megiddo, Tell el Far’ah devin la începutul epocii bronzului din Palestina oraşe prospere[136], unele dintre ele continuându-şi evoluţia şi de-a lungul epocii fierului[137].

Sfârşitul primei dinastii este marcat de cucerirea oraşelor-state mesopotamiene de către Sargon, primul rege al dinastiei sargonice. Perioada akkadiana (2350-2100 a.Chr.), după numele capitalei fondate de către Sargon (sau Agade), se caracterizează, în primul rând, prin crearea unui prim sistem centralizat ce presupunea controlarea politică a unui teritoriu larg[138]. Din punct de vedere al habitatului se constată o continuare, din perioada anterioară, a vechiului tip de aşezări şi a arhitecturii domestice[139]. Criza interna a dinastiei de la Agade a dus la prabuşirea imperiului pe care la creat[140]. Aşa numita dinastie a III-a de la Ur, sau Ur III, care i-a urmat între 2112-2004 a.Chr., a continuat politica de întărire a puterii regale exemplificată, aşa cum am menţionat mai sus, prin iniţierea unui program de construcţii monumetale cum este zigguratul Ur-Nammu. Perioada veche babiloniana din sudul Mesopotamiei şi cea veche assiriana în nordul aceluiaşi areal dureaza de la sfârşitul etapei Ur III până la apariţia primei dinastii de la Babilion (1595 a.Chr. după „cronologia mijlocie”). Informaţiile istorice sunt generoase şi permit reconstiuirea societăţii atât în marile oraşe cât şi în mai micile aşezări. Impresionanta arhivă de la Mari (actualul Tell Hariri circa 1800-1760 a.Chr.), cea de la Kültepe (anticul Kanesh), în Anatolia, ori cele de la Shemshara (nord-estul Iraqului) şi Rimah (regiunea Sinjar) ilustreaza relaţiile politice şi politice ale acestei perioade[141].

În Anatolia, în bronzul timpuriu şi mijlociu, chiar dacă nu asistăm la o asemenea dezvoltare pe plan arhitectonic, boomul demografic este demonstrat de numărul impresionant de aşezări înregistrate[142]. H. Hauptmann, rezumând rezultatul campaniilor arheologice de la Norşuntepe, prezenta sumar diferenţele existente între siturile mileniului al III-lea a.Chr. din Anatolia. Astfel el amintea, alǎturi de sate cu gospodării simple având o singura încăpere (Etiyokuşu, Polatlı, Yarıkkaya), mici centre regionale de putere (Karataş sau Ahlatlıbel) şi rezidenţe princiare cum ar fi Troia sau Kültepe[143]. Momentul apariţiei oraşelor, şi implicit a unei mai rapide dezvoltări pe verticală a tell-urilor, constituie şi aici o problemă îndelung discutată. Pentru estul Anatoliei s-a propus acelaşi scenariu ca şi pentru Mesopotamia, exemplul pe care îl oferă evoluţia, în epoca bronzului, a aşezărilor de la Arslantepe[144] (fig. 11/1) sau Norşuntepe fiind relevant.

Cercetărilor întreprinse între 1968-1974 la Norşuntepe au demonstrat convingător modul în care se transformă arhitectura şi funcţia economică a unei aşezări a bronzului timpuriu din zonă[145]. La început casele au fost ridicate dintr-o structură din lemn în aşa numita Blocktechnik iar economia era axată în principal pe vânătoare şi pe exploatarea resurselor naturale ale zonei (inclusiv prelucrarea metalului). Ulterior, eliberându-se prin defrişări suprafeţe mari din preajma tell-ului, se va trece la o producţie agricolă intensă. Planul aşezări se va schimba şi el radical, apărând cu orizontul VI un centru palaţial cu depozite ce putea adăpostii, doar în vasele de provizii, circa 200 de tone de grâne[146]. (fig. 10/1).

Aşezări fortificate ca cele de la Arslantepe, Norşuntepe, Korucutepe, Imikuşağı sau Hüyük vor funcţiona ca centre de putere până când vor dispărea odată cu apariţia hitiţilor în al doilea sfert al mileniului al II-lea a.Chr.[147]

În vestul Anatoliei, urbanizarea regiunii de coastă poate fi urmărită mai greu datorită cercetărilor mai puţin intense[148]. Procesul poate fi totuşi reconstituit luându-se ca modele Troia, Bakla Tepe sau Liman Tepe. Apariţia unor puternice elemente de fortificare, ce presupun existenţa unei autorităţi politice, a unor clădiri impozante, ca megaronul, sugerează naşterea unor adevărate oraşe odată cu Bronzul Timpuriu II. La Liman Tepe, pe coasta sudică a golfului Izmir, un bastion în formă de potcoavă cu lungimea de cca. 15 m şi cel puţin 6 m înălţime completa un complex sistem de apărare[149]. În cazul Troiei, cercetările mai vechi şi mai noi demonstrează o evoluţie mai târzie. Troia VI şi VII (1700-1050 a.Chr.) funcţiona însă, cu siguraţă, ca o citadelă ce se remarca în peisajul înconjurător prin impozantele ziduri de piatră[150] (fig. 11/2-3).

Ceva mai târziu decât ne interesează acum, pe parcursul mileniului al II-lea a.Chr., formarea de noi tell-uri atinge şi teritorii ca vestul Georgiei sau sudul Usbechistanului. Astfel Namčeduri este un tell aflat la vărsarea râurilor Očxamuri şi Čoloki în Marea Neagră. Cele şase niveluri de locuire, acumulate de la mijlocul mileniului al II-lea până în sec. al II-lea a.Chr., au dus la formarea unei stratigrafii de circa 10 m[151]. Kučk-Tepe se află în câmpia îngustă formată de Amu-Darja, unul dintre cele mai mari râuri din Asia Centrală, un fost deşert. Peste 7 m de depuneri arheologie şi şase niveluri principale de locuire s-au format de-alungul bronzului târziu până în perioada timpurie baktriană. Construcţiile, înconjurate de o fortificaţie puternică, au fost ridicate din cărămidă[152].

Una dintre caracteristicile perioadei bronzului timpuriu şi mijlociu din Bazinul Carpatic este tocmai înflorirea modului de viaţă reprezentat de tell-uri[153] (fig. 12). Procesul debuteză timid, prin tell-ul de la Vinkovci, undeva pe la 2500 a.Chr. Cel de-al doilea orizont corespunde, în cronologia relativă, etapei a II-a a bronzului timpuriu (aproximativ 2400 – circa 2300 a.Chr.). La acest moment iau naştere în zona Dunării o serie de tell-uri caracteristice culturii Nagyrév. Aceleaşi condiţii favorabile practicării agriculturii au fost găsite de către comunităţile Nagyrév şi în zona Tisei Mijlocii. Acum este este fondat primul sat de la Tószeg şi ceva mai târziu cel de la Nagyrév. Procesul gradual de sedentarizarea a populaţiei nu este propriu doar culturii Nagyrév, aşezările de tip tell de la Tiszalúc şi Săcuieni, caracteristice grupelor Nyírseg şi Sanislău, reflectă un fenomen ce va cuprinde treptat întregul Bazin Carpatic. În privinţa arhitecturii, locuinţe de suprafaţă, deocamdată modeste ca dimensiuni, având o structură din lemn, podeaua în unele cazuri lutuită de mai multe ori, pereţii dintr-o structură uşoară din lemn, ulterior lutuită (la Dunaföldvár aceştia au fost pictaţi), acoperişul realizat din materiale uşoare aflate la faţa locului (stuf, paie), pot fi întâlnite peste tot. Orizontul al treilea (bronz timpuriu III-bronz mijlociu I) este cel care marchează momentul formării majorităţii tell-urilor epocii bronzului în această zonă. De-a lungul a circa 300 de ani (între aproximativ 2300 şi 1950 a.Chr.) am înregistrat peste 100 de noi movile artificiale în care au fost găsite urmele unor aşezării. Tell-urile se grupează atât în zonele joase din Câmpia Mureşului, Tisei, Crişurilor, Barcăului/Berettyó şi Er-ului, terasa înaltă a Dunării din centrul Ungariei, cât şi în zona colinară de la nord-est de Budapesta (Gödöllő) sau cea de la poalele munţilor Bükk. Explozia demografică, sugerată de numărul mare de noi aşezări fondate, se datorează cu mare probabilitate, debutului unui nou optimum climateric. Faţă de perioada anterioară a eneoliticului final, asistăm la un proces de încălzire a climei şi de creştere a cantităţii de precipitaţii. Noua situaţie climaterică a făcut posibilă introducerea treptată în circuitul agricol, cel puţin în zona de câmpie, a unor noi suprafeţe cultivabile ce fuseseră până atunci nerentabile. Noile aşezări vor exploata astfel condiţiile locale, terasele şi grindurile ce se ridicau deasupra câmpiei joase, fiind de asemenea amplasate pe principalele căi de circulaţie sau la vadurile obligatorii de trecere.

Locuirea îndelungată a aceluiaşi areal va da naştere şi la stabilirea de noi relaţii interumane, ce presupun o mai complexă organizare socială, un sistem ierarhic bazat pe competenţă şi putere şi evident o mai adâncă integrare a individului în comunitate. Toate acestestea se vor reflectate, cum nu se poate mai bine, în noul tip de habitat: aşezările sunt fortificate cu unul sau mai multe şanţuri de apărare (fig. 13), casele sunt în numeroase cazuri de dimensiuni relativ mari, cu podeaua din lut bătut, o structură din lemn umplută cu lut amestecat cu paie şi alte resturi organice şi acoperişul, în două ape, confecţionat din stuf sau paie (fig. 14).

Orizontul al patrulea (bronz mijlociu II) corespunde, din punct de vedere cronologic, perioadei A₂ din sudul Germaniei şi Austria (circa 1900 - după 1700 a.Chr.). Multe dintre tell-urile fondate anterior îşi continuă neîntrerupt evoluţia şi în această etapă. Acum asistăm la cea mai mare răspândire a fenomenului tell-urilor în Bazinul Carpatic, prin apariţia lor şi în arealul culturii Maďarovce. Cel mai vestic tell din Europa acestei vremi este cel de la Ivanovce pe râul Váh în vestul Slovaciei, iar cea mai nordică aşezare de tip tell este cea de la Spišský Štrvtok în piemontul munţilor Tatra. În arealul sudic, în preajma Dunării, se remarcă tell-urile culturii Vatina de la Mošorin şi Orešac. Limita estică a fenomenului tell-urilor se plasează în nord-vestul României, în Câmpia Someşului (Medieşul Aurit) şi pe valea Crasnei (Derşida).

Structura habitatului păstrează, în mare, aceleaşi caracteristici ca şi în orizontul anterior. Dezvoltarea pe orizontală a acestor aşezării, face ca sistemul defensiv, în unele cazuri, să fie la un moment dat abandonat în favoarea câştigării unui teren suplimentar construcţiei de locuinţe. Pentru a suplini aceiaşi lipsă de spaţiu, se constată o mai bună organizare a intravilanului. Casele sunt astfel construite respectându-se un plan prealabil aşa cum a fost identificat în tell-urile de la Košice-Barca (fig. 15/1), Mošorin (fig. 15/2) sau Füzesabony (fig. 15/3). Sunt de remarcat unele construcţii de dimensiuni deosebite. Este cazul unei locuinţe cercetate la Túrkeve cu nu mai puţin de patru încăperi (fig. 14/1), sau a unei platforme din lut cu dimensiunile de 25,50x12,50 m şi nu mai puţin 8 vetre de foc descoperită la Otomani „Cetatea de pământ“.

În cel de-al cincelea orizont (bronz mijlociu III), o perioadă ceva mai scurtă de timp decât precedentele două etape (circa 1650 – înainte de 1500 a.Chr.), sunt fondate doar foarte puţine noi tell-uri. În marea majoritatea a cazurilor apariţia de noi tell-uri se leagă de procesul de răspândirea spre est şi spre vest a purtătorilor culturii Vatya. Cel mai reprezentativ tell pentru această perioadă este cel de la Tiszaalpár=Alpár. Sistemul de apărare de aici proteja o suprafaţă de circa 0,22 ha, în interiorul căreia au fost surprinse patru orizonturi de locuire şi o stratigrafie de circa 1 m.

La sfârşitul bronzului mijlociu, ca şi în neoliticul târziu, cu mai bine de 2000 de ani înainte, modul de habitat pe care-l reprezintă tell-ul pare să înceteze brusc. Prezentând sumar cauzele care au determinat sfârşitul tell-urilor neolitice şi din epoca bronzului din Bazinul Carpatic, am discutat şi despre rolul decisiv pe care l-au avut factorii climaterici[154]. Câţiva ani ploioşi de-a rândul pot avea efecte dezastroase asupra recoltelor, ducând la părăsirea zonelor joase, mlăştinoase, din apropierea Tisei, Mureş-ului sau a Criş-ului. Aici se concentrează de altfel şi marea majoritate a tell-urilor epocii bronzului. Alte catastrofe naturale ca seceta, invaziile de insecte, cutremurele etc. au jucat şi ele un rol important în dispariţia unor aşezări sau chiar a unor civilizaţii. Atunci când analizăm motivele care au stat la baza părăsirii unor tell-uri, evident că nu putem exclude ipoteza existenţei unor evenimente violente. Situaţia de la Jászdózsa este relevantă pentru distrugerea tell-ului de către noii veniţi[155]. La cauzele externe, sau câte o dată în strânsă legătură cu ele, trebuie să adăugăm şi unii factori interni care determină abandonarea unor localităţi: o motivaţie religioasă sau de natură igienică, epidemii etc.[156].

Precizând ca de obicei, pe scurt, care este situaţia în siturilor multistratificate din zonele învecinate, remarcăm că în Bulgaria şi Grecia cea mai mare parte a aşezărilor fondate în bronzul (respectiv helladicul) timpuriu îşi continuă evoluţia şi pe parcursul perioadei următoare: Argissa Magula, Dikili Tash, Emporio, Eutresis, Ezero, Djadovo, Junacite, Lerna, Manika, Pevkakia Magula, Poliochni etc. La acestea se adugă constituirea de noi tell-uri sau magule cum sunt cele de la Gălăbovo[157], Razkopanica[158] sau Veselinovo[159] în Bulgaria sau Archontiko[160], Axiochori[161], Hagios Mamas[162], Kritsana[163], Lefkandi[164], Lithares[165], Pelikata[166] etc. în Grecia.

La nord de Dunăre numărul aşezărilor cu o stratigrafie complexă este foarte mic. Caracteristice culturi Glina sunt siturile cu depuneri arheologice modeste[167], chiar dacă, aşa cum se pronunţa C. Schuster, majoritatea complexelor de locuit din arealul culturii o formează locuinţele de suprafaţă. Lipsa unor acumulari stratigrafice consistente se datorează permanentei mişcări a comunităţilor Glina. Posibil ca locuinţele de suprafaţă să fi fost folosite în anotimpurile mai călduroase iar bordeele în cele răcoroase[168]. Excepţie fac tell-urile de la Odaia Turcului[169], situl eponim Glina[170] şi Valea Calului[171]. Mai spre nord, în arealul culturilor Monteoru tipul de habitat nu este cu mult diferit[172]. Pe lângă aşezări cu un singur nivel de cultură există şi câteva situri multistratificate (Sărata Monteoru[173], Năeni „Zănoaga”[174] ). Ele nu au aspectul unor tell-uri „clasice”, datorită stratigrafiei în pantă şi a lipsei unui tip de habitat caracteristic, dar trebuie aici consemnate prin depunerile importante care s-au acumulat în acelaşi loc. Manifestărilor bronzului timpuriu din Moldova sunt cunoscute, cu precădere, pe baza descoperirilor funerare. În ceea ce priveşte aşezările, se pare că ele au avut un caracter modest din punct de vedere arhitectonic şi al depunerilor arheologice[175]. Ca şi în etapa timpurie, aşezările culturilor bronzului mijlociu din Oltenia, Muntenia şi Moldova (Verbicioara[176], Gârla Mare[177], Tei[178], Costişa[179]) au în general un singur strat de cultură. Există însă şi câteva excepţii (Ghidici, Ostrovul Corbului etc.), semn că acolo unde condiţiile de mediu sunt favorabile este posibilă apariţia unor tell-uri.

Aşa cum am precizat, odată cu debutul bronzului târziu în Bazinul Carpatic, tell-ul încetează pentru totdeauna a mai fi un tip de habitat caracteristic acestui areal geografic. De aceea şi comparaţia făcută cu monumentele similare ale Orientul Apropiat se opreşte undeva pe la anul 1500 a.Chr. Cu ceea ce am rămas dator este prezentarea caracteristicilor care aproprie sau deosebesc tell-urile din Orientul Apropiat de cele din Bazinul Carpatic. Ultima parte a acestei analize, cea de-a III-a, are ca scop prezentarea acestui din urmă aspect.

[1] Precizez şi cu această ocazie că lucrarea a fost redactată în timpul bursei Alexander von Humboldt la Freie Universität Berlin, Institut für Prähistorische Archäologie. Mulţumirile mele se îndreaptă către Fundaţia Alexander von Humboldt (Bonn/Bad Godesberg) şi profesorul Bernhard Hänsel care a condus proiectul meu de cercetare. Pentru observaţii şi corecturi aduse manuscrisului le sunt de asemenea îndatorat lui Tudor Soroceanu, Rodica şi Nikolas Boroffka. Unele completări bibliografice au fost făcute şi pe parcursul anului 2004.

[2] Gogâltan 2004a, p. 43 sqq.

[3] Gogâltan 2002, p. 23 sq. Pentru varianta în limba română vezi Gogâltan 2003b, p. 45 sqq.

[4] Collins 2000. Acelaşi termen a fost folosit şi de către profesorul berlinez H.J. Nissen (Nissen 1999, p. 145 “Das Uruk-Phänomen”). Pentru J.-D. Forest cultura Uruk înseamnă “la cité-état triomphante” (Forest 1996, p. 117 sqq.).

[5] La lucrările mai vechile ale lui Adams, Nissen 1972, p. 97 sqq.; Johnson 1980, p. 233 sqq.; Adams 1981, mai ales p. 94 sqq.; Finkbeiner 1991, mai ales p. 193 sq.; Algaze 1993, p. 11 sqq., se adaugă recenta sinteză a lui Ch. Grewe (Grewe 2002, p. 49 sqq.).

[6] În câmpia Deh Luran, de exemplu, cercetările au demonstrat existenţa unor aşezări de mici dimensiuni. Din această cauză se consideră că întreaga populaţie din zona nu a depăşit 2000 de locuitori în etapa timpurie şi mijlocie Uruk. În etapa târzie a perioadei Uruk au fost identificate doar două situri, populaţia ridicându-se la circa 600 de locuitori, majoritatea concentrându-se la Tepe Farukhabad (Wright 1981, p. 184 sqq., fig. 79-80). Pentru S. Pollock dovezile privind sedentarizarea populaţiei nomade nu sunt extrem de convingatoare (Pollock 1999, p. 69), creşterea numărului de locuitori în unele aşezări datorându-se schimbărilor condiţiilor de mediu (Pollock 1999, p. 71 sq.).

[7] Adams 1981, p. 69. Populaţia a fost calculată plecându-se de la un standard de 100 de persoane pe hectar.

[8] Adams 1981, p. 71; Maisels 1990, p. 136 sq.

[9] După U. Finkbeiner suprafaţa Uruk-ului ar fi atins la această vreme circa 250 de ha (Finkbeiner 1991, p. 194).

[10] Collins 2000, p. 20 sq., cu bibliografia mai veche

[11] Lupton 1996, p. 20 sqq., unde poate fi găsită şi bibliografia problemei. Vezi şi tabelele publicate de G. Algaze (Algaze 1993, p. 58 sqq.).

[12] Gibson şi colab. 2002, p. 11 sqq.

[13] Ur 2002, p. 57 sqq.

[14] Ur 2002, p. 64, 69.

[15] Pollock 1999, p. 6.

[16] Eichmann 2001, p. 121 sqq.

[17] Werner 1994, p. 116 sqq.; Collins 2000, p. 31 sqq.

[18] Finkbeiner 1991, p. 1.

[19] Jordan 1930.

[20] Eichmann 1989, cu literatura mai veche.

[21] Heinrich 1982, p. 35 sqq.

[22] Finkbeiner 1991, p. 194.

[23] Heinrich 1984, p. 10 sqq. Maisels 1990, p. 134 sqq.

[24] Maisels 1990, p. 134 sqq.

[25] Strommenger 1980, p. 65.

[26] Vallet 1996, p. 47 sqq.

[27] Ludwig 1977, p. 72 sq.

[28] Oates şi colab. 1997; Oates şi colab. 2001.

[29] Mallowan 1947, p. 1 sqq. O lectură plăcută despre acest sit este cartea scrisă de celebra sa soţie Agatha Christie Come, Tell Me How You Live, London, 1976.

[30] Oates şi colab. 2001, p. XXX.

[31] Wright 1981.

[32] Wright 1981, p. 76 sqq.

[33] Killick 1988, p. 136.

[34] Roaf 1991, p. 58 sq.

[35] Busch 2002.

[36] Raczky 1995, fig. 1; Lichter 2001, p. 156 sq., fig. 72 – orizontul 5.

[37] Chapman 1994, p. 83 sqq.

[38] Lazarovici şi colab. 2001, p. 181 sqq.; Hegedűs, Makkay 1987, p. 89.

[39] Bognár-Kutzián 1972, p. 164 sqq.; Kalicz 1995, p. 68, fig. 2. N. Kalicz vorbeşte despre existenţa, în arealul sudic de răspândire a acestei culturi, a unor aşezări de tip tell, fără a preciza care ar fi acestea (Kalicz 1998, p. 331).

[40] Este vorba de siturile de la Pianul de Jos (Paul 1965, p. 5 sqq.; Paul 1981, p. 205 sq., Abb. 9-10) ori Daia Română (Paul 1981, p. 201 sqq., Abb. 4-5; Paul 1992, p. 139 sq.).

[41] László 1914, p. 287 sqq.; László 1924, p. 1 sqq.; Monah, Cucoş 1985, p. 55 cu completări bibliografice. Pentru săpăturile din 1968-1985 vezi Zaharia, Székely 1988, p. 101 sqq.

[42] Lazarovici 1979, p. 173 sqq.; Lazarovici 1981, p. 35 sqq.

[43] Oprinescu 1995, p. 139 sqq., cu literatura mai veche; Radu 2002, p. 32 sqq. Cu cei peste 2 m de stratigrafie şi numeroase locuinţe de suprafaţă cu podina şi pereţii din chirpic, ce se suprapun una peste alta, aşezarea nu este considerată un tell de către autoarea săpăturilor (Radu 2002, p. 36 sq.).

[44] Schmidt 1945, p. 121 sqq.; Dimitrijević 1968, p. 12 sqq.

[45] Sălcuţa - Berciu 1961, p. 156 sqq.; Verbicioara - Berciu 1950, p. 103 sqq.

[46] Nica şi colab. 1995, p. 9 sqq.

[47] Dumitrescu 1925, p. 29.

[48] Ştefan 1925, p. 138 sqq.; Dumitrescu 1965, p. 215 sqq.; Dumitrescu 1986, p. 73 sq.

[49] Galbenu 1962, p. 285 sqq.; Haşotti 1997, p. 79 sqq., cu literatura mai veche. Pentru noile cercetări interdisciplinare vezi Popovici şi colab. 2000, p. 13 sqq.

[50] Schuchardt 1924, p. 9 sqq.; Haşotti 1997, p. 77, cu literatura mai veche.

[51] Hiller, Nikolov 1997, cu literatura mai veche.

[52] Todorova 1982, p. 111 sqq.; Bailey 1996, p. 149 sqq., cu literatura mai veche

[53] Lichardus şi colab. 2000, p. 45 sqq., cu literatura mai veche.

[54] Georgiev 1965, p. 6 sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 134 sqq.

[55] Georgiev şi colab. 1979; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 137 sqq.

[56] Petrescu-Dîmboviţa 1953, p. 13 sqq.

[57] Marinescu-Bîlcu 1974, p. 17 sqq.; Ellis 1984, p. 20; Marinescu-Bîlcu 2000, p. 321 sqq.

[58] Ellis 1984, p. 48 sqq.; Monah, Cucoş 1985; Monah 1992, p. 391 sqq.; Monah, Monah 1997, p. 53 sqq.; Cucoş 1999, p. 25 sqq.; Popovici 2000, p. 32 sqq.

[59] Marinescu-Bîlcu 1981. La „Râpa lui Bodai“ pe lângă un nivel neolitic (ceramică liniară) şi alte materiale ulterioare perioadei eneolitice, au fost identificate două niveluri Precucuteni (unul de la sfârşitul fazei a II-a şi altul din faza a III-a şi un nivel Cucuteni A1-A2.

[60] Monah, Cucoş 1985, p. 131; Popovici 2000, p. 55 sq., cu literatura mai veche. Pentru ultimele săpături vezi Monah şi colab. 2003, p. 243 sqq.

[61] Prendi, Aliu 1971, p. 13 sqq.

[62] Prendi 1976, p. 62 sqq.

[63] Kitanovski 1971, p. 139 sqq.

[64] Wace, Thompson 1912, p. 25 sqq.

[65] Alram-Stern 1996, p. 392 sqq., cu literatura mai veche

[66] Informaţie bibliografică preluată după Link 2001 (http://www.klimadiagramme.de).

[67] Strahm 2001, p. 17

[68] Kordos 1987, fig. 2-3

[69] Intersante opinii privind sfâşitul tell-urile neolitice pot fi găsite la Tringham 1992, p. 135 sqq.; Chapman 1994, p. 82. După M.K. Kenyon întreruperea locuirii pe tell-ul de la Jerichon se datorează distrugerilor provocate de cutremurele de pământ (puţin probabil pentru Bazinul Carpatic) şi bolilor (Kenyon 1981, p. 1).

[70] Kalicz 1982, fig. 1; Raczky 1995, fig. 1; Lichter 2001, p. 157 sq., fig. 72 – la el orizontul 6.

[71] Kordos 1987, fig. 2-3.

[72] S.A. Luca, publicând cercetările sale de la Pecica-Forgaci (Luca 1993, p. 49 sqq.), vorbeşte despre existenţa a două tell-uri (Luca 1999, p. 13). Chiar dacă depunerile arheologice ating 0,90 m şi există două niveluri caracteristice culturii Bodrogkeresztúr, o situaţie deocamdată unică pentru această cultură, puteam presupune, cel mult, existenţa aici a unei aşezări de tip tell.

[73] Roman 1971, p. 31 sqq.; Patay 1975, p. 31; Kalicz 1998, p. 331 sqq., cu completări bibliografice; Luca 1999.

[74] Vezi Roman 1986, p. 14; Roman, Dodd-Opriţescu 1989, p. 11 sqq. (pentru cimitirul eneolitic ce suprapune aşezarea Sălcuţa). Mai nou, pentru N. Kalicz, Cernavodă I evoluează paralel cu faza A a culturii Bodrogkeresutúr (Kalicz 1998, p. 335).

[75] Simon 1989, p. 107 sqq.

[76] Roman 1987, p. 345; Roman 1996, p. 30, 61

[77] Berciu 1961, p. 161, 164

[78] Haşotti 1997, p. 119 sqq. cu literatura mai veche; Parzinger 1998, p. 123 sqq.; Manzura 1999, p. 95 sqq.

[79] Pentru C. Bem sfârşitul culturii Gumelniţa în Dobrogea (faza Gumelniţa A2) este marcat de o coabitare cu primele populaţii Cernavodă I. De asemenea se presupune o contemporaneitate, în sudul Munteniei, între aşezările Gumelniţa B1 şi faza Cernavodă Ia (Bem 2000, p. 345).

[80] Morintz, Ionescu 1968, p. 105 sqq.; Morintz, Roman 1968, p. 56 sqq. Din cei 6 m de stratigrafie arheologică (Boian, Gumelniţa), nivelului Cernavodă I îi aparţin depuneri de până la 1 m.

[81] Haşotti 1997, p. 125, cu literatura mai veche

[82] Haşotti 1997, 126 sqq., cu literatura mai veche. Stratul Cernavodă I de aici începe la –0,40 m şi coboară până la 1,65 m, constatându-se două niveluri de locuire

[83] Schuchardt 1924, 9 sqq.; Roman 2001, 345 sqq., cu literatura mai veche. Cercetările din anii ’50 efectuate pe “Dealul Sofia” au dus la descoperirea unei depuneri Cernavoda I, în sectorul a, de până la 3,30 m şi a nu mai puţin de 14 orizonturi de locuire.

[84] Todorova 1993, p. 79; Todorova 1998, p. 68.

[85] Adams 1981, p. 82; Collins 2000, p. 21.

[86] Heinrich 1982, p. 93 sq., cu literatura mai veche.

[87] Burney 1977, p. 63 sqq.; Lloyd 1978, p. 54 sqq.; Heinrich 1982, p. 55 sqq.; Roaf 1991, p. 62, 68 sq.

[88] Moorey 1976, p. 95 sqq.

[89] E. Heinrich o încadrează în categoria “palatelor” (Heinrich 1984, p. 13).

[90] Pfälzner 2001, p. 112 sqq.

[91] Vezi noile sinteze din volumul Cernavodă III-Boleráz...La acesta se adaugă recenta analiză a lui S. Oanţă-Marghitu (Oanţă-Marghitu 2003).

[92] Roman, Németi 1978, p. 22 sq.; Durman 1995, p. 156; Němejcová-Pavúková 1998, p. 393, cu completări bibliografice.

[93] Pentru o imagine orientativă asupra perioadei şi a respectivelor culturi arheologice vezi recentele sinteze: Tasić 1995 p. 59 sqq. (culturile Kostolac şi Coţofeni sunt analizate în capitolul referitor la „Middle Eneolithic“!); Nikolić 2000; Ciugudean 2000.

[94] Korek 1968, p. 37 sqq.

[95] Korek 1968, p. 55 sq., pl. XII.

[96] Schmidt 1945, p. 5 sqq.

[97] Garašanin 1967, p. 27 sq.

[98] Roman 1976, p. 16, pl. 5-6

[99] Roman 1987, p. 348, 351; Roman 1996, p. 19.

[100] Aslanis 1985, p. 15; Hänsel 1989, p. 27; Schulz 1989, p. 375 sqq.

[101] Ciută, Gligor 2003, p. 1 sqq.

[102] Schmidt 1945, p. 5 sqq.

[103] Dimitrijević 1979, p. 271, 283.

[104] Forenbaher 1995, p. 17 sqq.

[105] Fol şi colab. 1989; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 164.

[106] Katinčarov şi colab. 1995; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 158 sqq.

[107] Katinčarov 1973, p. 66 sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 160 sq.

[108] Georgiev şi colab. 1979; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 137 sqq.

[109] Čović 1978, p. 5 sqq.

[110] Tsountas 1908, p. 168; Hanschmann, Milojčić 1976; Hanschmann 1981.

[111] Treuil 1992, cu literatura mai veche.

[112] Hood 1981, p. 83 sqq.; Hood 1982, p. 427 sqq.; Kouka 2002, p. 260 sqq.

[113] Treuil 1983, p. 63 sqq., cu literatura mai veche.

[114] Treuil 1983, p. 49 sqq., cu literatura mai veche.

[115] Maran 1998, p. 89 sqq., cu literatura mai veche.

[116] Christmann 1996.

[117] Bernabò-Brea 1964; Kouka 2002, p. 46 sqq.

[118] Kenyon 1960, p. 101 sqq.

[119] Falconer 1994, p. 305 sqq.

[120] Cooper 1996, p. 37 sqq.

[121] Orthmann 1975, p. 28 sqq.; Maisels 1990, p. 131 sqq; Kuhrt 1995, p. 27 sqq.; Forest 1996, p. 175 sqq.; Bauer şi colab. 1998, p. 18 sqq.; Nissen 1999, p. 50 sqq.; Maisels 1999, p. 160 sqq.

[122] Pollock 1999, p. 72 sq.

[123] Maisels 1990, p. 141. Plecând de la analogiile etnografice din Khuzestan, a textelor din timpul primei dinastii şi a teoriilor geografice moderne, R.McC. Adams a calculat că pentru supravieţuirea unui individ adult timp de un an era nevoie de un teritoriu agricol de 1,5 ha. În acest caz suprafaţa cultivată în jurul Uruk-ului a fost estimată ca având o lungime radială de 14 km din centrul oraşului (Adams 1981, p. 86 sq.).

[124] Nissen 1983, p. 79.

[125] Woolley 1982, p. 104 sqq.

[126] Kuhrt 1995, p. 56 sqq.

[127] Woolley 1982, p. 137 sqq.; Nissen 1999, p. 66 sqq.

[128] Battini-Villard 1999, p. 3 sqq., şi în special cel de-al doilea volum al lucrării.

[129] Muller 2002.

[130] Heinrich 1984, p. 14 sqq.

[131] Parrot 1965, p. 199 sqq., fig. 4.

[132] Parrot 1965, p. 206 sq.

[133] Kuhrt 1995, p. 33; Pollock 1999, p. 9.

[134] Dohmann-Pfälzner, Pfälzner 2002, p. 13.

[135] Dohmann-Pfälzner, Pfälzner 2002, p. 14.

[136] Kenyon 1960, p. 111 sqq.; Mazar 1990, p. 91 sqq.

[137] Braemer 1982.

[138] Kuhrt 1995, p. 44 sqq.

[139] Pollock 1999, p. 9 sq., 75.

[140] Kuhrt 1995, p. 56 sqq.

[141] Kuhrt 1995, p. 74 sqq.

[142] Korfmann şi colab. 1994.

[143] Hauptmann 1976, p. 9.

[144] Frangipane 1996, p. 60 sqq; Di Nocera 1998, p. 25 sqq.

[145] Tell-ul de aici are o stratigrafie impresionantă de 35 de m. Ea a fost acumulată din mileniul al V-lea a.Chr. până la mijlocul mileniului I a.Chr. Grosimea stratului de cultură aparţinând epocii bronzului este de 18 m. Pentru perioada cuprinsă între 3000 şi 2200 a.Chr. au fost constatate nu mai puţin de 33 de orizonturi de construcţie şi 40 de faze diferite (Hauptmann 1976, p. 10).

[146] Hauptmann 1976, p. 12, 16.

[147] Di Nocera 2001, p. 87.

[148] Erkanal 1996, p. 70 sqq.

[149] Kouka 2002, p. 6 sq., cu literatura mai veche.

[150] Korfmann 1996, p. 83 sqq. Vezi şi recenta sinteză Troia. Traum und Wircklichkeit, Stuttgart, 2001.

[151] Mikeladze, Chachutaišvili 1984, p. 199 sqq.

[152] Askarov 1982, p. 1 sqq.

[153] Literatura şi toate informaţiile cu privire la problemele de cronologie şi habitat ale tell-urile epocii bronzului din Bazinul Carpatic se găsesc la Gogâltan 2004b.

[154] Gogâltan 2003a, p. 245 sq. Vezi şi Gogâltan 2004b.

[155] Stanczik, Tárnoki 1992, p. 123 sqq.

[156] Mühlmann 1964.

[157] Panayotov şi colab. 1991, p. 139 sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 163 sq.

[158] Detev 1981, p. 141sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 163.

[159] Lichardus, Iliev 2000, p. 76, cu bibliografia mai veche.

[160] Pilali-Papasteriou, Papaefthymiou-Papanthimou 2002, p. 137 sqq.

[161] Aslanis 1985, p. 207 sqq., cu bibliografia mai veche.

[162] Aslanis 1985, p. 240 sqq., cu bibliografia mai veche.

[163] Heurtley 1939, p. 17 sqq.; Aslanis 1985, p. 228 sqq, cu bibliografia mai veche

[164] Maran 1998, p. 30 sqq., cu bibliografia mai veche.

[165] Tzavella-Evjen, Rohner 1990, p. 115 sqq., cu bibliografia mai veche.

[166] Maran 1998, p. 30 sqq., cu bibliografia mai veche.

[167] Schuster 1995, p. 129 sqq.; Schuster 1997a, p. 29 sqq.

[168] Schuster 1997b, p. 103. Vezi şi Comşa 1991, p. 21 sq.

[169] Tudor 1982a, p. 57 sqq.

[170] Nestor 1933, p. 226 sqq.; Petrescu-Dîmboviţa 1974, p. 277 sqq., cu literatura mai veche.

[171] Tudor 1982b, p. 94 sqq.

[172] O ultimă sinteză la Motzoi-Chicideanu 2003, p. 37 sqq.

[173] Zaharia 1987, p. 21 sqq., cu istoricul cercetărilor.

[174] Motzoi-Chicideanu, Şandor-Chicideanu 1999, p. 59 sqq.

[175] Burtănescu 2002, p. 97 sqq.

[176] Morintz 1978, p. 22 sqq.; Ridiche 2000, p. 41 sqq.

[177] Şandor-Chicideanu 2003, p. 40 sqq.

[178] Leahu 1966, p. 47 sqq.

[179] Vezi recentă sinteza coordonată de V. Cavruc şi Ghe. Dumitroaia (Cavruc, Dumitroaia 2001).