Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2004

Autor / Author: Marin CÂRCIUMARU

pag. (pages in the paper volume): 229-232.

 

Replică la o penibilă „recenzie”

 

În „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Geologia, XLVII, 2, 2002, p. 107-108, o revistă, de altfel valoroasă, oglindă a unei universităţi cu un prestigiu de necontestat, a apărut de curând, în mod regretabil, un material care se dovedeşte a fi calificat impropriu ca recenzie, semnat de prof. dr. Bogdan P. Onac şi prof. dr. Iosif Viehmann. Menţionarea titlurilor universitare, într-o revistă care se doreşte ştiinţifică, împotriva uzanţelor, a fost făcută probabil pentru a impresiona şi să ofere eventual singura „greutate” materialului respectiv.

De acord cu autorii (numiţi de acum B.P.O. şi I. V.) că în ultima vreme „piaţa românească” a fost invadată de lucrări mediocre, cu specificarea că valoarea lucrărilor în ansamblu să nu fie evaluată cu aceeaşi lipsă de acribie ştiinţifică de o serie de pretinşi specialişti. Păcat că şi în aceste condiţii „propice”, Domniile lor nu au reuşit să iasă din anonimatul obsesiv degajat de intervenţia prin acestă „recenzie”, care bănuim că reprezintă una din puţinele ocazii de satisfacţie „ştiinţifică”. B.P.O. şi I. V., dacă ar fi citit prefaţa lucrării cu minimă atenţie, şi-ar fi dat seama că volumul care le-a căzut în mână (de fapt un curs universitar) nu reprezintă decât o parte a formei finale a acesteia. Spre ştiinţa criticilor autori ai lucrării noastre, îi informăm, văzându-i animaţi de o nestăpânită curiozitate cu privire la titlul lucrării că partea a III-a (deja apărută) cuprinde „Tehnologia şi tipologia preistorică” (un domeniu puţin străin preocupărilor Domniilor lor), iar partea a IV-a urmează să includă „Culturile şi faciesurile paleolitice (de asemenea un domeniu colateral cunoştinţelor lui B.P.O. şi I. V.).

Suntem criticaţi că folosim bibliografia anilor ’70, de altfel o etapă destul de fertilă în studiul cuaternarului, cu ipoteze şi teorii încă actuale, iar restul (în realitate circa 40%) lucrări apărute până în 1994, în măsura în care lucrarea a văzut lumina tiparului în 1999. În condiţiile unei bibliografii selective menţionăm că au încăput şapte lucrări şi mai recente, până la nivelul anului 1997. Pentru liniştea lui B.P.O. şi I.V., îi asigurăm că studenţii noştri, pentru care manifestă atâta grijă, în procesul de instruire, pe care îl desfăşoară an de an la catedră, proces de care sincer regretăm că nu pot beneficia şi Domniile lor, în măsura în care se dovedeşte că le-ar fi atât de necesar, profită din plin de o vastă bibliotecă, cu cele mai recente lucrări cu adevărat valoroase, printre care nu este chiar o mare pierdere că lipsesc poate ale Dumnealor. Oricum, rămân invitaţii noştrii chiar şi pentru un scurt contact cu Biblioteca Seminarului de preistorie din cadrul facultăţii noastre şi poate, în acest fel, zelul critic s-ar domoli şi timiditatea s-ar aşterne în sufletele Domniilor lor atât de chinuite de stadiul cunoaşterii noastre în domeniul pe care l-am abordat.

Pentru că unul dintre autori se consideră specialist într-una din metodele de datare, iar celălalt în depozitele de peşteră îşi permit să facă judecăţi de valoare, ca şi cum am fi scris un tratat în fiecare din domeniile menţionate şi nu o prezentare succintă în cadrul unui curs universitar.

Cu toate că lucrăm de peste 35 de ani în studiul cuaternarului şi ne-am străduit să aducem câteva contribuţii în domeniul în care ne-am consumat destulă energie, nu am avut niciodată pretenţia că totul a început şi se va sfârşi cu noi, încât am fi mai liniştiţi dacă nu ne-aţi face responsabili de obsesiile pe care le exprimaţi.

Constatăm cu surprindere că B.P.O şi I. V. nu înţeleg nici măcar ce trebuie să cuprindă partea a doua a lucrării „Paleontologie umană”, criticându-ne că nu am amintit pe abatele H. Breuil  şi C. Rişcuţia. Numai pentru faptul că a vizitat Transilvania şi a descoperit ceva utilaje litice, dar nu şi resturi umane, categoric că renumitul savant nu îşi găsea locul în acest capitol. De asemenea, C. Rişcuţia nu s-a referit la tipuri umane atât de vechi în context cu conţinutul capitolului. De altfel, aceşti autori îşi găsesc un binemeritat loc într-o lucrare a noastră pe care vă invit să o consultaţi, cu atât mai  mult cu cât, cel puţin un exemplar, există şi în bibliotecile clujene – Marin Cârciumaru, Le Paléolithique en Roumanie, Collection L’Homme des Origines, Séries „Préhistoire d’Europe, Editions Jérôme Millon, 1999, Grenoble, 331 p., 101 fig. Tot aici îl veţi întâlni din plin citat şi pe bunul meu coleg şi prieten Vasile Boroneanţ, a cărui soartă vă nelinişteşte atât de acut, încât ne acuzaţi folosind cuvinte mari precum, „subiectivism personal care gravează (sic!) etica oxfordiană”.

Vă asigurăm dragi colegi, chiar în condiţiile în care în acest curs, publicat la nivelul anului 1999, lipseşte noţiunea de Homo ergaster că studenţii noştri cunosc în mod cert, poate chiar cu mai multe amănunte şi implicaţii decât Dumneavoastră, adoptarea acestei denumiri care a trebuit să o înlocuiască pe continentul african pe cea de Homo erectus, odată cu descoperirea australopitecilor.

Referitor la peştera Niaux, despre care credeţi că ne daţi sugestii, vă trimitem la o altă carte relativ recentă – Marin Cârciumaru, Monica Mărgărit, Arta mobilieră şi parietală paleolitică, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2002. Este grav că ne vorbiţi tocmai nouă de descoperirile lui Cristian Lascu, în condiţiile în care unul din primele sale studii asupra despoperirilor din Bihor, legate de cultul craniului de urs, sunt publicate chiar în Analele Universităţii „Valahia” seria Istorie-Arheologie, al cărui redactor, din întâmplare, suntem.

Golurile Dumneavoastră de documentare cu referire la cultul craniului ursului de peşteră, precum şi alte aspecte ale unei cercetări interdisciplinare reale a unui depozit de peşteră, ne îndeamnă, cu riscul de a fi calificaţi ca lipsiţi de modestie, să vă recomandăm o altă carte – Marin Cârciumaru şi colab., Peştera Cioarei Boroşteni. Paleomediul, Cronologia şi Activităţile umane în Paleolitic, Editura Macarie, Târgovişte, 2000.

Pentru ca ridicolul în care s-au avântat B.P.O. şi I.V. cu atât entuziasm să fie complet, ni se recomandă că Paleoliticul din România trebuia tratat mai amplu, confundându-se de fapt cu descoperirile antropologice din România, ceea ce este cu totul altceva. Se dovedeşte încă odată superficialitatea cu care cei doi autori au privit acest demers din care se degajă cu precădere tendinţa maladivă de a critica cu orice preţ, chiar dacă titlul subcapitolului (Descoperiri paleoentropologice în România) este clar, iar Culturile şi faciesurile paleolitice vor face obiectul ultimei părţi a lucrării. Aceasta, pentru a nu mai aminti lucrarea publicată în Franţa, patria paleoliticului, în urma alegerii noastre ca autor de un juriu internaţional. Aproape că este penibil să menţionăm că peştera Cuciulat nu îşi găsea locul într-un capitol de paleontologie umană. Nu ne rămâne decât să regretăm încă o dată confuziile care domină concepţiile lui B.P.O. şi I.V. cu privire la un subiect pentru care au ţinut cu tot dinadinsul să se transforme în nişte critici vehementi, dar total neexperimentaţi.

Suntem dezolaţi, în consecinţă, dragi „colegi” că nu v-am oferit pentru puterea Dumneavoastră de percepţie decât o modestă lucrare şi nu v-am satisfăcut nici un fel îndoielnicul bagaj de cunoştinţe. Vă asigurăm, în schimb, că pe viitor vom încerca să evităm a vă satisface cu un răspuns similar bizarele şi incoerentele observaţii.

De altfel, curiozitatea ne-a îndemnat să ne aruncăm privirea peste câteva din producţiile „ştiinţifice” ale celor doi „temerari critici” şi am constatat, cu surprindere şi sincer regret pentru profesorul Viehmann, cât de puerile pot să fie cele două cursuri: Iosif I. Viehmann – Curs de speologie generală şi Iosif I. Viehmann – Ecologia. Aproape nu ne vine să credem că ele se pot preda la o Universitate pe care continuăm să o considerăm prestigioasă. Sunt de-a dreptul ridicole, pentru a folosi un eufemism iar încercarea de a face o recenzie asupra lor este sigur un demers sortit eşecului pentru că s-ar rezuma la o frază pe care, pentru respectul ce îl purtăm încă instituţiei menţionate, preferăm să nu o formulăm.

I.V. ne dă lecţii de preistorie, în timp ce Domnia Sa afirmă că Paleoliticul superior are ca limite 10.000 şi 50.000 de ani şi ar avea în subordine (sic!) etajele arheologice Magdalenian, Solutrean şi Aurignacian. Evident este uitat cel puţin Gravetianul, ca să nu mai vorbim de limite, care aparţin unui trecut prea îndepărtat, incompatibil cu informaţia unui specialist, fie el şi în carstologie.

Sau „Paleoliticul mijlociu (50.000-100.000 de ani) Musterian (descoperit la noi în Cheile Turzii de preistoricianul N. Vlassa), care climatic a aparţinut unei perioade interglaciare prewürmiene (Riss-Würm)”. Totul este greşit stimate coleg, ca să nu mai spunem că în nici un caz descoperirile regretatului Vlassa din Cheile Turzii sunt cele mai reprezentative în acest sens.

Greşelile în continuare frizează cu penibilul, aflând cu stupoare de cultura paleolitică numită Omul de Cro-Magnon, când de fapt este vorba doar de un tip uman specific Europei de Vest.

Ele reprezintă, vă asigurăm, momente hazlii pentru studenţii care au totuşi ceva noţiuni mai serioase în domeniu.

Suntem acuzaţi că am lăsat impresia în cursul nostru că cercetarea cuaternarului începe şi s-ar sfârşi cu noi. V-am ruga să revedeţi lista bibliografică din cursul de Speologie generală pentru a constata că dintre lucrările citate (majoritate din ele mai vechi decât cele folosite de noi), în număr total de 72, nu mai puţin de 27 aparţin lui I.V.

Chiar dacă nu ne face plăcere, trebuie să spunem că în aceste două cursuri totul decurge ca o poveste a unui autodidact (ne-am ferit să folosim diletant) într-un compartiment de tren pentru o seamă de curioşi plictisiţi şi evident ceva mai neinstruiţi decât autorul.

Tânărul B.P.O i-am recomanda să nu mai repete neregulile din „Geologia regiunilor carstice”, precum plagierea de la p. 6, în care cred că recunoaşte textul lui M. Bleahu de la p. 13 (lucrarea o lăsăm să fie ghicită de B.P.O.): „Termenul de relief carstic îşi are originea în cuvântul slav kras cu care este desemnat platoul calcaros situat între golful Trieste, peninsula Istria şi terminaţiile vestice ale Alpilor Iulieni, teritoriu numit de italieni Carso, iar de germani Karst” (p. 6). Tot pe M. Bleahu îl văduviţi de drepturile de autor al ilustraţiilor din fig. 2.2. de la p. 13 şi 5.29 de la p. 84.

Pentru că I.V. şi B.O.P. colaborează, nu înţelegem de ce nu învaţă să-şi completeze cunoştinţele, atâta timp cât I.V. nu ştie încă de unde îşi trage numele carstologia şi pomeneşte de cuvântul kars în loc de kras,  cum ar fi corect şi se dovedeşte a fi învăţat bine B.P.O.

Aceste câteva observaţii se doresc a atrage atenţia Domnilor colegi că dacă ne-am pierde mai mult de 10 minute, cât ne-au fost necesare pentru a releva doar câteva din monumentalele gafe pe care le-au comis, ar trebui să rescriem întreaga lor operă. Regretăm, dar nu întenţionăm şi nu dorim acest lucru, pentru că pur şi simplu nu merită să le acordăm atenţia cuvenită, cel puţin din această perspectivă.

 

Marin Cârciumaru