Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2004

Autor / Authors: Alexandru Gh. Sonoc, Alexandru Grişcan

pag. (pages in the paper volume): 143-158

 

Noi consideraţii cronologice şi etnoculturale asupra unui mormânt de înhumaţie în sarcofag de formă trapezoidală din cărămizi de la Micăsasa (jud. Sibiu)

 

Alexandru Gh. Sonoc

Alexandru Grişcan

 

Zusammenfassung

 

NEUE CHRONOLOGISCHE UND ETHNOKULTURELLE BETRACHTUNGEN BEZÜGLICH EINES TRAPEZFÖRMIGEN SARKOPHAGS AUS ZIEGELSTEINEN VON FEIGENDORF/MICĂSASA (KR. HERMANNSTADT)

 

Infolge der Überschwemmungen aus den Jahren 1970 und 1975, im Garten des Bürgers Ion Bacea aus Feigendorf/Micăsasa/Mikeszásza (Kr. Hermannstadt/Sibiu/Nagyszeben) kam ein trapezförmiger Sarkophag zu Licht, der aus ungemauerten römischen Ziegelsteine in einem einst mit römischen Ziegel bedeckte Wohngrube errichtet wurde, irgendwann nachdem diese nicht mehr für Wohnen, sondern eine Zeit als Abfallgrube benutzt wurde. Die Zuschüttung dieser Grube beinhaltete dakische und römische Keramik, Ziegelbruchstücke, Glas und Terrakotte, kleine eiserne Gegenstände, ein Bruchstuck einer beinernen Nadel und aus Tierknochen bestehende Abfälle, sowie auch ein Sesterz von Hadrianus, wofür die Wohngrube den ersten in der Provinz Dakien niedergelassenen römischen Kolonisten zugeschrieben wurde und das Grab nach der Mitte des 2. Jh. datiert wurde. Das Skelett ist westlich-nordwestlich - östlich-südöstlich orientiert (mit dem Kopf des Skelettes nach Westen-Nordwesten) und scheint als Grabbeigabe nur ein eisernes Messer gehabt zu haben. Das Grab gehört einer birituellen Nekropole zu, die sich zwischen dem mittleren 2. Jh. und dem 3. Jh. südwestlich der Siedlung auf dem rechten Ufer der Großkokel/Târnava Mare/Nagy Küküllő, nach dem Verlassen der Bewohnung der Wohngruben aus dem beginnendem 2. Jh. und der Ausdehnung der Siedlung in der Richtung der gegenwärtigen Wohnfläche der Ortschaft entwickelt haben soll; aus diesem Gräberfeld sind 3 weitere Körpergräber (nämlich 2 in Ziegelsteinsarkophage und 1 in einem einfachen Grab) und ein Urnengrab bekannt.

Eine erste Bemerkung ist daß, auch wenn aus der Siedlung aus Feigendorf, sogar in der Gegend der Keramiköfen, auch der traditionellen norisch-pannonischen Keramik eigenen Gefäße, nämlich die bekannten Dreifußschalen, entdeckt wurden, was zur Folgerung hatte, daß die Möglichkeit einer Ansiedlung von norisch-pannonischen oder, eher, illyrisch-pannonischen Elemente angenommen wurde. Die von den bisherigen Grabfunde angedeuteten Grabbräuche sind aber nicht diejenige der traditionellen norisch-pannonischen oder der illyrisch-pannonischen Gemeinschaften, so wie wir diese aus den Gräberfelder aus Kastenholz/Caşolţ/Hermány (Kr. Hermannstadt) und Kaltenbrunnen/Calbor/Kálbor (Kr. Kronstadt/Braşov/Brassó), bzw. Schäßburg / Sighişoara / Segesvár (Kr. Mieresch/Mureş/Maros) kennen; dagegen, die bei Feigendorf entdeckte Gräber, ohne Elemente die als Anzeichen für deren Zugehörigkeit an einer traditionellen Gemeinschaft von Peregrinen betrachtet werden können, deuten eine betonte Romanisierung an.

Durch seine Trapezform, ist aber dieses Grab im Horizont der Gräber mit trapezförmige Sarkophage aus Ziegel oder Stein aus dem 4. Jh. einzustufen, die aber etwas später, in Gallien im 5. Jh., mit dem Vorkommen der Reihengräber, häufiger werden, der bei Napoca, Potaissa und, vielleicht, bei Neumarkt am Mieresch/Târgu Mureş/Marosvásárhely (Kr. Mieresch/Mureş/Maros), also vor allem im städtischen Milieu bekannt ist. In den balkanischen und Donauprovinzen und im nordpontischen Gebiet, abgesehen von Siebenbürgen, bzw. von der ehemaligen römischen Provinz Dakien, trapezförmige Sarkophage, die im 4. Jh. datiert sind, kamen noch in der Nähe von Callatis, sowie bei Rust (Burgenland, Österreich) und im 4.-5. Jh im taurischen Bosporus, bei Panticapaeum vor. Das Vorkommen der spätrömischen trapezförmigen Körpergräber steht, unserer Meinung nach, mit dem Phänomen der Durchsetzung der Körperbestattung in der spätrömischen Gesellschaft, sowie mit der Verbreitung neuer Vorstellungen bezüglich des Jenseits in Verbindung, deren Herkunft, einerseits, in der Verbreitung einiger orientalischen Mysterienkulte, der neuplatonischen Anschauungen, der Gnose und des frühen Christentums, anderseits in den Jenseitsvorstellungen der individuell oder in Kolonengemeinschaften in einigen europäischen Provinzen des Römischen Reiches niedergelassenen Barbaren liegt; einige Elemente der Grabkultur dieser verbündeten und angesiedelten Barbaren wurden in der Spätantike den von städtischen Formen geprägten Grabbräuche der wohlhabenden provinziellen Bevölkerung angepaßt und so kommen jetzt neue Grabformen vor. Trapezförmige Gräber sind in der Spätantike im römisch-byzantinischen Milieu aus Sucidava, sowie im Verbreitungsgebiet der Sântana de Mureş - Černjahov- Kultur, im 4. Jh., in der 3. Phase des Gräberfeldes aus Târgşor (Kr. Prachowa/Prahova) und im Gräberfeld aus dem Dorf Čalyk (Moldawien) bekannt, der in der 2. Hälfte des 4. Jh. und bis im beginnenden 5. Jh. datiert wird. Sie sind aber noch älter im sarmatischen Milieu aus Moldawien, wo sie in den im 1. Jh. v.u.Z. und bis im 2. Jh. u.Z. datierten Hügelgräberfelder aus Ivanovka und Sevirova, im Hügelgräberfeld aus dem beginnenden 1. Jh. aus Chirileni und im flachen Gräberfeld aus Badragii Vechi belegt, der vom ausgehenden 2. Jh. und bis in der ersten Hälfte des 3. Jh. datiert wird, so daß ihren Vorkommen innerhalb der Sântana de Mureş - Černjahov- Kultur deren sarmatischen Anteil zuzuschreiben sei, dessen Einfluß, unserer Meinung nach, dem Eindringen neuer, östlicheren sarmatischen Elemente zu verdanken sei, indem die trapezförmiger Gräber so gut wie nicht in den Veröffentlichungen der sarmatischen Gräberfelder aus Rumänien erwähnt sind, obwohl das auf dem Forschungsstand und/oder der fehlerhaften Ausgrabung und Veröffentlichung dieser Denkmäler zurückzuführen ist; ein solches Grab, aber mit abgerundeten Ecke, wurde in einem flachen Gräberfeld aus Mitoc (Kr. Botoschani/Botoşani), das in dem 2. Jh. und eventuell in der ersten Hälfte des 3. Jh. datiert wird, stellt eher einen vereinzelten Fall dar. Die Sarmaten aus Moldawien dürften diese Gräbertypen durch die Wolga- Sarmaten von den mittelasiatischen Völker übernommen haben, bei denen sie noch früher vorkommen, nämlich bei der Xiongnu- Bevölkerung, im 3.-2. Jh. v.u.Z., wo sie eine Entwicklung der steinernen trapezförmigen Grabeinhegungen darstellen.

Wir glauben nicht, daß das Vorkommen dieses Sarkophagetypus einfach, wie es F. Eygun glaubte, auf der Gewandtheit, 2 Sarkophage statt eines zu erhalten, indem man einen Steinquader längs seiner Diagonale schneidet, weil auf dieser Weise keine trapezförmigen Sarkophage erhalten werden können, während wenn man eine andere schräge Linie folgt, egal ob zu der Diagonale parallel oder nicht, auf dieser Weise können nur rechtwinklige und keinesfalls gleichschenklige oder willkürliche Trapeze entstehen und, infolgedessen, könnte dann das Vorhandensein der trapezförmigen Ziegelsteinsarkophage nur durch die mechanische, unlogische Nachahmung der Steinsarkophage erklären und, ebenfalls, kann nur die rechtwinklige Trapezform rechtfertigen. Andernfalls, stellten die französischen Forscher fest, daß die trapezförmigen Sarkophagen nicht früher als im 4. Jh. bekannt sind, aber seit diesem Moment, wann sie in Gallien und in anderen Gebiete vorkommen, sie werden immer häufiger und werden zum klassischen Grabtypus der merowingischer Zeit. Jedenfalls, unter den spätrömischen Sarkophagen aus Europa, die trapezförmigen, vor allem diejenige aus Ziegelsteinen, sind selten, sowohl in anderen Gebiete als die Donauländer und des Schwarzen Meeres, wie auch in den Gräberfelder wo sie vorkommen; so, in Siebenbürgen, indem wir bezweifeln, daß der Ziegelsteinsarkophag aus Neumarkt am Mieresch diese Form hat, mit Ausnahme von Feigendorf (1 Stück), kommen sie nur bei Napoca-Str. Plugarilor (1 Stück) vor. Durch ihre größere Anzahl in Gebiete, wo man mit sarmatischen Einflüsse oder sogar mit dem Vorhandensein einer sarmatischen Bevölkerung rechnen kann, die im Lauf der sozialen und kulturellen Integration in der vom Oströmischen Reich beherrschte römisch-barbarische Welt (Pannonien, Scythia Minor, der taurische Bosporus) ist, erwecken mit Recht die trapezförmigen Sarkophage Aufmerksamkeit, aber auch hier sind ebenfalls die Steinsarkophage, jedoch darunter nicht diejenige aus behauenen Stein, wie in Siebenbürgen, sondern diejenige, die aus gemauerten Steinplatten (einschließlich in Fall der trapezförmigen Sarkophage!) gebaut sind, was sie noch mehr an den Ziegelsteinsarkophage annähert. Deswegen, die Lage dieser späten Gräber in der Nähe von Gräber aus der Zeit der römischen Herrschaft in Dakien, ein Phänomen, das auch im Fall vieler spätrömischen Gräberfelder aus Gallien festgestellt wurde, aber auch in Siebenbürgen, wo das Vorhandensein von christlichen romanischen Elemente sicher, bzw. angenommen ist oder nur vermutet wird, hat für die Erforschung der ethnokulturellen Gegebenheiten aus postaurelianischen Dakien eine große Wichtigkeit.

Die trapezförmigen Sarkophage aus der spätrömischen Zeit sollen, also, unserer Meinung nach, die Anpassung der trapezförmigen Gräber aus dem barbarischen Milieu an den Bräuchen und Ansprüchen der wohlhabenden Schicht der spätrömischen Bevölkerung darstellen; es ist aber anzunehmen, daß es hier, in einem außerhalb des Spätrömischen Reiches befindlichen Gebiet, eigentlich, um die Übernahme eines in den spätrömischen Welt auf dem mittleren und unteren Lauf der Donau entstandenen Modells handelt, was nochmals die regen Beziehungen der spätrömischen Bevölkerung aus Siebenbürgen mit dem Römischen Reich andeutet. Die Verbreitung der Körpergräber mit trapezförmige Grube und der trapezförmigen Sarkophagen nach Westen könnte eine Folge des Kolonisieren von iranischen Elemente in Gallien als laeti, nach dem Krieg aus 332 zwischen den Sarmaten und den Goten und den anschließenden Aufstand der Limiganten (servi Sarmatarum) gegen ihren sarmatischen Herren, die Argaraganten sein, bzw. der Niederlassung der Alanen in Gallien (406), wo sie als Verbündeten (foederati) von Flavius Aëtius gegen den Bagauden und gegen Attila benutzt wurden und, vielleicht, auch in Hispanien (409).

Die späte Datierung der Gräber aus Feigendorf erklärt das Fehlen des für die norisch-pannonischen und illyrisch-pannonischen Gräber spezifischen Grabinventars und der von den Grabbräuche der traditionellen Gemeinschaften dieser Herkunft unterschiedlichen Grabritus.

Aufgrund der protoeuropoidischen Züge des Skeletts und der dakischen Keramikbruchstücke aus der Füllung der Abfallgrube in der das Grab errichtet wurde, ohne aber Bestandteile ihres Inventars zu sein, wurde das Körpergrab mit trapezförmigem Ziegelsteinsarkophag aus Feigendorf der dakisch-römischen Bevölkerung zugeschrieben und falsch nach der Mitte des 2. Jh. datiert. Unserer Meinung nach, ist aus typologischen und stratigraphischen Gründen dieses Grab in der zweiten Hälfte des 4. Jh. zu datieren und einem Vertreter der ländlichen spätrömischen Bevölkerung aus dem postaurelianischen Siebenbürgen, die noch einige städtischen Bestattungsbräuche behält. Die Orientierung des Skeletts, die Armut an Beigaben und die einigen frühchristlichen Materialien, die bei Feigendorf entdeckt wurden, könnten Beweise für das Vorhandensein eines christlichen Einflusses an dem Ort sein, ohne daß es um einen sicheren christlichen Charakter dieses Grabes handeln kann, auch wenn die Wahrscheinlichkeit daß das mit diesem Anlaß besprochene Grab ein christliches sein soll zunimmt, wenn es, tatsächlich, hier um fortdauernden ländlichen Frühchristen oder um zugefluchteten Elemente aus einem der ehemaligen Großstädte der Provinz (Apulum?) handelt, wo das Vorhandensein einiger frühchristlichen Funde wohlbekannt ist.

 

În urma erodării unor mari porţiuni din terenul agricol aflat în partea de sud-vest a localităţii Micăsasa (jud. Sibiu) de către inundaţiile din 1970 şi 1975, la capătul grădinii lui Ion Bacea, prin prăbuşirea în râul Târnava Mare a malului înalt de cca. 8 m a ieşit la iveală, în august 1975, capătul unui sarcofag roman [1]. Cu prilejul cercetării arheologice de salvare s-a putut constata că acesta se găseşte în interiorul unui bordei, acoperit, se pare, cu ţigle romane şi care, după ieşirea sa din uz, fusese folosit probabil, o vreme, ca groapă menajeră, în interiorul său descoperindu-se ceramică dacică şi romană, fragmente de ţiglă, sticlă şi teracotă, obiecte mărunte din fier, un fragment de ac din os şi oase "menajere" de animale, precum şi un sesterţ de la Hadrianus [2]. Bordeiul a fost atribuit primilor colonişti romani din aşezarea întemeiată după consolidarea stăpânirii romane în Dacia [3]. Se apreciază că, dacă la începutul sec. II locuirea în bordeie se limita doar la o zonă redusă pe malul drept al râului, ulterior aşezarea s-a extins pe o suprafaţă mare, ocupând vatra actuală a satului, arie în care se constată concentrarea diferitelor vestigii arheologice, încât într-o fază mai târzie, după ridicarea de clădiri de suprafaţă, locuirea de pe malul râului, aflată la sud-vest de aşezare, a fost părăsită, fiind folosită ca cimitir, începând cu mijlocul sec. II şi în cursul veacului următor, poate după părăsirea şi nivelarea bordeielor [4]. Că aşa ar fi, o dovedeşte prezenţa mormântului de inhumaţie cu sarcofag de cărămidă în interiorul locuinţei, lui adăugându-i-se resturile unui alt schelet, lipsit de casetă, apărut în vecinătate, pe malul râului, cu prilejul inundaţiilor din 1975, care l-au şi nimicit şi un sarcofag de cărămidă, dispărut cu ani în urmă, un altul fiind nimicit de lucrările de amenajare şi regularizare a malului drept al râului în 1976, toate apărute la adâncimi mari, de 2,10-2,50 m faţă de suprafaţa actuală a solului [5]. După părerea lui D. Botezatu şi M. Blăjan, descoperiri asemănătoare pot fi semnalate la Apulum-Podei [6] şi, tot la Apulum, în necropola de la Staţia de salvare, situată la nord-vest de oraş şi cercetată de M. Blăjan în 1980-1981 [7]; aşa cum vom arăta, aceste asemănări sunt relative, datorită faptului că există diferenţe de construcţie, formă şi datare. Tot la Micăsasa, în apropierea locului în care a fost descoperit sarcofagul de cărămidă, mai exact în grădina casei nr. 136, de unde provin şi monede de argint, a ieşit la iveală şi o urnă care conţinea "oase arse şi cenuşă" [8], ceea ce arată că aceste 5 morminte, descoperite pe malul drept al Târnavei Mari aparţin unui cimitir biritual, al cărui început poate fi plasat cronologic pe la mijlocul sau în a doua jumătate a sec. II e.n. [9].

O primă observaţie este că, deşi în aşezarea de la Micăsasa au fost descoperite şi vase aparţinând ceramicii tradiţionale norico-pannonice, anume cunoscutele străchini cu trei picioare (Dreifußschalen) [10], întâlnite chiar şi în zona cuptoarelor ceramice [11], ceea ce a făcut ca aici să fie admisă posibilitatea unei colonizări cu elemente norico-pannonice [12] sau, mai probabil, după D. Protase, illyro-pannonice [13], ritul funerar indicat de mormintele descoperite până acum nu este cel specific comunităţilor norico-pannonice tradiţionale, anume diferite variante de înmormântări în tumuli ridicaţi chiar pe locul incineraţiei, ca în necropolele de la Caşolţ (jud. Sibiu) şi Calbor (jud. Braşov) [14] sau celor illyro-pannonice, anume incineraţia pe ustrinum cu depunere în groapă, ca la Sighişoara (jud. Mureş) [15]; dimpotrivă, mormintele descoperite la Micăsasa indică un grad accentuat de romanizare, fără vreun element care să poată fi socotit drept un indiciu al apartenenţei la o anume comunitate tradiţională de peregrini.

Sarcofagul de formă trapezoidală (1,80 x 0,50 x 0,45 m) din cărămizi anepigrafe, prinse cu lut galben, aşezate pe cantul laturii mai lungi, lipsit de capac (fiind acoperit, probabil, cu scânduri de lemn, putrezite de-a lungul vremii) şi orientat vest-nord-vest - est-sud-est (cu capul scheletului spre vest-nord-vest), era pavat cu 6 cărămizi (cu dimensiunile de 0,49 x 0,29 x 0,045 m), având pe ambele laturi un număr egal de 6 exemplare şi la capete doar câte o singură cărămidă, cea de la extremitatea nord-vestică fiind completată în colţurile de sus cu câte un fragment [16]. Mormântul era marcat prin doi bolovani mari de gresie, depuşi ca semn de mormânt, pe colţul nord-vestic al acestuia [17]; scheletul era depus în decubit dorsal, cu mâinile întinse pe lângă corp şi palmele aşezate pe bazin [18]. Este greu de precizat dacă fragmentul metalic despre care se presupune că ar aparţine unui cuţit din fier făcea parte din inventarul funerar sau din umplutura gropii, la fel ca şi alte materiale [19]. Din examinarea planului şi fotografiilor mormântului [20] se constată că acesta are o formă uşor trapezoidală, fapt explicit amintit chiar de către M. Blăjan într-un articol anterior, dar apărut tot în 1989 [21]. În ce ne priveşte, credem că mormântul se datează în Antichitatea târzie, foarte probabil după retragerea aureliană. Această părere nu este susţinută numai de considerentele de ordin stratigrafic şi de perioada necesară refolosirii în scopuri funerare a gropii de bordei devenită groapă de resturi menajere [22], ci şi de demonstraţia făcută de W. Wolski [23] şi acceptată apoi de K. Horedt că mormintele în formă de trapez apar abia în sec. IV şi devin deosebit de frecvente mai târziu, când apar aşa-numitele "morminte în şiruri" (Reihengräber) [24] şi pot fi, astfel, legate de orizontul de morminte de inhumaţie romane târzii din ţigle sau în sarcofage de cărămidă sau piatră de formă trapezoidală de la Napoca-Str. Plugarilor, Potaissa-Cazărmi şi Potaissa-Necropola de Sud [25] şi, eventual, de la Târgu Mureş [26], datat pe baza analogiilor cu necropola de la Saint Andéol (Franţa), unde, de asemenea, apar, pe de o parte, morminte lipsite de inventar, orientate vest - est şi dispuse în şiruri, sarcofage din ţigle sau din dale de piatră ori monolitice, cu capac plan, dintre care unele de formă trapezoidală şi care reutilizează materiale romane, dar şi practica depunerii defuncţilor peste un strat de var, la fel ca în mormintele de la Napoca şi Potaissa [27]; astfel de morminte sunt considerate şi de către M. Bărbulescu ca fiind posibil creştine [28], deşi rezervele asupra unei astfel de interpretări nu lipsesc [29]. În provinciile balcano-dunărene şi în spaţiul nord-pontic, în afara Transilvaniei, respectiv a fostei Dacii romane, sarcofage trapezoidale, datate în sec. IV, au mai apărut în apropiere de Callatis, pe drumul Mangalia - Albeşti [30], la Rust (Burgenland, Austria), într-o necropolă datată în sec. IV şi în Bosporul tauric, la Panticapaeum, în sec. IV-V [31]. Este interesantă, de aceea, descoperirea unui astfel de mormânt în mediul rural al fostei provincii romane, la Micăsasa, ceea ce, în această perioadă, ar putea fi explicat şi prin ruralizarea societăţii romane târzii din Dacia, ca urmare a decăderii vieţii urbane şi prin refugierea populaţiei din calea invaziilor populaţiilor migratoare. Nu există, deci, nici un temei de a păstra datarea evazivă a acestui mormânt de la Micăsasa după mijlocul sec. II, propusă de M. Blăjan şi D. Botezatu [32] şi nici cea presupusă de D. Popa, care socotea că sarcofagele trapezoidale din cărămidă de la Micăsasa şi Târgu Mureş se datează, "practic pe toată perioada romană" [33], drept care propunem datarea sa în a doua jumătate a sec. IV; este interesant însă de remarcat faptul că, încă în 1915, Kovács I. aprecia că mormintele de la Târgu Mureş se datează în perioada migraţiilor, iar C. Daicoviciu şi apoi O. Floca, acceptând această datare, semnalau că este vorba de perpetuarea neschimbată a unor tradiţii funerare romane [34], iar O. Floca presupunea chiar că ar putea fi vorba de morminte creştine [35]. F. Eygun remarca, de asemenea, larga difuziune a sarcofagelor de formă trapezoidală în Gallia în sec. V [36]. Pe de altă parte, această datare târzie explică şi lipsa, la Micăsasa, a inventarului funerar specific mormintelor norico-pannonice sau illyro-pannonice şi ritul funerar deosebit de acela al coloniştilor din comunităţile tradiţionale de această origine.

Apariţia mormintelor de inhumaţie romane târzii de formă trapezoidală este legată însă, după părerea noastră, de fenomenul generalizării ritului inhumaţiei în societatea romană târzie, în legătură cu răspândirea unor noi reprezentări referitoare la Lumea de Dincolo, care îşi au originea, pe de o parte, în răspândirea unor culte orientale de mistere, a concepţiilor neoplatonice, a gnosticismului şi creştinismului, iar pe de alta în credinţele funerare ale barbarilor stabiliţi individual sau în comunităţi de coloni în unele provincii europene ale Imperiului roman; nu credem că apariţia acestui tip de sarcofage s-ar datora, pur şi simplu, cum credea F. Eygun, uşurinţei de a obţine 2 sarcofage în locul unuia singur, tăind un bloc de piatră dreptunghiular pe diagonală [37], deoarece aşa nu se pot obţine sarcofage trapezoidale, iar dacă tăierea urmează o altă linie oblică, paralelă sau nu cu diagonala, prin acest procedeu nu se pot obţine decât sarcofage în formă de trapez dreptunghic, nicidecum de trapez isoscel sau oarecare, iar existenţa sarcofagelor trapezoidale din cărămidă s-ar putea explica, atunci, doar prin imitarea mecanică, fără nici o logică, a celor din piatră şi, iarăşi, nu ar putea explica prea bine decât forma de trapez dreptunghic. Oricum, pe ansamblul sarcofagelor romane târzii cunoscute în Europa, cele de formă trapezoidală, mai ales acelea din cărămidă, sunt rare, atât în alte zone decât cele ponto-dunărene, cât şi în necropolele în care acestea apar [38]; astfel, în Transilvania, în afară de Micăsasa (1 exemplar), ele nu mai apar decât la Napoca-Str. Plugarilor (1 exemplar), dat fiind că ne îndoim că sarcofagul de cărămidă de la Târgu Mureş era de această formă. De altfel, cercetătorii francezi au stabilit că sarcofagele de formă trapezoidală nu sunt cunoscute înainte de sec. IV, dar că începând din această perioadă, când apar în Gallia şi în alte regiuni, ele devin tot mai frecvente şi ajung să reprezinte tipul clasic de mormânt al perioadei merovingiene [39]. Sarcofagele timpurii de această formă atrag atenţia prin numărul lor mai ridicat în zone în care sunt de presupus influenţe sarmatice sau chiar existenţa unei populaţii sarmatice, pe cale de a fi integrată social şi cultural în lumea romano-barbară controlată de Imperiul roman de răsărit (Pannonia, Scythia Minor şi Bosporul tauric), dar şi aici predomină tot sarcofagele din piatră, însă nu cele din piatră cioplită, ca în Transilvania, ci cele construite din dale de piatră zidită (procedeu întâlnit, fireşte, inclusiv la sarcofagele de formă trapezoidală!), ceea ce le apropie mai mult de sarcofagele din cărămidă.

Credem, de aceea, că forma trapezoidală a sarcofagelor (din piatră sau cărămidă) ar putea fi legată de apariţia în lumea romană târzie a unor morminte de inhumaţie cu groapă de formă trapezoidală. Astfel, câteva morminte de inhumaţie cu gropi de plan trapezoidal, toate lipsite însă de inventar, au fost cercetate în 1968 la Sucidava: este vorba de mormintele de inhumaţie nr. 8 [40], 16 [41] şi 34 [42]. Nefiind vorba de morminte din ţigle şi nici în sarcofage din piatră, credem că ele pot fi atribuite unor indivizi de condiţie modestă, foarte probabil de origine barbară, poate sarmatică, după cum ne lasă să presupunem anumite indicii, mai cu seamă faptul că la sarmaţi ele apar mai devreme decât în Imperiul roman. Astfel, gropile de formă trapezoidală se întâlnesc la sarmaţii din R. Moldova în necropola plană de la Badragii Vechi [43], datată de la sfârşitul sec. II şi până în prima jumătate a sec. III [44] şi, izolat, mai devreme, la începutul sec. I e.n. [45], în necropola tumulară de la Chirileni [46]; o tendinţă spre forma trapezoidală a gropii se constată însă încă la unele gropi ovale ale înmormântărilor sarmatice în tumuli, datate din sec. I î.e.n. şi până în sec. II e.n. [47], din raionul Floreşti (Moldova), de la Ivanovka [48] şi Sevirova [49], dar construcţii funerare de această formă din blocuri de piatră se cunosc în Asia Centrală încă şi mai devreme, în sec. III-II î.e.n., la populaţia Xiongnu, unde ele reprezintă o dezvoltare a incintelor de această formă din lespezi de piatră [50]. Astfel, după părerea noastră, sarmaţii de la Volga, de unde acest tip de morminte se va fi răspândit şi la triburile sarmatice aflate mai la vest, ar fi putut prelua mormintele trapezoidale sub influenţa exercitată asupra lor de către aceşti presupuşi strămoşi ai hunilor în timpul dominaţiei iraniene în Asia Centrală [51], unde se constată, încă cu mult mai devreme [52], o contaminare puternică a populaţiei iraniene cu elemente răsăritene, inclusiv, poate, de origine türcică, ajungându-se, în final, la înlocuirea păturii conducătoare iraniene cu una turco-mongolă [53]. Mormintele cu groapă de formă trapezoidală nu sunt amintite pe teritoriul României [54], deşi acest fapt şi-ar putea găsi o explicaţie în stadiul cercetărilor şi/sau în modul defectuos al cercetării şi publicării necropolelor sarmatice; mai recent, un astfel de mormânt, dar cu colţurile rotunjite, a fost descoperit la Mitoc (jud. Botoşani) [55], într-o necropolă plană datată în sec. II, eventual în prima jumătate a sec. III [56], dar el pare a reprezenta o descoperire izolată. În vecinătatea fostei provincii romane Dacia, morminte de inhumaţie cu gropi de formă trapezoidală mai apar, tot în sec. IV, în faza a III-a a necropolei de la Târgşor (jud. Prahova), deci la purtătorii culturii Sântana de Mureş - Černjahov [57], cu care credem că este contemporan şi mormântul de inhumaţie cu ţigle romane de la Micăsasa, discutat cu acest prilej. Şi în Moldova, în necropola din satul Čalyk (r. Taraklija), aparţinând acestei culturi şi datată din a doua jumătate a sec. IV şi până la începutul sec. V [58], există două morminte de inhumaţie cu gropi de formă trapezoidală [59]. Acest lucru ne face să credem că apariţia înmormântărilor de inhumaţie în gropi trapezoidale din lumea romană târzie de la Dunărea Mijlocie şi de Jos s-ar datora influenţei componentei sarmatice a culturii Sântana de Mureş - Černjahov, care se manifestă, după părerea noastră, abia odată cu pătrunderea unor alte elemente sarmatice, mai de la răsărit, dar foarte probabil şi ca urmare a colonizării unor mari mase de sarmaţi în interiorul Imperiului roman [60]. Astfel, la mijlocul sec. IV, în urma conflictului din 332 dintre sarmaţi şi goţi şi a răscoalei limiganţilor, 300 000 de sarmaţi (un număr, desigur, exagerat) au fost acceptaţi pe teritoriul Imperiului (în Thracia, Scythia, Macedonia şi Italia), pentru a lucra pământul şi a fi înrolaţi în armată [61], în calitate de laeti; e greu de spus însă dacă acei laeti sarmaţi din Gallia, a căror amintire este păstrată de numele unor localităţi, precum Sarmaise, ar fi fost aduşi acolo încă în vremea lui Marcus Aurelius [62] sau abia acum, ceea ce pare mai probabil chiar şi decât o stabilire mai târzie, după anul 406, când în Gallia apar numeroase grupuri de alani [63], "călăreţii barbari îmbrăcaţi în fier", stabiliţi în calitate de foederati în Orléanais şi Valentinois [64], fiind folosiţi, potrivit Vieţii Sf. Germanus din Auxerre, de către Flavius Aëtius în 445 pentru reprimarea răscoalei bagauzilor [65], iar în 451 împotriva lui Attila [66]. Alte grupuri de alani apar în 409 în Hispania [67], unde goţii îi silesc, după exterminarea vandalilor silingi, să se alăture vandalilor asdingi şi suebilor şi să se stabilească în nord-vestul Peninsulei Iberice [68], în Galicia şi Baetica, adică în Andalusia de azi. Nu cunoaştem însă în ce măsură mormintele de inhumaţie în gropi de formă trapezoidală sau sarcofagele trapezoidală din piatră sau cărămidă apar şi în Hispania, dar în Gallia s-ar părea că apariţia lor ar putea fi pusă în legătură cu sosirea federaţilor iranieni. După părerea noastră, sarcofagele de formă trapezoidală ar putea reprezenta, astfel, preluarea şi adaptarea mormintelor de inhumaţie în gropi de formă trapezoidală, răspândite, foarte probabil, de către federaţii iranieni ai Imperiului roman, la cerinţele tradiţiilor funerare ale elementelor înstărite din rândurile populaţiei romane târzii, mai ales din mediul urban, aflată sub influenţa reprezentărilor funerare specifice Antichităţii târzii şi, foarte probabil, pe cale de creştinare; trebuie presupus, însă, că aici, într-un teritoriu rămas în afara Imperiului roman, avem de a face, de fapt, doar cu preluarea unui model apărut, cel mai probabil, în lumea romană târzie de pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării, ceea ce poate indica, o dată mai mult, intensele legături ale populaţiei romane târzii din Transilvania cu Imperiul roman. De aceea, situarea acestor morminte târzii în apropierea unor morminte datând din perioada stăpânirii romane în Dacia, fenomene constatate şi în cazul multor necropole romane târzii din Gallia, dar şi în Transilvania, în care este sigură sau este admisă ori doar presupusă prezenţa unor elemente romanice creştine [69], are o mare importanţă pentru studiul realităţilor etnoculturale din Dacia postaureliană.

Scheletul din acest mormânt de inhumaţie cu sarcofag din ţigle romane de la Micăsasa aparţine unui bărbat de 25-30 de ani, de talie submijlocie, reprezentant al rasei europoide, cu o serie de caractere pregnant protoeuropoide, fără carii dentare şi pierderi de dinţi [70]. În opinia lui M. Blăjan şi D. Botezatu, caracterele pregnant protoeuropoide ar permite atribuirea mormântului unui autohton, locuitor al aşezării din apropiere, întrucât el nu prezintă asemănări tipologice şi conformative cu acela al colonistei de la Târnăvioara (Proştea Mică, jud. Sibiu), ci se deosebeşte clar de acesta, apreciindu-se că materialele ceramice descoperite pe fundul bordeiului în care fusese înmormântat defunctul, precum şi marele număr de aşezări preromane cu populaţie dacică numeroasă, semnalate pe bazinul mijlociu al Târnavei Mari ar pleda pentru o asemenea atribuire [71] şi că înhumarea individului respectiv într-un sarcofag de cărămidă, lipsit de inventarul obişnuit în acest tip de morminte (monede, opaiţe, ulcioare, farfurioare, căni etc.) din necropolele aparţinătoare centrelor urbane cu populaţie eterogenă, ar oferi argumente pentru cunoaşterea stadiului de romanizare a populaţiei băştinaşe din aşezările cu elemente etnice mixte [72]. Deşi recunosc că nu se poate preciza dacă mormântul respectiv reprezintă un caz singular, autorii citaţi consideră că "studiul antropologic al unui număr mai mare de indivizi rezultaţi prin dezvelirea întregii necropole, ar putea surprinde şi alte morminte cu elemente etnice autohtone, alături de cele ale coloniştilor romani, definind astfel caracterul demografic mixt al aşezării de la Micăsasa" [73]. Pornind de la tezele curente ale istoriografiei româneşti referitoare la procesul romanizării dacilor, ei îşi exprimă convingerea că "numai o coroborare strânsă între cercetările arheologice şi antropologice efectuate în regiuni geografice mai largi, cu acribie ştiinţifică riguroasă, va contribui la identificarea unor noi aşezări dacice de epocă romană, va preciza caracterul demografic mixt sau pur al satelor şi va surprinde evoluţia ascendentă a procesului de romanizare a autohtonilor în spaţiul intracarpatic transilvănean" şi că, în ceea ce priveşte, situaţia de la Micăsasa, "în acelaşi timp s-ar putea preciza în teren vatra aşezării dacice suprapusă şi extinsă în epoca romană de surplusul demografic, identificându-se sub învelişul culturii materiale provinciale colectivităţile autohtone în curs de romanizare şi cele romane, ultimele constituite dintr-un conglomerat eterogen de populaţii venite ex toto orbe Romano"  [74]. D. Popa lasă să se înţeleagă că între locuitorii modestei aşezări, probabil autohtone, de care aparţine bordeiul şi mormântul discutat cu acest prilej, pe care îl atribuie aşezării de ceramişti, nu există nici o legătură, primii părăsindu-şi cândva aşezarea [75]. Nu există însă, în cazul acestui mormânt, nici un fel de element dacic, dar după orientarea mormântului şi sărăcia inventarului funerar s-ar putea presupune că avem de a face cu o înmormântare creştină, deşi acest lucru nu este cu totul sigur, pentru că orientarea  vest - est sau lipsa inventarului funerar nu constituie probe suficiente şi credibile în acest sens, deoarece inhumaţia romană păgână continuă şi în perioada postaureliană [76], astfel că nu putem afirma decât că este vorba de mormântul unui reprezentant al populaţiei rurale romanice în curs de creştinare, care locuia în centrul Transilvaniei la sfârşitul epocii romane târzii. Trebuie remarcat, în acest context, că, deşi datarea unui fund de vas având incizate pe faţa interioară o cruce cu 3 litere A şi un R, înscrise între braţele egale ale acesteia şi a unui fragment ceramic roman, de culoare roşie, cu cruce latină înscrisă în cerc în sec. III sau IV este nesigură, dat fiind faptul că aşezarea nu pare a depăşi epoca stăpânirii romane în Dacia, existenţa la Micăsasa a unei populaţii remanente, puţin numeroase, de religie creştină, nu poate fi exclusă de plano [77]. De altfel, aici mai sunt semnalate şi alte materiale considerate a fi creştine, între care şi fragmente ceramice imprimate încă din procesul de fabricare cu unele simboluri considerate specific creştine [78], anume acela al cruciuliţelor, ştampilate pe un perete de strachină, datat în sec. II-III [79] şi asupra caracterului creştin al căruia persistă încă îndoieli [80], respectiv acela al peştelui [81], pe un platou din ceramică glazurată [82], despre care se crede că ar fi slujit la distribuirea prescurei în timpul agapelor duminicale [83] şi că ar fi fost produs în atelierele de la faţa locului [84], datat fiind în prima jumătate a sec. III [85]; un alt fragment de platou glazurat, decorat cu acelaşi motiv al peştelui, descoperit în castrul de la Micia şi datat în a doua jumătate a sec. III, este socotit un import din atelierele ceramice de la Micăsasa [86], deşi fragmente de tipare pentru producerea de platouri, decorate însă cu cruci cu braţe egale şi încă inedite au mai fost descoperite şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Dierna [87]. Pe de altă parte, dacă la Micăsasa avem într-adevăr de a face cu existenţa unor elemente creştine, care ar atesta răspândirii creştinismului şi în mediul rural, fenomen caracteristic însă abia perioadei cuprinse între sfârşitul sec. III şi sec. IV [88], dar explicabil şi prin importanţa economică a acestei aşezări în timpul stăpânirii romane în Dacia, datorită atelierelor ceramice de aici [89] sau care, într-un proces specific, după unele păreri, mai ales sec. V-VI [90], s-au retras aici dintr-unul din marile oraşe ale fostei provincii (Apulum ?), unde în perioada postaureliană este binecunoscută existenţa unor descoperiri paleocreştine [91] şi de unde se admite posibilitatea "roirii" populaţiei, inclusiv a unor elemente creştine, spre zonele învecinate [92], probabilitatea ca şi defunctul înhumat în sarcofagul discutat cu acest prilej să fi fost tot un creştin este şi mai mare.

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

ABÂZOV - CLOCICO 1999 - Ecaterina Abâzov, Eugen Clocico, Necropola tumulară de lângă satul Chirileni, în: Tyragetia, 8 (1999), pp. 29-50.

BĂRBULESCU 1980 - Mihai, Potaissa după mijlocul secolului al III-lea, în: Potaissa, 2 (1980), pp. 161-187.

BICHIR 1972 - Gh., Sarmaţii la Dunărea de Jos în lumina ultimelor cercetări, în: Pontica, 5 (1972), pp. 137-221.

BENEA 1983 - Doina, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia, Cluj-Napoca, 1983.

BENEA 1996 - Doina, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1996.

BENEA 1999 - D. Benea, Die Beziehungen zwischen Dakien und Pannonien zur Zeit des Kaisers Traian, în: Apulum, 36 (1999), pp. 175-185.

BLĂJAN 1989 - Mihai, Contribuţii la repertoriul arheologic al aşezărilor rurale antice (secolele II-III e.n.) din Dacia romană, în: Apulum, 26 (1989), pp. 283-333.

BLĂJAN ET ALII 1978 - M. Blăjan, E. Stoicovici, P. Georoceanu, C. Păcurariu, Descoperiri romane inedite în Transilvania (I), în: Marisia, 8 (1978), pp. 70-74.

BOTEZATU - BLĂJAN 1989 - Dan Botezatu, Mihai Blăjan, Mormîntul din epoca romană descoperit la Micăsasa (jud. Sibiu). Studiu arheologic şi antropologic, în: Apulum, 25 (1989), pp. 207-219.

CHIRILĂ 1951 - Eugen, Frământări sociale la sarmaţi, în: SCIV, 2/2 (1951), pp. 183-188.

DIACONU 1965 - Gheorghe, Tîrgşor. Necropola din secolele III-IV e.n., Bucureşti, 1965 (= Biblioteca de arheologie, VIII).

FABRITIUS 1861 - K., Bericht über die Auffindung und Öffnung eines dakischen Grabes am Kulterberg bei Schässburg, în: AVSL, N.F., 5/3 (1861), pp. 287-314.

FLOCA 1941 - Octavian, Sistemele de înmormântare din Dacia superioară romană, în: Sargetia, 2 (1941), pp. 1-116.

GLODARIU 1977 - Ioan Glodariu, Aspecte ale politicii demografice romane în zona de sud a Transilvaniei, în: ActaMN, 14 (1977), pp. 95-109.

GUDEA - GHIURCO 1988 - Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988.

HAHEU - GUKIN 1997 - V. Haheu, V. Gukin, Rezultatele investigaţiilor unor complexe tumulare din r-ul Floreşti, Republica Moldova, în: * * *, Vestigii arheologice din Moldova, Chişinău, 1997, pp. 188-210.

HICA 1999 - Ioana, Necropola din zona de sud-est a municipiului Napoca (sec. II-IV), în: Dumitru Protase, Dan Brudaşcu (coord.), Napoca. 1880 de ani de la începutul vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999, pp. 97-104.

HICA-CÎMPEANU 1977 - Ioana, Cu privire la unele morminte romane tîrzii de la Napoca, în: ActaMN, 14 (1977), pp. 221-237.

HOREDT 1981 - Kurt, Die spätrömischen Bestattungen aus Siebenbürgen, în: StComSibiu, 21 (1981), pp. 57-78.

HOREDT 1982 - Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982.

HUSAR 1999 - Adrian, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1999.

JETTMAR 1983 - Karl, Arta stepelor. Popoarele timpurii, Bucureşti, 1983.

KURCIATOV - BUBULICI 1997 - S. Kurciatov, V. Bubulici, Necropola de la Badragii Vechi şi problema fazei finale a culturii sarmatice, în: * * *, Vestigii arheologice din Moldova, Chişinău, 1997, pp. 220-234.

LUCA - HOPÂRTEAN 1980 - Claudia Luca, Ana Hopârtean, Noi descoperiri în necropola romană de la Potaissa, în: Potaissa, 2 (1980), pp. 115-122.

LUPU - MUREŞAN 1967 - Nicolae Lupu, Alexe Mureşan, Sondajul arheologic de la "Pîrîul Hotarului" (Sighişoara), în: StComSibiu, 13 (1967), pp. 175-183.

MILEA ET ALII 1978 - Z. Milea, A. Hopârtean, C. Luca, Noi contribuţii privind necropola romană de la Potaissa, în. ActaMN, 15 (1978), pp. 201-206.

MITROFAN 1981 - Ioan, Inscripţiile de la "Pîrîul Hotarului" (Sighişoara), în: ActaMN, 18 (1981), pp. 99-110.

MITROFAN - POP 1996 - I. Mitrofan, C. Pop, Catalogul expoziţiei „Marele centru ceramic roman de la Micăsasa. Îndeletniciri, artă, credinţe“, Cluj-Napoca, 1996.

PETOLESCU - ONEA 1973 - Constantin C. Petolescu, Octavian Onea, Cercetări în necropola Sucidavei, jud. Olt (1968), în: MCA, 10 (1973), pp. 126-140.

POPA 2001 - Dumitru, Viaţa rurală în Transilvania romană, Sibiu, 2001.

POPA 2002 - Dumitru, Villae, vici, pagi. Aşezările rurale din Dacia romană intracarpatică, Sibiu, 2002 (= Bibliotheca Septemcastrensis, 2).

PROTASE 1974 - D., Necropola oraşului Apulum. Săpăturile din anii 1970-1971, în: Apulum, 12 (1974), pp. 134-159.

PROTASE 1980a - D., Autohtonii în Dacia, vol. I (Dacia romană), Bucureşti, 1980.

PROTASE 1980b - D. Protase, Considérations sur la romanisation en Dacie, în: Marisia, 10 (1980), pp. 53-64.

PROTASE 2000 - D., Autohtonii în Dacia, vol. II (Dacia postromană până la slavi), Cluj-Napoca, 2000.

RICHÉ - LE MAITRE 2000 - Pierre Riché, Philippe Le Maitre, Invaziile barbare, Bucureşti, 2000.

RUSU 1991 - Mircea, Paleocreştinismul din Dacia romană, în: EN, 1 (1991), pp. 81-112.

SÂMPETRU 1990 - Mihai, Vestul României în secolele IV-X e.n., în: Thraco-Dacica, 13/1-2 (1990), pp. 135-137.

SONOC 2000 - Alexandru Gh., Contribuţii la problema colonizării norico-pannonice în Dacia romană, în: Corviniana, 6 (2000), pp. 86-122.

ŞOVAN - CHIRICA 1983 - Octavian Liviu Şovan, Vasile Chirica, Noi descoperiri sarmatice în Cîmpia Moldovei, în: Hierasus, 5 (1983), pp. 79-87.

ŠČERBAKOVA 1990 - T. A., Могильник черняховской культуры у с. Чалык, în: Археологические исследования в Молдавии в 1985 г., Kišinev, 1990, pp. 141-162.

THÉVENIN 1968 - A., Les cimetičres mérovingiens de la Haute-Saône, Paris, 1968.

WOLSKI 1971 - Wanda, Sur la datation des tombes romaines de Cluj, strada Plugarilor, în: Apulum, 9 (1971), pp. 585-597.

ZUGRAVU 1997 - Nelu, Geneza creştinismului popular al românilor (= Bibliotheca Thracologica, XVIII).

 

 



[1] BLĂJAN 1989, p. 302; BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 207; BLĂJAN ET ALII 1978, pp. 57-68.

[2] BLĂJAN 1989, p. 302; BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 208sq. şi fig. 1 şi 2/1.

[3] BLĂJAN ET ALII 1978, p. 216.

[4] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 215sq.; cf. BLĂJAN 1989, p. 304.

[5] BLĂJAN 1989, pp. 302 şi 304; BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 215; RepArSb, p. 139, nr. 7.

[6] MACREA - PROTASE 1959, fig. 3/2 şi pp. 437-439.

[7] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 215.

[8] BLĂJAN ET ALII 1978, p. 215; BLĂJAN 1989, p. 302; RepArSb, p. 139, nr. 7.

[9] BLĂJAN ET ALII 1978, p. 215sq.; cf. BLĂJAN 1989, pp. 302 şi 304; POPA 2002, p. 122sq., nr. 406.2. Rectificăm cu acest prilej datele parţiale cuprinse în RepArSb, p. 139, nr. 7.

[10] SONOC 2000, p. 94; cf. MITROFAN - POP 1996, p. 16, nr. 182.

[11] HUSAR 1999, pp. 174 şi 272; cf. BENEA 1999, p. 178.

[12] GLODARIU 1977, p. 107.

[13] PROTASE 1980a, p. 234; PROTASE 1980b, p. 57; cf. SONOC 2000, p. 94sq.

[14] O amplă discuţie asupra ritului funerar al comunităţilor norico-pannonice: SONOC 2000, pp. 102-107, n. 104.

[15] SONOC 2000, pp. 96-98, n. 80; cf. FABRITIUS 1861; LUPU - MUREŞAN 1967; MITROFAN 1981.

[16] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 209 şi fig. 1-2; cf. BLĂJAN 1989, p. 304.

[17] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 210.

[18] BLĂJAN 1989, p. 304.

[19] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 209sq.

[20] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, fig. 1-2.

[21] BLĂJAN 1989, pp. 302 şi 304.

[22] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 208.

[23] WOLSKI 1971, pp. 594-596.

[24] HOREDT 1981, p. 60; HOREDT 1982, p. 94.

[25] HOREDT 1982, p. 94; cf. FLOCA 1941; WOLSKI 1971; HICA-CÎMPEANU 1977, p. 236; MILEA ET ALII 1978; LUCA - HOPÂRTEAN 1980; BĂRBULESCU 1980, p. 178; HICA 1999, p. 98; PROTASE  2000, pp. 132 şi 198.

[26] POPA 2001, p. 48sq.; cf. FLOCA 1941, p. 50 (deşi nu există nici o certitudine că şi acest mormînt ar fi fost de formă trapezoidală).

[27] HICA-CÎMPEANU 1977, p. 236; HICA 1999, p. 98; cf. WOLSKI 1971, p. 594.

[28] BĂRBULESCU 1980, p. 178.

[29] PROTASE 1974, p. 135sq., n. 3; ZUGRAVU 1997, p. 292sq.

[30] WOLSKI 1971, p. 590sq.

[31] WOLSKI 1971, p. 591.

[32] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 215sq.

[33] POPA 2001, p. 49.

[34] FLOCA 1941, p. 51.

[35] FLOCA 1941, p. 89.

[36] WOLSKI 1971, p. 592.

[37] WOLSKI 1971, p. 592.

[38] WOLSKI 1971, p. 590sq.

[39] WOLSKI 1971, p. 592; cf. THÉVENIN 1968.

[40] PETOLESCU - ONEA 1973, p. 127.

[41] PETOLESCU - ONEA 1973, p. 128.

[42] PETOLESCU - ONEA 1973, p. 130.

[43] KURCIATOV - BUBULICI 1997, pp. 221-223, fig. 2/2-3 (mormintele nr. 2 şi 3) şi 225sq., fig. 4/1 (mormîntul nr. 6).

[44] KURCIATOV - BUBULICI 1997, p. 230.

[45] ABÂZOV - CLOCICO 1999, p. 49.

[46] ABÂZOV - CLOCICO 1999, p. 45, fig. 9/1 (mormîntul nr. 16).

[47] HAHEU - GUKIN 1997, p. 209sq.

[48] HAHEU - GUKIN 1997, p. 190, fig, 2/2 (tumulul nr. I, mormîntul nr. 1).

[49] HAHEU - GUKIN 1997, p. 197, fig. 6/4 (tumulul nr. I, mormîntul nr. 10).

[50] JETTMAR 1983, p. 151.

[51] JETTMAR 1983, p. 178.

[52] JETTMAR 1983, pp. 193-195.

[53] JETTMAR 1983, p. 229.

[54] BICHIR 1972, p. 144; cf. ŞOVAN - CHIRICA 1983, p. 82.

[55] ŞOVAN - CHIRICA 1983, p.79 (mormîntul nr. 4).

[56] ŞOVAN - CHIRICA 1983, p. 83.

[57] DIACONU 1965, p. 50.

[58] ŠČERBAKOVA 1990, p. 160.

[59] ŠČERBAKOVA 1990, pp. 145sq., fig. 3/4 (mormîntul nr. 7) şi 147, fig. 6/1 (mormîntul nr. 13).

[60] SÂMPETRU 1990, p. 135; cf. BENEA 1983, pp. 108 şi 191.

[61] BENEA 1996, p. 60; cf. Anonymus Valessi, VI, 32, apud CHIRILĂ 1951, p. 187, n. 6.

[62] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 36.

[63] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 56.

[64] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 63.

[65] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 64.

[66] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 69.

[67] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 57.

[68] RICHÉ - LE MAITRE 2000, p. 61.

[69] WOLSKI 1971, pp. 593 şi 596sq.

[70] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 214; cf. BLĂJAN 1989, p. 304.

[71] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 216; cf. BLĂJAN 1989, p. 304.

[72] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 216.

[73] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 216.

[74] BOTEZATU - BLĂJAN 1989, p. 216.

[75] POPA 2002, p. 123.

[76] PROTASE 2000, p. 42.

[77] PROTASE 2000, p. 158, nr. 146a; cf. GUDEA - GHIURCO 1988, p. 45.

[78] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 46.

[79] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 197, nr. D.d.2.

[80] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 77.

[81] GUDEA - GHIURCO 1988, pp. 46, 79 şi 196.

[82] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 196, nr. D.b.1, pl. XXXII; RUSU 1991, p. 86, pl. I/2.

[83] RUSU 1991, p. 86.

[84] RUSU 1991, p. 86sq.

[85] GUDEA - GHIURCO 1988, pp. 46 şi 52.

[86] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 196, nr. D.b.2.

[87] RUSU 1991, p. 87.

[88] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 52.

[89] GUDEA - GHIURCO 1988, pp. 70 şi 74.

[90] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 53.

[91] GUDEA - GHIURCO 1988, pp. 51-53, 74 şi 86-91.

[92] GUDEA - GHIURCO 1988, p. 120sq.