Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2004

Autor / Author: Florin Gogâltan

pag. (pages in the paper volume). 43-117

Bibliografie/Bibliography

Planşe / Figures

 

Tell-uri în Orientul Apropiat şi Bazinul Carpatic.

O scurtă privire comparativĂ asupra

habitatului preistoric (I)[1]

 

Florin Gogâltan

 

Zusammenfassung

 

Tellsiedlungen im Vorderen Orient und im Karpatenbecken.

Eine vergleichende Kurzübersich

 über das Siedlungswesen (I)

 

Mein Interesse für die Problematik der Entstehung der typischen Lebensweise für die Tellsiedlungen ging von Herrn Prof. Bernhard Hänsels Idee aus. Durch seine Unterstützung konnte das Thema „Der Beginn der bronzezeitlichen Tellsiedlungen im Karpatenbecken. Studien zu Siedlungswesen und Chronologie der Zeit um 2000 v.Chr.“ im Rahmen eines Alexander von Humboldt Stipendium ausgearbeitet werden. Ein solches Thema anzusprechen, war für mich ein novum, um so mehr, als dass ein guter Archäologe in Rumänien zwar ein guter Scherben-Kenner ist aber in reinen theoretischen Fragen wenig Erfahrung hat.

Von Anfang an hat mir ein guter Freund und Kollege, Dr. Nikolaus Boroffka, gesagt, dass man, um so ein Subjekt verstehen zu können, zu erst wissen muss, was die Tellsiedlungsproblematik im Orient, und im Allgemeinen eine Tellsiedlung in Südosteuropa bedeutet. Deshalb in meinem Artikel werde ich eine kurze Vorstellung der wichtigsten Tells im Orient, und deren Merkmale geben, um sie dann mit den Funden in Karpatenbecken vergleichen zu können.

Die ersten Tellsiedlungen erscheinen im Vorderen Orient zur zeit des akeramischen Neolithikums (Pre-Pottery Neolithic A) in den drei großen Zivilisationszentren: in Palästina und Jordanien, im Zagrosgebirge und im südlichen Teil des Anatolischen Plateau28-34. Die radikalen klimatischen Änderungen, die am Anfang des Boreals stattfinden, haben den Beginn der Landwirtschaft und die Sesshaftigkeit der Gemeinschaften als Folge. Die klassischen Beispiele dieser Verwandlungen sind die Siedlungen von Jericho, Tell Aswad, Mureybet (II, III) oder Netiv Hagdud35-37. Die runden Häuser aus luftgetrockneten Lehmziegeln, die übereinander gebaut wurden, haben allmählich zur Bildung künstlichen Hügel (Tellsiedlungen) geführt. Sicherlich ist dieses Phänomen mit dem Erscheinen der Landwirtschaft, aber auch mit der Gründung der Siedlungen an einem strategisch gut gelegenen Handelsweg eng verbunden. Jericho zum Beispiel kontrollierte die Salz- und Bitumlagerstätten des Toten Meeres, die Vorkommen des Anatolischen Obsydians oder des Türkises aus Sinai. Mit dem Ansammeln einer nicht unwesentlichen Menge von Getreide und anderen Wertgegenständen werden Befestigungen zur Notwendigkeit. Das Leben auf einem engen Raum ermöglicht es, daß die Kulturschicht in Fall Jerichos mit der Zeit 13,7 m groß wird38-41. Derselbe Prozeß kann in Beidha bei Petra, wie in Ras Shamra (Ugarit) im Norden Syriens, Tell Ramad im Süd Syriens wiedergefunden werden42-43. Beeindruckend ist auch die Situation von Çatal Hüyük im Süden der Türkei, wo sich eine der größten Tellsiedlungen befindet. Die Ablagerungen dieser Siedlung sind in 1000 Jahren (ca. 7000-6000 v.Chr.) um mehr als 20 m gewachsen. Eine solche Stratigraphie kann dadurch erklärt werden, daß in manchen Fällen die luftgetrockneten Lehmziegelwände bis mehr als 2 m hoch gefunden wurden 49-53.

Das Auftauchen der Tellsiedlungen in Süd-Ost Europa ist streng verbunden mit dem Prozeß der Neolithisierung62-65. Ein extrem umstrittenes Problem ist der Anfang des Neolithikums im Süd-Osten Europas. Neben der Anhängern einer lokalen Entwicklung der neolitischen Kulturen aus jenem präkeramischen Neolithikum in Argissa Magula, Sesklo, Souphli Magula, Achilleion, Gediki oder Franchti, glauben einige an eine Völkerwanderung aus Vorderasien (aus der Fikirtepe Kultur) über das Marmarameer nach Thrakien. Die meisten Kollegen meinen aber, daß die Kulturformen des Getreides bzw. die Zuchtformen von Schafen und Ziegen ihren Ursprung im Vorderen Orient haben, und dass die Gemeinschaften aus Vorderasien über die Ägäis (die sog. „transmerance“) bis an die Mündung der Flüsse Mesta, Struma und Vardar sowie bis an die Küste Thessaliens (Achilleion, Anzabegovo, Argissa Magula, Poljanica79-85) kamen. Beginnend mit dem 6. Jahrtausend erreicht der Prozeß der Neolithisierung und dementsprechend der Entstehung der tellartigen Siedlungen und der Tellsiedlungen, die in Bulgarien (z.B. Karanovo, Azmašga Mogila bei Stara Zagora, Čavdar, Banjata, Rakitovo unw.), Pelagonien und Mazedonien (Porodin, Vršnik unw.), weiterhin das Moravatal z.B. Drenovac und Bosnien (Obre I) bis Siebenbürgen verfolgt werden können94-98. Für die frühneolithischen Kulturen Starčevo, Criş und Körös (vor 6000 bis ca. 5500 v. Chr.) sind nicht Tell- oder tellartigen Siedlungen sondern Siedlungen mit einer einzigen horizontalen Schicht charakteristisch77.

Immer und immer wichtigere statigraphische Akkumulationen entstehen in den folgenden PPNB Kulturen aus Syrien bis nach Mesopotamien: Hassuna, Samarra und Halaf (ca. 6000 – ca. 5000 v.Chr.)100-103. Die Stratigraphie des berühmten Tells Halaf erreicht 20 m104-105.

Beginnend mit dem mittleren Neolithikum (ca. 5500-4900 v. Chr.) wurden die für die Balkankulturen (Karanovo III-Veselinovo, Fikirtepe, Kakanj, Sesklo, Paradimi usw.121-125) charakteristischen Tellsiedlungen ein Phänomen, das sich auch im Südosten Mitteleuropas verbreitete. Im mittleren Neolithikum wurde der Tell auch im nördlichen Balkan eine bedeutende Siedlungsform. In der Vinča-Kultur ist der Tell bzw. die tellartige Siedlung von Anfang an vorhanden (Vinča, Liubcova)128-134,. Am Ende der Vinča-A-Phase verbreiteten sich die Tellsiedlungen bis zum unteren Mureş (Maros / Mieresch) Kennzeichnend für die Frühphase der Szakálhát-Kultur sind die Tells von Battonya „Parázstanya“ und Tápé-Lebő Felsöhalom A135-138.

Die Architektur der Ubaid Periode (ca. 5000 – ca. 4000 v. Chr.) ist viel komplexer, so daß sie zu besonderen stratigraphischen Akkumulationen führt144. Die klassischen Beispiele sind Eridu und seine Tempel, Uruk (das biblische Erech), Tepe Gawra, Tell Uqair oder Tell Abada 145-159.

Um das Jahr 5000 v. Chr. – während des Übergangs zum Spätneolithikum – entstanden Tellsiedlungen auch in der Crişana (Kreischgebiet). Das Auftauchen der Tisza (Tisa / Theiß)-Kultur war ein Resultat von südlichen Einflüssen am Ende der Phase Vinča B1-Anfang Vinča B2. Die für die Tisza-Kultur typischsten Objekte sind die Tells von Hódmezővásárhely -„Gorzsa“, Szegvár -„Tűzköves“, Vésztő -„Mágor“ und Vărşand „Viezurişte“173-176. Im Vergleich zur Tisza (Tisa)-Kultur verfügte die Herpály-Kultur über doppelt so viele Tells, auch wenn ihr Gebiet viel kleiner war. Entlang des Flusses Berettyó (Barcău) gab es in einer ca. 50 km langen und 10-12 km breiten Zone (500-600 km2) ca. 30 Tell- und tellartige Siedlungen195. In dieser Zeit ist der nördlichste Tell in Europa Polgar-Csőszhalom im nördlichen Teil der Ungarischen Tiefebene198. Das Phänomen der Tellsiedlungen im Karpatenbecken erreichte im Spätneolithikum die bis dahin größte Verbreitung. Die Linie Drava-Donau bildet im westlichen Balkan die nördliche Verbreitungsgrenze der Tellsiedlungsform: Vinkovci „Sopot“, Otok „Gradina“, Osijek und Bapska205-210. Im mittleren und südlichen Teil süd-ost Europa wurde die Tellsiedlung fast die alleinige Siedlungsform, z.B. in den Kulturen Vădastra211, Boian212-218, Hamangia219, Poljanica220-223, Sava224, Karanovo IV und V225-226, Dimini und Arapi227-231.

 

Pentru a înţelege fenomenul tell-urilor epocii bronzului din Bazinul Carpatic, Nikolaus Boroffka mi-a sugerat să mă familiarizez la început cu realităţile din Orient şi din sud-estul Europei în general. Timpul relativ scurt pe care l-am avut la dispoziţie pentru redactarea lucrării referitoare la aşezările cu o stratigrafie complexă aparţinând bronzului timpuriu şi mijlociu din sud-estul Europei Centrale, m-a determinat să tot amân respectivul proiect. Necesitatea de a găsi o terminologie adecvată pentru aceste situri m-a condus însă tot la tell-urile Orientului Apropiat.

Această prima parte, dintr-un studiu mai amplu dedicat problematicii tell-urilor Orientului Apropiat şi a celor din Bazinului Carpatic, acoperă o perioadă de timp de circa 6000 ani: de la sfârşitul mileniului al XI-lea î.Chr. până la sfârşitul perioadei Ubaid în Orientul Apropiat (cca 4000 î.Chr.), respectiv de la sfârşitul mezoliticului (epipaleolitic în terminologie românească) şi debutul neoliticului (înainte de 6000 î.Chr.) până la sfârşitul acestei epoci în Bazinul Carpatic (cca 4500 î.Chr.). Cea de-a doua parte, realizată deja dar nepublicată aici din cauza lipsei de spaţiu tipografic, analizează acelaşi fenomen de-a lungul perioadei Uruk, Jemdet Nasr, a oraşelor-state summeriene din timpul primei dinastii, până la apariţia primelor oraşe în Anatolia pe parcursul bronzului timpuriu. În Bazinul Carpatic acum asistăm la dispariţia tell-urilor pe o perioadă de mai bine de 2000 de ani şi mai apoi la reapariţia lor pe parcursul epocii bronzului timpuriu şi mijlociu. Studiul se va încheia cu o prezentare comparativă a  tell-urilor din Orient şi a celor din Bazinul Carpatic.

*

Analiza modernă a sistemului aşezărilor preistorice din Bazinul Carpatic, aşa cum a fost definită ca metodă de cercetare acum mai bine de 25 de ani de către H. Jankuhn[2], se află doar la început. Multă vreme, accentul s-a pus doar pe munca de inventariere a obiectivelor arheologice de pe teritoriul actual al Ungariei[3] sau al României[4]. La începutul anilor ’80 se remarcă unele tentative din partea specialiştilor britanici de a concepe un program coerent de investigare a locuirii preistorice. Astfel A. Sherratt a studiat dinamica aşezărilor aparţinând epocii neolitice şi eneolitice din nord-estul Ungariei[5]. Ulterior această cercetare a fost continuată de proiectul iniţiat de J. Chapman privind peisajul arheologic (mediul ambiant) al Tisei superioare[6]. Prin investigarea tell-ului de la Feudvar (1986-1991), misiunea comună germano-jugoslavă condusă de B. Hänsel şi P. Medović şi-a propus nu numai cunoaşterea acestui sit, ci şi reconstituirea locuirii într-un areal bine delimitat de la vărsarea Tisei în Dunăre[7]. Teza de doctorat a lui F. Falkenstein, privind evoluţia aşezărilor de pe platoul Titel, constituie un model pentru cei interesaţi de arheologia aşezărilor (habitatului)[8]. Cercetărilor de suprafaţă sistematice li s-au adăugat sondaje şi săpături arheologice de amploare. Cartarea tuturor descoperirilor, ordonarea lor cronologică, analiza mediului ambiant etc., a permis, pe de-o parte, stabilirea relaţiei care există între o aşezare şi teritoriul exploatat de aceasta, iar pe de altă parte a sistemului comunitar în care ea a funcţionat. 

În aceast context este de remarcat interesul rapid pe care l-au arătat specialiştii din Ungaria în adoptarea unei noi metode interdisciplinare de studiere a unei micro-regiuni. Chiar dacă nu a cuprins şi aşezări cu o stratigrafie verticală complexă proiectul Gyumaendrőd, desfăşurat între 1986-1989 în sud-estul Ungariei, a arătat convingător care sunt avantajele unui asemenea abordări[9]. Nu au lipsit nici analize, mai mult sau mai puţin detaliate, ale modului de organizare a unui tell[10], a caracteristicilor pe care le îndeplinesc tell-urile unei anumite culturi arheologice[11] sau chiar a unei perioade istorice[12]. Cu toate acestea cercetarea unui singure aşezări nu poate da rezultate, atâta vreme cât ea nu este integrată în sistemul din care a făcut parte.

*

Articolul lui F. v. Tompa, apărut în 1937, privind stadiul cercetărilor preistorice desfăşurate în ultimii 25 de ani în Ungaria, constuie un moment de referinţă pentru cercetarea tell-urilor[13]. Continuând raportul lui L. Márton[14], Tompa a prezentat sintetic noile rezultate obţinute de arheologia maghiară în cunoaşterea epocilor vechi din Bazinul Carpatic[15]. Importanţa pe care o avea investigarea movilelor, ce ascundeau urmele unor aşezări preistorice – aşa-numitele terramare, în reconstituirea realităţilor epocii bronzului, fusese în repetate rânduri subliniată de către V.G. Childe[16]. Noutatea pe care o aduce acum Tompa, este adoptarea unei noi terminologii pentru aşezările multistratificate din sud-estul Europei Centrale. Astfel, situri ca cele de la Tószeg, Pecica, Tiszafüred, Szihalom, Gerjen etc., care fuseseră încadrate în categoria de terramare[17], vor fi analizate de către Tompa sub numele de tell[18].

Ceea ce a determinat propunerea unei noi terminologii, şi care este înţelesul pe care-l are noţiunea de tell în Bazinul Carpatic, am discutat cu o altă ocazie[19]. Reticenţa pe care am arătat-o în folosirea denumirii de tell, atunci când m-am referit la aşezările cu o stratigrafie complexă din sudul Slovaciei, Ungaria, vestul României şi nordul fostei Jugoslavii precum şi necesitatea de a adopta o definiţie cu un înţeles strict arheologic pentru ele, pornea de la sumara comparaţie pe care am făcut-o cu realităţile din Orient. Pentru a evidenţia mai bine proporţiile cele două fenomene şi a explica asemănările şi deosebirile dintre ele subiectul trebuie analizat ceva mai în detaliu.

Este evident că într-un articol nu pot fi dezbătute toate problemele pe care le presupune modul de viaţă reprezentat de tell-urile, hüyük-urile şi tepe-urile Orientului Apropiat. De aceea voi căuta, pe scurt, să marchez, prin câteva exemple, momentul şi factorii care au determinat apariţia lor, elementele de arhitectură care le caracterizează, evoluţia, stratigrafia şi implicit durata locuirii aceluiaşi spaţiu, economia etc. Aceleaşi aspecte vor fi analizate în paralel, dar ceva mai amplu, şi pentru Bazinul Carpatic[20]. Scopul final este să încerc să stabilesc ce este comun sau propriu fiecărui spaţiu.

*

Procesul acumulărilor stratigrafice în movilele din Orientul Apropiat a fost continuu şi a caracterizat atât neoliticul şi chalcoliticul, cât şi perioadele care au urmat constituirii oraşelor. Aşa cum vom vedea, acest fenomen nu a luat sfârşit nici astăzi. De aceea, pentru discuţia noastră, am considerat suficient să mă opresc cu enumerarea principalelor monumente din Orient şi a caracteristicilor lor, cândva înainte de mijlocul primul mileniu î.Chr., când dispar aşezările considerate a fi tell-uri în Bazinul Carpatic[21].

Movile artificiale, uneori de dimensiuni considerabile, se întâlnesc la mai tot pasul în Orientul Apropiat, acolo unde există o sursă de apă, o joncţiune de drumuri sau o trecere peste ape[22]. Viaţa unui tell presupune un proces dinamic, apariţia de noi aşezări şi încetarea existenţei altora fiind o realitate care marchează evoluţia habitatului în Orient[23], Asia Centrală[24], India[25], America Centrală[26] ori sud-estul Europei[27].

Este bine cunoscută aserţiunea potrivit căreia primele tell-uri apar în Orientul Apropiat în neoliticul aceramic, în cele trei mari centre de civilizaţie: Munţii Zagros, Palestina şi Iordania şi sudul platoului Anatolian. Profundele schimbări climatice, care au loc la începutul Borealului, au dus la apariţia agriculturii şi la sedentarizarea comunităţilor[28].

Recentele cercetări de la Hallan Çemi, în sud-estul Turciei, demonstrează însă că procesul de sedentarizare a avut loc cu mult mai devreme decât se credea până acum, încă de la sfârşitul mileniului al XI-lea î.Chr. şi nu era întotdeauna legat de apariţia agriculturii. La Hallan Çemi o mică comunitate de vânători-culegători, preocupaţi însă şi de domesticirea porcului sălbatic, au locuit în case circulare cu structuri de piatră şi podeaua îngrijit realizată din piatră sau lut. Cel puţin patru niveluri de construcţie au dus aici la formarea a unei movile de peste 4 m înălţime (fig. 1/4)[29]. O serie de analogii etnografice pot explica şi ele mecanismele care au stat la baza fondării primelor aşezări stabile de către grupe umane ce nu practicau agricultura[30]. M. Benz a analizat comunităţile de vânători şi culegători din nord-vestul deşertului Kalahari (Zu / ’hoăsi) înainte ca aceştia să înceapă, odată cu anii ’50, să practice agricultura şi creşterea animalelor. Benz considera că la baza sedentarizării „können sowohl wirtschaftlicher als auch sozialer Art sein”. Posibilitatea de a exploata unele resurse bogate de hrană, a limitat pendulările periodice în căutarea alimentelor dar şi nevoia de a cultiva plantele[31].

Acelaşi material de construcţie, ca şi  la Hallan Çemi, – piatra – a fost folosită pe la circa 10000 î.Chr. şi de către primii locuitori ai tell-ului de la Çayönü (estul Turciei)[32]. Aici se remarcă acele structuri rectangulare „grill-plan“, ca o inovaţie în arhitectura vremii (fig. 1/3)[33]. Fenomenul nu este nici pe departe singular. Săpăturile de la Göbekli Tepe, Gürcütepe sau Nevalı Çori sugerează o traiectorie diferită a apariţiei neoliticului în Anatolia faţă de ceea ce s-a întamplat în Levant şi în sudul Mesopotamiei[34]. În cei 2 m de depuneri arheologice de la Nevalı Çori se păstrează urmele a cinci niveluri de construcţii aparţinând neoliticului timpuriu. Existenţa unor case de dimensiuni mari (15,60 x 6,15 m), cu ofrande umane depuse sub podea (fig. 1/1-2), sanctuare în care se remarcă statui şi reliefuri din piatră, demonstrează o organizare socială ce nu fusese încă atinsă în Mesopotamia. De aceea, rădăcinile acestui sistem ar trebui căutate mai de grabă în mediul local proto-neolitic din regiunea Urfa.

În zona siro-palestiniană apariţia agriculturii duce, alături de profunde transformări sociale, economice şi religioase, la modificări substanţiale în plan arhitectonic[35]. Evenimentul este plasat pe la 8300 î.Chr. şi poate fi dovedit de situaţia existentă într-o serie de aşezări din valea Jordanului sau a Euphratului[36]. Exemplele clasice ale acestor transformări sunt aşezările de la Jerichon, Tell Aswad, Mureybet (II, III) sau Netiv Hagdud[37]. Cel mai spectaculos caz rămâne totuşi cel al dezvoltării Jerichon-ului (Tell es-Sultan), de la un mic sat proto-neolitic cu o puternică tradiţie natufiană, la un „oraş“ al acelui Pre-Pottery Neolithic A (PPNA). Situat pe Valea Iordanului, la extremitatea vestică a oazei Jerichon, Tell es Sultan a fost fondat lângă un izvor foarte bogat. După K. M. Kenyon, cercetătoarea care a făcut faimos acest sit, din această sursă izvorau, pe atunci, circa 1000 de galoane de apă[38]. Suprapunenerea în timp a unor case rotunde, realizate din cărămizi uscate la soare, au dus treptat la formarea unei movile artificiale (fig. 2/1). Este cât se poate de clar că acest fenomen este legat aici de apariţia agriculturii, dar şi de situarea satelor într-un loc comercial strategic, care în cazul Jerichon-ului controla resursele de sare şi bitum ale Mării Moarte, ale obsidianului anatolian sau depozitele naturale de turcoaz din Sinai[39]. Fortificaţiile nu apar încă de la început, dar odată cu acumularea unor cantităţi importante de cereale şi alte bunuri, ele devin necesare pentru protejarea comunităţii şi a rezervelor de hrană[40]. Locuirea unui spaţiu restrâns a făcut posibilă, cu timpul, formarea unui strat de cultură care în cazul Jerichon-ului a ajuns la 13,7 m[41] (fig. 2/3). Acelaşi proces s-a constatat şi în aşezarea de la Beidha lângă Petra, Ras Shamra în nordul Siriei, sau Tell Ramad în sudul Siriei[42]. Întreaga  arhitectură a acestei perioade poate fi urmărită în tabelele sintetice publicate de către H.G. Gebel[43].

Fenomenul formării tell-urilor se răspândeşte mai apoi în Pre-Pottery Neolithic B (PPNB), începând cu mijlocul mileniului al VIII-lea î.Chr., spre E până în Kurdistanul iranian şi Munţii Zagros[44]. Aşezarea cercetată la Jarmo are locuinţele clădite pe fundamente de piatră, exploatând astfel materialul care se afla la faţa locului[45] (fig. 2/2). Alte aşezări cu o stratigrafie complexă au fost identificate la Tepe Guran, Tepe Sarab, Tell Shimshara, Bouqras, Sang-i Chakhmaq, Hajji Firuz[46]. În sud-estul Anatoliei primele tell-uri, asemănătoare cu cele din Levant, apar pe la circa 7000 î.Chr.[47]. Exemplul clasic al neoliticului aceramic anatolian este Hacilar, un mic sat cu construcţii rectangulare ridicate din cărămizi pe o fundaţie de piatră (fig. 3/2), a cărui stratigrafie va atinge cu timpul 5 m[48] (fig. 3/1). Comunitatea de aici cunoştea agricultura şi domesticise deja câinele.

Mult mai impresionantă pentru studierea habitatului preistoric este situatia de la Çatal Hüyük, în sudul Turciei, unul dintre cele mai mari tell-uri neolitice din Orientul Apropiat. Depunerile sale, acumulate în cei aproximativ 1000 de ani de existenţă (cca 7000-6000 î.Chr.)[49], sunt de peste 20 de m. O astfel de coloană stratigrafică poate fi explicată doar prin faptul că, în unele cazuri, pereţii locuinţelor realizaţi din cărămizi nearse s-au păstrat pe o înălţime de 2 m şi chiar mai mult[50] (fig. 3/3). Casele de aici erau rectangulare fiind construite din cărămizi pe o fundaţie ce foloseşte, în absenţa pietrei, acelaşi material: cărămizile[51] (fig. 4/1). Economia populaţiei era bazată pe agricultură şi creşterea animalelor, la care se adăugă vânătoarea de vite sălbatice, căprioare, măgăr sălbatic sau leoparzi. Nu lipsită de importanţă pentru apariţia tell-ului a fost şi stăpânirea unei importante surse de obsidian[52]. Existenţa unor sanctuare demonstrează şi ele complexitatea habitatului neoliticului timpuriu[53] (fig. 4/2).

*

Pentru a avea o imagine cuprinzătoare asupra momentului apariţiei tell-urilor în Bazinul Carpatic, ar fi necesar ca discuţia să înceapă prin prezentarea „neolitizării“ sud-estului Europei. Este evident că ne-am îndepărta astfel de scopul propus, şi anume o analiză comparativă a tipului de habitat pe care-l presupune tell-ul în Orientul Apropiat şi Bazinul Carpatic. De aceea, cu riscul de a marginaliza oarecum fenomenul tell-urilor din sud-estul Europei Centrale, nu voi face decât referiri sumare la situaţia din Grecia, Macedonia, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria sau din România extracarpatică.

Folosirea unor sisteme cronologice relative diferite în Ungaria, România, Jugoslavia sau Slovacia[54], nu face decât să îngreuneze înţelegerea fenomenelor preistorice. Situaţia este salvată de faptul că, cel puţin pentru neolitic şi eneolitic, există în prezent un consens în ceea ce priveşte racordările culturilor arheologice[55]. Chiar dacă mai persistă unele divergenţe de opinii[56], la nivelul general la care prezint tipul de habitat preistoric în Bazinul Carpatic, ele nu influenţează hotărâtor discuţia. Datele 14C permit stabilirea unor repere cronologice absolute pentru evoluţiile culturale[57]. Din nefericire acestea sunt încă prea puţin numeroase şi uneori contradictorii. De aceea am preferat să folosesc, în general, o marjă mai mare de timp pentru diversele secvenţe istorice.

Debutul neoliticului în Bazinul Carpatic (înainte de 6000 î.Chr.), apariţia primelor sate de agricultori şi crescători de animale sunt legate, ca şi în Orient sau Balcani, de radicalele schimbări climatice care se petrec la începutul Holocenului[58]. La sfârşitul paleoliticului superior temperatura medie în luna iulie era cuprinsă între 9 şi 12 şC. După această perioadă se constată, fără oscilaţii majore, o încălzire treptată a vremii, ajungându-se ca la începutul Holocenului (între 6000-5000 î.Chr.) temperatura medie în luna iulie să fie de +18,8 şC. La temperatura în creştere se adaugă o umiditate crescută, totul ducând la un adevărat “climateric optimum”[59]. Analizele palinologice din Balcani sugerează o schimbare a vegetaţiei care presupune restrângerea arealului de răspândire a coniferelor, expansiunea şi mai apoi declinul alunului[60]. Următoarele etape au fost marcate de înlocuirea alunului cu păduri de carpen şi ulterior fag şi de creşterea suprafeţelor defrişate, semn al impactului omului asupra mediului înconjurător[61].

Marea majoritate a specialiştilor consideră în prezent că „neolitizarea“ acestui spaţiu s-a datorat unui fenomen de migraţie şi difuziune[62], puţini fiind cei care susţin teoria autochtonismului[63]. Se presupune astfel un drum care leagă Thessalia, peste regiunea Vardar-Morava, de zona Tisei sau, trecând peste Oltenia, de Transilvania[64]. Că a existat un “wave-of-advance” de colonizare din direcţia sud-est spre nord-vest, aşa cum a fost definit de către A. J. Ammerman şi L. L. Cavalli-Sforza[65], sau mai direct o colonizare printr-o aşa numită “săritură a broaştei” (“leap-frogging colonisation”)[66], toate sunt modele care caută să explice o realitate: apariţia primelor aşezării deschise stabile din sud-estul Europei.

Anterior acestui proces, încă din prima jumătate a mileniului al VII-lea î.Chr. sau chiar mai devreme, în regiunea Porţilor de Fier, la Lepenski Vir[67], Vlasac[68], Schela Cladovei, Icoana, Veterani, Răzvrata[69] etc., pe terasele Dunării sau în imediata apropiere, asistăm la fondarea unor aşezări deschise, fiecare cu mai multe niveluri de locuire. Comunităţi de pescari, care la Schela Cladovei au găsit un loc favorabil pentru prinderea sturionilor[70], vânători, ce se îngrijau însă şi de selectarea vânatului[71] şi, nu în ultimul rând, culegători de fructe şi plante comestibile, au locuit periodic acelaşi areal mai bine de 1000 de ani[72]. Cercetarea de către D. Srejović, la Lepenski Vir, între 1965 şi 1968, a unei suprafeţe de 2500 m2, a permis efectuarea celor mai complete observaţii asupra habitatului acestor grupe mezolitice târzii (epipaleolitice în terminologie românească). Ulterior unei scurte locuiri “Proto-Lepenski Vir”, au fost constatate 1,5 m de depuneri Lepenski Vir I şi cinci orizonturi de construcţii (Lepenski Vir Ia-Ie) (fig. 5/1-2)[73]. Din punct de vedere arhitectural, caracteristice pentru toate nivelurile mezolitice târzii de aici (inclusiv pentru cele Lepenski Vir II) sunt casele de formă trapezoidală amenajate în panta dealului, cu podeauna îngrijit realizată din rocă locală, vetre patrulatere amplaste în centrul caselor, altare, pereţii şi acoperişul din lemn (fig. 5/4-5)[74]. Se observă, încă de la început, o clară sistematizare a aşezării, păstrată cu aceeaşi consecvenţă de-a lungul mai multor faze (fig. 5/3). Locuitorii de aici au ţinut cont atât de forma naturală a terenului, aproape toate casele fiind orientate spre Dunăre (fig. 5/1), cât şi de crearea unui spaţiu social ce presupune o “piaţă centrală” şi existenţa unei “case comunitare”[75]. În faza Lepinski Vir Ia această “central house”, prin suparafaţa  sa de 30 m2 şi partea frontală de 7 m lăţime, domina întrega aşezare. J. Chapman îşi punea, pe bună dreptate, problema comparării, în anumite sensuri, a aşezării de la Lepenski Vir cu tell-urile neolitice. Tot el răspundea însă că “But, unlike on the permanently occupied tells, the foragers of Lepenski Vir moved off regularly, taking with them into the rest of the gorge their portable objects and their memories and impressions of the site and the activities in which they participated there.”[76]. Lipsa unor construcţii de suprafaţă ridicate din lemn şi lut care să permită acumulări stratigrafice importante, periodicitatea locuirii, face ca la acest orizont să nu putem vorbi despre apariţia unor tell-uri propriu-zise. Este vorba doar de aşezări multistratigrafice ce demonstrează o primă etapă în procesul de sedentarizare a comunităţilor preistorice din Bazinul Carpatic.

Culturilor neoliticului timpuriu: Starčevo, Criş şi Körös (înainte de 6000 – cca 5500 î.Chr.) nu-i sunt caracteristice, în general, siturile de tip tell sau tell-urile, ci aşezările cu o evoluţie pe orizontală[77]. Cele mai vechi descoperiri, ca cele de la Donja Branjevina, cunosc doar simple bordeie (fig. 6/1)[78]. O cu totul altă situaţie se întâlneşte în siturile contemporane de la Poljanica-Platoto[79] şi Slatina (Sofia)[80] în Bulgaria, Hoca Çeşme în Turcia europeană[81], Podgori în Albanien[82], Nea Nikomedeia în Macedonia[83], ori locuirile Proto-Sesklo de la Achilleion[84] şi Argissa Magula[85]. Aici depunerile stratigrafice acumulate într-o perioadă relativ scurtă de timp au dus la formarea primelor tell-uri din Balcani. Sincronizarea celor două faze monocrome (A şi B) de la Donja Branjevina cu Proto-Sesklo, permite datarea locuirii de aici între aproximativ 6300-6100 î.Chr.[86]. Ca şi la Donja Branjevina II, la N de Dunăre se cunosc ca tip de locuinţe cu precădere bordeiele[87]. Vechile săpături ale lui N. Vlassa[88] şi mai noile cercetări de la Gura Baciului, lângă Cluj, conduse de Gh. Lazarovici şi Z. Maxim, arată o evoluţie de la mici bordeie semiadîncite spre locuinţe de suprafaţă (fig. 7/1). Construirea de locuinţe de suprafaţă se generalizează doar la un nivel de Starčevo-Criş IIB[89]. Din această cauză aşezarea nu atinge stadiul unui tell (fig. 7/2).

O situaţie oarecum asemănătoare a fost identificată şi la Ocna Sibiului. Aici au fost observate şase niveluri, dintre care primele trei (Ia-Ib-IIa) aparţin unui aşa numit orizont Proto-Sesklo, iar următoarele culturii Criş (IIb – de tranziţie, IIIa-IIIb)[90]. La începutul locuirii, ca şi la Gura Baciului, au existat doar bordeie, ulterior ridicându-se locuinţe de suprafaţă cu pereţii realizaţi din lemn şi o făţuială subţire din lut (fig. 6/3). Depunerile stratigrafice de aici sunt de circa 1,50 m (fig. 6/2)[91], o situaţie deocamdată unică în zonă pentru această secvenţă cronologică.

Dacă în Bazinul Carpatic tell-urile culturii Starčevo-Criş constituie, prin prisma informaţiilor pe care le deţinem astăzi, cazuri izolate[92], nu în acelaşi fel se prezintă situaţia în alte spaţii locuite de purtătorii acestei culturi. Se ştie că primele comunităţi Starčevo se ocupau atât cu agricultura şi creşterea oilor, caprelor, porcilor, cât şi cu adunarea scoicilor sau cu vânătoarea. Alegerea locului pentru o aşezare trebuia să îmbine toate aceste ocupaţii: un sol bun pentru practicarea agriculturii, posibilitatea de a furaja animalele în imediata apropiere a satului, un mediu propice dezvoltării faunei sălbatice. La aceasta se adăuga stăpânirea unui teritoriu bogat în resurse naturale, de la lut şi lemn de bună calitate pentru fabricarea ceramicii sau ridicarea unor locuinţe de suprafaţă, până la surse de sare ori materiale litice. Astfel, zonele mai joase, mlăştinoase, dar nu supuse unor inundaţii periodice, având în împrejurimi posibilitatea de a exploata o serie de resurse, se pretau la stabilirea unor grupuri umane pentru o perioadă mai îndelungată de timp[93]. Această situaţie explică densitatea mare de tell-uri în unele  regiuni favorabile habitatului preistoric cum sunt cele din zona Bitola Polje (Porodin-Veluška Tumba[94]), bazinul Vardar-Bregalnica şi Kosovo Polje (Anzabegovo[95]) sau în alte culturi contemporane de la S de Dunăre: Karanovo I[96], Fikirtepe[97] ori Sesklo[98]. O cu totul altă realitate a fost constatată de către K. Kosse pentru comunităţile Körös. Ele au exploatat un mediu ambiant extrem de limitat, preferând o zonă de pădure-stepă, care prezintă astăzi umiditate insuficientă[99]. Acest lucru nu trebuie să ne mire dacă avem în vedere că în neoliticul timpuriu din Bazinul Carpatic temperatura dar şi umiditatea erau mai mari decât astăzi. Posibil ca fertilitatea totuşi scăzută a unor astfel de soluri să explice caracterul de scurtă durată pe care l-au avut aşezările culturii Körös.

*

În Orientul Apropiat se cunosc acumulări stratigrafice din ce în ce mai însemnate în tell-urile culturilor posterioare PPNB din Siria până în Mesopotamia: Hassuna, Samarra şi Halaf (cca 6000 – cca 5000 î.Chr.)[100]. Tell Hassuna, aflat la 22 de mile S de Mosul, este o movilă de circa 200 x 150 m, având o înălţime maximă de 7 m şi 15 niveluri de locuire (fig. 8/1)[101]. Aşezarea a debutat extrem de modest, fiind socotită de către S. Lloyd şi F. Safer a “camp sites”. Începând cu nivelul Ib, dar mai ales Ic, apar primele construcţii patrulatere ridicate în aşa numita tehnică “pisé” sau “clay blocks” şi făţuite cu ghips (fig. 8/2). Nivelul al III-lea aduce un plus de organizare internă a aşezării (fig. 8/3), păstrată până la sfârşitul locuirii de “tip Hassuna” (nivelul IV şi V) (fig. 8/4-5). Se remarcă astfel o casă de dimensiuni mari având camere grupate în jurul unei curţi interioare (fig. 8/5).

Contemporan cu tell Hassuna este tell-ul de la Yarim Tepe I, în nordul Irakului[102]. Dimensiunile sale sunt ceva mai mici, de circa 100 m în diametru, dar au fost constatate, de către misiunea sovietică care a făcut cercetări aici începând cu 1969, nu mai puţin de opt niveluri majore de locuire aparţinând culturii Hassuna (în ultimul raport sunt menţionate 12 niveluri) şi o depunere arheologică de peste 6 m. În perioada sa de maximă dezvoltare, aşezarea a ocupat o suprafaţă de 2 ha. Primele case, caracteristice nivelului 8 şi 7[103],  sunt de formă rectangulară, au un plan mai simplu în comparaţie cu construcţiile ulterioare, iar zidurile sunt subţiri şi netencuite. Alături de acestea s-au descoperit şi structuri având o formă rotundă, aşa cum apar şi în nivelul Ic de la Hassuna. Ele amintesc de arhitectura perioadei anterioare, de vreme ce erau comune în aşezărilor natufiene (Eynan, Hagoshrim, Beidha) sau în cele PPNB de la Jericho, Beidha, Wadi Falla. Construcţii asemănătoare au fost găsite şi în aşezările contemporane din Siria (Marejbit, Ramad), nordul Irakului (Zawi Chemi Shanidar) sau sud-vestul Iranului (Ganj Darch). Cu nivelul 6 dar mai ales 5, arhitectura şi planul aşezării devin din ce în ce mai sofisticate: locuinţe cu mai multe camere, prevăzute cu curţi interioare şi spaţii speciale destinate activităţilor economice sau depozitării alimentelor (fig. 9/2).

Celebrul tell Halaf va fi cunoscut datorită cercetărilor începute încă din 1899 şi continuate prin săpături arheologice între 1911-1913 şi 1929 de către M. von Oppenheim[104]. Prin grija lui H. Schmidt şi F. Langenegger vor fi publicate materialele preistorice respectiv arhitectura. Lunga istorie a acestei aşezări a făcut ca stratigrafia să atingă cu timpul 20 de m[105] (fig. 10/3). Tot la acest orizont se plasează şi cele mai vechi niveluri de la Ninive, un tell cu depuneri de circa 25 de m, dar în afara materialul arheologic nu se cunosc prea multe date despre locuirea timpurie de aici[106]. Cert este că Ninive 1 şi 2, ce se datează în orizontului Hassuna-Samarra-Halaf, are depuneri arheologice de circa 5 m grosime (fig. 9/1). Tell Shimshara este o movilă de 19 m înălţime şi un diametru 60 de m, ce domină valea Lesser Zab, în nord-estul Irakului. 16 orizonturi de locuire şi o stratigrafie de circa 8 m s-au adunat de-alungul periodei islamice (sec. XII-XIV), hurriană (circa 1.800 î.Chr.) şi Hassuna (niv. 9-16). Arhitectura din cărămidă şi zidurile păstrate până la o înălţime de 55-60 cm au făcut ca doar nivelul al 16-lea să atingă o grosime de 80-100 cm. Pentru nivelurile următoare se remarcă fundaţiile din bolovani de râu a unor construcţii cu elevaţia din cărămidă[107].

Alte monumente caracteristice sunt Amuq, Tell es Sawwan, Tell Arpachiyah[108]. Tell-ul de la Abu Hureyra (pe malul drept al Eufratului, în Siria) cu acumulările sale stratigrafice din neolitic de circa 8 m şi cu o suprafaţă locuită, în faza a doua de evoluţie, de 11,5 ha, este poate cea mai mare aşezare investigată până în prezent în Orientul Apropiat. Încă de la bun început casele au fost construite din cărămizi, având un plan rectangular şi mai multe încăperi (până la cinci). Păstrarea unor pereţi până la înălţimea lor originală de 1,70 m, ca şi intensitatea şi prosperitatea locuirii, explică aceste acumulări stratigrafice[109] (fig. 10/1).

Apariţia şi dezvoltarea sistemului de irigaţii a avut ca urmare fondarea unui număr mare de noi aşezări. Astfel într-un teritoriu de aproximativ 350 de km2, din zona Mandali, au fost identificate nu mai puţin de 23 de situri Hassuna-Samarra. Prosperitatea de acum a aşezării de la Tell es Sawwan se datorează, în mare măsură, avantajelor economice pe care le-a adus noua descoperire[110]. În zona arabilă de la S de Jebel Sinjar, în Jazira, numărul aşezărilor aparţinând culturii Hassuna-Samarra sunt de cca 40[111]. Între acestea se remarcă Umm Dabaghiyah, o movilă măsurând aproximativ 100 x 85 m şi sub 4 m înălţime cu patru niveluri de locuire[112]. Situată într-un areal unde nu se putea practica irigaţia, la limita dintre deşert şi stepă, economia aşezării dovedeşte anumite particularităţi: orientarea mai cu seamă spre exploatarea faunei sălbatice locale. Analizele osteologice efectuate de către S. Bökönyi au arătat că doar 9,77-13,23 % din materialul analizat aparţin faunei domestice, restul fiind reprezentat de fauna sălbatică. În cadrul ei se remarcă catârul, ce apare într-un procent de până la 69,67 % în nivelul al IV-lea, şi gazela într-un procent de 18,5 % în nivelul I[113]. Primii locuitori şi-au construit case modeste cu un plan circular având pereţii din „packed mud” (sau „tauf”) fără fundaţii din piatră. Ca în numerose alte tell-uri Hassuna timpurii, în nivelurile ulterioare, aceste construcţii dispar, fiind înlocuite de locuinţe cu un plan patrulater (fig. 9/3)[114]. Concluzia la care ajunge cercetătoarea care a investigat acest sit este că Umm Dabaghiyah este o mică aşezare satelit a unui centru important încă nedescoperit[115].

Probabil sub influenţa culturii Hassuna din nordul Mesopotamiei se dezvoltă un stil cu ceramică pictată bine reprezentat în aşezarea de la Hajji Firuz. Alături de aceasta, în Iran, în zona munţilor Zagros, se constată un proces de stabilitate economică dovedită de înflorirea unor aşezări ca Yanik Tepe, Şomu Tepe, sau mult mai spre E, până în Turkmenia, de siturile culturii Jeitin ori în culturile care îi succed: Anau şi Namazga. Acum sunt folosite, în zonă, primele cărămizi la ridicarea unor case cu plan rectangular[116] .

Cercetările relativ recente de la Tell Sabi Abyad arată că tranziţia de la satele neoliticului târziu la cele ale eneoliticului timpuriu, caracteristice culturii Halaf, se desfăşoară gradual fără nici o cezură. Acum asistăm la o diversificare a economiei de subzistenţă şi evident la o mai complexă ierarhie socială[117]. Alte schimbări importante se produc în sudul Anatoliei şi în Mesopotamia în jur de 5500-5000 î.Ch. Acestea aduc mutaţii însemnate şi în planul habitatului. În general, construcţiile au o structură rectangulară cu curţi interioare şi încăperi speciale pentru depozitarea alimentelor[118]. Prin investigarea întregului nivel III de la Tell es Sawwan avem imaginea unei aşezări fortificate cu un şanţ şi val şi a nu mai puţin de 13 construcţii, fiecare având mai multe camere de aproape aceleaşi dimensiuni şi structură[119]. Ca ultim exemplu pentru tell-urile acestei perioade am ales Kharabeh Shattani în nordul Irakului. Aici în cei 250 m2 cercetaţi în centrul aşezării au fost identificate trei orizonturi de locuire caracteristice culturii Halaf şi o depunere arheologică nu mai mare de 1 m[120]. Aceleaşi structurii rotunde, ca în majoritatea siturilor acestei culturi, au fost descoperite şi aici, dar locuirea de la Kharabeh Shattani contrastează puternic cu exemplele mai sus amintite. Fără a se afla la periferia ariei de răspândire a culturii Halaf, se constată simplitatea organizării interne dar mai ales limitarea contactului cu vecinii.

*

Începând cu neoliticul mijlociu (cca 5500 î.Chr. – aproximativ 4900 î.Chr.), formarea tell-urilor, atât de caracteristică culturilor din Balcani: Karanovo III-Veselinovo[121], Fikirtepe[122], Kakanj[123], Sesklo[124], Paradimi[125] etc., devine un fenomen ce îşi face simţită prezenţa şi în sud-estului Europei Centrale. Aşezările culturii cu ceramică liniară din Câmpia Panonică (cu denumirea prescurtată AVK: Alföldi Vonaldíszes Kerámia - Alföld-Linienbandkeramik – Alföld Linear Pottery) păstrează aceleaşi caracteristici ca şi cele ale predecesorilor[126]. La bordeie se adaugă acum şi case rectangulare de suprafaţă având uneori o lungime de peste 10 m şi pereţii realizaţi din lemn[127].

O cu totul altă situaţie se petrece la Dunăre şi în Banat unde asistăm, odată cu dezvoltarea culturii Vinča, la apariţia primelor tell-uri. Tell-ul de la Vinča “Belo Brdo” este, cu cei circa 9 m de stratigrafie şi 7 orizonturi de locuire, cel mai reprezentativ monument de acest fel din Bazinul Carpatic[128] (fig. 11/1). Această movilă a fost pentru prima dată locuită în vremea culturii Starčevo, căreia îi aparţin câteva gropi. De-a lungul evoluţiei culturii Vinča, datorită suprapunerii unor locuinţe de suprafaţă complexe, unele dintre ele cu mai multe încăperi sau cuptoare (fig. 11/2-4), movila ajunge la o înălţime de circa 6,5 m[129]. Alte depuneri, de mai mică însemnătate pentru dezvoltarea pe verticală a tell-ului, s-au petrecut de-a lungul eneoliticului (cultura Bodrogkeresztúr – o mică necropolă de inhumaţie, cultura Baden, cultura Kostolac)[130] şi bronzului mijlociu (cultura Vatina)[131]. Ulterior aici a mai funcţionat o fortificaţie celtică de tip oppida şi un cimitir din epoca medievală[132].

Tot pe malul Dunării, dar în Banatul românesc, la Liubcova „Orniţa“ se formeză, odată cu faza A a culturii Vinča, se pare, cel mai timpuriu tell din zonă[133]. Dacă la început s-au construit locuinţe de tipul bordeielor sau case semiadîncite, ulterior apar locuinţe de suprafaţă cu pereţii realizaţi dintr-o structură de lemn, mai apoi lutuită[134].

Începând cu sfârşitul fazei Vinča A, tell-urile se răspândesc până în zona Mureşului inferior[135]. Caracteristice fazei timpurii a culturii Szakálhát sunt tell-urile de la Battonya „Parázstanya“[136] şi Tápé-Lebő Felsöhalom A[137]. La Battonya „Parázstanya“, de exemplu, depunerile arheologice au atins 3 m înălţime, fiind observate nu mai puţin de 9 niveluri de locuire. Case de suprafaţă de dimensiuni relativ mari (4,70 x 7,10 m) şi forme diverse (patrulatere, trapezoidale), cu una sau două încăperi, vetre de foc şi laviţe masive din lut (3,00 x 1,80 m şi 29 cm înălţime), explică grosimea stratului de cultură atins aici[138]. Trebuie făcută precizarea că, în actualul stadiu al cercetărilor, tell-urile culturii Szakálhát apar totuşi ca simple excepţii.

În nordul Ungariei, primele acumulări stratigrafice mai importante se constată spre sfârşitul neoliticului mijlociu, ele putând fi sesizate în grupul Bükk[139]. Stratul de cultură de la Boldogkőváralja „Tekeres-patak” a atins 1,60 m (fig. 12/2) prin suprapunerea unor case de suprafaţă cu podeaua din lut şi pereţii din lemn tencuiţi cu lut[140] (fig. 12/1). Situaţia de aici este şi ea izolată, majoritatea aşezărilor din grupele târzii AVK fiind de tipul celei recent cercetate la Kompolt „Kistér“: bordeie sau locuinţe semiadâncite alături de care s-au găsit gropi menajere sau de provizii[141].

*

În sinteza sa din 1984, privind epoca cuprului „babilonian”, P. P. Vértesalji considera că suprafaţa locuită de cei care au dezvoltat „complexul Ubaid” era de circa 321000 km2, iar numărul punctelor cu descoperiri se ridica la 776[142]. După cunoştinţele din anii ’80, fapt valabil şi astăzi, cele mai intense zone locuite se aflau în nordul câmpiei înalte şi a zonei deluroase assiriane, sud-estul arealului premontan şi lunca Elamului şi sudul câmpiei babiloniene[143].

Arhitectura perioadei Ubaid (Obeid, Obēd) (circa 5000 – circa 4000 î.Chr.), denumită astfel după situl cercetat în anii ’20 de către L. Woolley în sudul Mesopotamiei la 4 mile V de Ur, este în comparaţie cu perioada anterioară mult mai monumentală, permiţând acumulări stratigrafice deosebite[144]. Exemplele clasice sunt Eridu şi templele sale, Uruk (biblicul Erech), Tepe Gawra, Tell Uqair.

Eridu (astăzi Tell Abu Shahrein), amintit sub acest nume încă de pe vremea regelui Shulgi (2033-1988 î.hr.) din Ur, va fi cunoscut datorită cercetărilor lui S. Lloyd şi F. Safar din 1946-1947 şi 1948-1949[145]. Mulţi ani mai târziu, în 1981, va fi publicată şi o monografie completă a acestui sit[146], care permite reconstituirea succesiunii construcţiile preistorice. Cea mai timpurie aşezare de la Eridu este aşa numita “Mound nr. 1”. Ea a fost foarte probabil o insulă, cu dimensiuni de 580 x 450 m, în mlaştinile din zonă. Pe lângă celebrul ziggurat din perioada Uruk, aici au fost descoperite trei niveluri modeste de locuire pre-Ubaid şi o succesiune de temple (fig. 13/1)[147]. Astfel, corespunzător perioadei Ubaid 2 târziu, 3 şi 4, s-au identificat urmele a şase temple, amplasate unul deasupra celuilalt. Cele mai vechi trei temple (XI, X, IX) respectă acelaşi plan (fig. 13/2), ca acesta să se schimbe mai apoi în cazul celor mai recente (VIII, VII, VI) (fig. 13/3).

La Uruk au fost investigate, la NV de zigguratul Anu, şi niveluri mai vechi ce se datează la finalul perioadei Ubaid. O construcţie rectangulară cu dimensiuni de 14,4 x 18,5 m, având o sală centrală şi anexe pe laturile lungi, a fost interpretată ca templu[148] (fig. 14/3). Tepe Gawra, sondat arheologic în 1927 şi 1931-1938 de către E. A. Speiser şi colaboratorii săi de la Universitatea din Pennsylvania[149], este de asemenea unul dintre monumentele caracteristice etapei Ubaid. Aflat la 15 mile NE de Mosul, în apropierea zonei muntoase, el a fost fondat într-o secvenţă de timp ce face tranziţia de la cultura Halaf (nivelul XX) la ceea ce va urma. Seria de temple descoperite aici, începând cu nivelul al-XIX-lea şi până în nivelul al XII-lea, va acoperi întrega perioadă Ubaid[150]. Dintre aceste temple se remarcă aşa numitul “templu nordic”, din nivelul al XIII-lea, o construcţie realizată din cărămizi “mici” uscate la soare (36 x 18 x 9 cm). Cu un plan tripartit, având lăţimea şi lungimea maximă de 8,65 x 12,25 m, el a fost decorat atât la interior cât şi la exterior[151] (fig. 14/4). 

Toate aceste temple sunt mult mai vaste decât locuinţele private[152]. Suprafaţa lor este cuprinsă între 90 şi 260 m2 iar încăperile au o lăţime de până la 6,20 m, fapt excepţional într-o zonă unde lemnul necesar construirii acoperişului este extrem de rar. Vopsirea pereţilor (alb la Uruk şi Eridu VI, roşu la Tepe Gawra) sau decorarea faţadei (Uruk, Tepe Gawra, Eridu VI) nu îşi găseşte echivalentul în arhitectura laică. Ridicarea unor asemena edificii presupune atât efortul întregii comunităţi cât şi existenţa unei autorităţi capabilă de a conduce şi coordona o astfel de intreprindere[153].

Dacă Eridu, Uruk sau Tepe Gawra ne-a oferit o imagine convingătoare asupra nivelului arhitectonic atins de edificiile religioase, interesante sunt şi construcţiile laice. Încă de la început casele au avut un plan tripartit: spaţiul central fiind mărginit, de-o parte şi de alta, de mai multe încăperi patrulatere. În Tell Uqair aceiaşi S. Lloyd şi F. Safar au dezvelit, cu ocazia săpăturilor din 1940 şi 1941, pe lângă templele de la sfârşitul etapei Ubaid şi urmele unei aşezări. Cu acea ocazie au fost cercetate câteva case printre care „a large public building”[154]. Pereţii acesteia aveau în unele porţiuni lăţimea de aproape 1 m, fiind construiţi din cărămizi mari rectangulare. Încăperile erau lungi şi înguste, forma lor neobişnuită fiind explicată prin dificultatea de a procura lemnul necesar acoperişului[155]. Aproape invariabil ca formă, acest gen de clădire se regăseşte la Eridu, Qalinj Agha sau Uruk[156]. Lor li se mai poate adăuga, ca un caz reprezentativ pentru perioada Ubaid, Tell Abada[157]. Locuinţele, ca şi templele de altfel, au o organizare tripartită ce constă dintr-o hală centrală, de o parte şi de alta găsindu-se amplasate camere mici (fig. 10/2). Reconstrucţia unor asemenea case din tell-urile de la Madhur, Kheit Qasim, Abada ne pune în faţă unor edificii cu etaj, având o structură complexă, ridicate din cărămizi uscate la soare (fig. 15/1-4)[158]. Ca un caz cu o arhitectură cu totul specială trebui amintită acea “Round House” de la Tepe Gawra[159]. Prin diametrul său de 18-19 m este cea mai mare construcţie descoperită aici. Peretele extern, ce marchează un cerc aproape perfect, a avut o grosime de 1 m şi s-a păstrat pe o înălţime de 60-120 de cm. Zidul au fost realizat din trei rânduri paralele de cărămizi cu dimensiunile cuprinse între 50-56 cm lungime, 26-28 cm lăţime şi circa 10 cm grosime. Interiorul construcţiei era divizat în numai puţin de 17 camere printre care se remarcă, prin dimesiunile sale, încăperea centrală (Room N).

*

La aceeaşi vreme (cu puţin înainte de 5000 î.Chr), în Banat şi centrul Transilvaniei, asistăm la un fenomen de concentrare a locuirii, în care tell-urile se remarcă prin poziţia privilegiată pe care o au faţă de aşezările fără o stratigrafie pe verticală[160]. Cel mai bun exemplu îl constituie aşa numitul tell I de la Parţa[161]. Pe malul Timişului, în mijlocul câmpiei Banatului – ce oferea condiţii prielnice practicării agriculturii, creşterii aninalelor şi exploatării faunei sălbatice – la vremea fazei Vinča B1 – cultura Banatului IIA, îşi începe existenţa o aşezare care va cunoaşte cu timpul o istorie de excepţie. Cercetările colectivului condus de Gh. Lazarovici au dus la identificarea unei complexe fortificaţii cu şanţuri şi palisade succesive,  periodic refăcută şi amenajată[162] (fig. 12/3). Dacă la început casele erau modest construite, odată cu nivelul 7b asistăm la o adevărată sistematizare a aşezării (fig. 12/5). Locuinţele de suprafaţă sunt dispuse ordonat în jurul unei „pieţe“ centrale, acolo unde erau amplasate sanctuarul şi „casa tribului“. Săpăturile riguroase de la Parţa au permis reconstituirea în detaliu a evoluţiei arhitecturii. Astfel, în fazele următoare 7c şi 6, multe dintre construcţiile mai vechi sunt renovate ori dezafectate, utilizându-se la maxim spaţiul liber existent anterior (fig. 12/6)[163]. Amenajările publice, sanctuarul (fig. 16/2-3) şi „casa tribului“, continuă să funcţioneze, fiind cele mai mari clădiri ale aşezării. „Criza de spaţiu“ a făcut ca unele locuinţe de suprafaţă să fie construite cu etaj[164] (fig. 16/1). Tell-ul de la Parţa nu impresionează atât prin depunerile sale arheologice cât prin complexitatea organizării interne a aşezării. Din cei 2 m de stratigrafie (fig. 12/4), ceva mai mult de 1 m poate fi atribuit epocii neolitice, restul acumulându-se de-alungul culturii Tiszapolgár, între secolele III-V d.Chr. sau în perioada medievală (secolele VII-IX şi XII-XIII)[165].

În centrul Transilvaniei, vechilor cercetări de la Zau de Câmpie „Grădiniţă“ iniţiate de V. Lazăr în 1981, li se adaugă noile săpături începute în 1995 de către Gh. Lazarovici[166] (fig. 17/1). Acestea au dus la descoperirea unei stratigrafii neo-eneolitice cu o grosime, în zona studiată, de 2,40 m. Cel puţin trei orizonturi principale de locuire aparţin aşa numitului complex Cluj-Cheile Turzii-Lumea Nouă-Iclod (CCTLNI)[167]. Fenomenul nu este izolat şi poate fi dovedit de acumulările stratigrafice de peste 2 m de la Lumea Nouă, la marginea oraşului Alba Iulia[168] (fig. 17/2). Aici, începând cu nivelul IIa, se cunosc locuinţe de suprafaţă cu podeaua din lut bătătorit şi pereţii realizaţi din pari şi nuiele împletite, acoperite cu paie sau stuf.

Faţă de zona de câmpie din vestul României sau estul Ungariei, tell-urile din Transilvania nu par atât de spectaculoase, neremarcându-se în peisajul înconjurător. Aceasta se datorează faptului că aşezările multistratigrafice se găsesc pe terasele înalte ale râurilor (cu precădere pe malul stâng al Mureşului), care deţin oricum o poziţie dominantă deasupra luncii joase şi inundabile. O cu totul altă impresie ar fi făcut în câmpie aşezarea de la Tărtăria cu cei peste 3 m de stratigrafie[169] (fig. 17/3). Existenţa aici, în restrânsul areal investigat, a unor urme de la locuinţe cu podeaua din lut, ca şi a unor fragmente de chirpici, provenind de la pereţii din lut şi lemn ai caselor i-a determinat, pe bună dreptate, pe numeroşi specialişti să încadreze acest sit în categoria tell-urilor[170]. O situaţie diferită a fost constatată în aşezarea de la Turdaş “Luncă”. Chiar dacă situl de aici a fost considerat a fi un tell[171], săpăturile sistematice efectuate de către S.A. Luca au arătat că locuirii de la finalul neoliticului mijlociu-începutul neoliticului târziu (cultura Turdaş) îi aparţin doar două niveluri principale. Dintre ele, cel mai vechi cunoaşte ca tip de locuinţe doar bordeiele, casele de suprafaţă fiind caracteristice doar nivelului recent[172].

Pe la 5000 î.Chr., moment ce marchează trecerea spre neoliticul târziu, tipul de aşezare-tell atinge şi zona Crişurilor. Cele mai caracteristice monumente ale culturii Tisa sunt în Ungaria tell-urile de la Hódmezővásárhely „Gorzsa“[173], Szegvár „Tűzköves“[174] sau Vésztő „Mágor“[175] (fig. 19/4) iar în România cel de la Vărşand „Viezurişte“[176]. Cercetările lui P. Raczky de la Öcsöd “Kovácshalom” prezintă convingător modul în care se face trecerea de la aşezările simple, cu un singur nivel de cultură, ale culturii Körös la tell-urile propriu-zise[177]. Luând ca exemplu doar tell-ul de Hódmezővásárhely „Gorzsa“, cei cca. 3 m de depuneri arheologice s-au strâns de-a lungul neoliticului târziu (cinci faze numerotate D, C, B, A1 şi A), eneoliticului timpuriu şi târziu, bronzului timpuriu şi mijlociu, epocii fierului, periodei sarmatice şi sporadic în epoca medievală[178]. Suprafaţa ocupată de aşezare este de 7 ha[179]. Ca şi la Parţă sau în alte tell-uri (Hódmezővásárhely „Kökénydomb“ – palisadă, Tápé „Lebő“ – şanţ, Szegvár „Tűzköves“ – probabil şanţ, Čoka „Csóka“ – probabil şanţ) la Gorzsa a fost construită încă de la începutul locuirii o fortificaţie constând dintr-un şanţ adânc de 5 m. Fortificaţia înconjura, probabil, o parte a aşezării[180] (fig. 18/1). Stratigrafia fazei C din evoluţia tell-ului a atins 1 m grosime, reprezentând cea mai îndelungată etapă de locuire a sitului. Dintre casele dispuse în jurul unei „pieţe“ centrale, se remarcă o locuinţă cu şase încăperi, distrusă de un incendiu puternic[181] (fig. 18/2-3). Trebuie subliniat că nu toate aşezările culturii Tisza (Tisa) erau tell-uri[182]. Astfel la Hodoni, în Câmpia Banatului, au fost descoperite şapte locuinţe de suprafaţă, dar stratul de cultură nu a depăşit 20 de cm[183]. Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în partea centrală şi nordică a Alföld-ului, unde alături de locuinţe de suprafaţă au fost cercetate şi bordeie[184].

La S de arealul culturii Tisza (Tisa), în extremitatea sud-estică a Bazinului Carpatic, contemporane cu tell-urile acesteia, se formează sau îşi continuă existenţa alte aşezări multistratificate. Ele sunt caracteristice atât fazelor C şi D ale culturii Vinča[185] (Gomolava[186], Opovo[187], Parţa - tell-ul II[188], Chişoda Veche[189], Sânandrei[190], Uivar „Pustiniş – Hodaie“[191]) cât şi mai nou definitului grup Foeni (Foeni “Cimitirul ortodox”, Chişoda Veche)[192]. Tehnica de realizare a caselor este o continuare, poate la o scară mai înaltă, a arhitecturii neoliticului mijlociu. Interesantă este apariţia atât la Gomolava[193], cât şi la Foeni “Cimitirul ortodox”[194], a unor locuinţe de dimensiuni mari (8x16 m), organizate în rânduri paralele, cu o solidă structură din lemn, de la care s-au păstrat urmele profunde ale stâlpilor de susţinere (fig. 19/1).

În comparaţie cu fenomenul Tisa, cultura Herpály, chiar dacă a ocupat un areal mult mai limitat geografic, cunoaşte un număr dublu de tell-uri. De-a lungul râului Barcău, pe un spaţiu de circa 50 km lungime şi 10-12 km lăţime, deci o suprafaţa de 500-600 km2, există circa 30 de tell-uri şi aşezări de tip tell[195]. Faţă de vecinii lor sudici, tell-urile acestei culturi sunt de dimensiuni mici (sub 1 ha) şi doar la câţiva kilometri unul de altul[196]. Situl eponim acoperă astfel o suprafaţă de circa 0,3 ha, nucleul său fiind fortificat încă de la început cu un şanţ. Celor 3 m de stratigrafie aparţinând neoliticului târziu îi sunt caracteristice 5 niveluri principale de locuire (fig. 19/3). Săpăturile, ce au însumat o suprafaţă de 600 m2, au permis culegerea unor importante observaţii privind modul de construcţie a caselor. În primul rând s-a constatat, până la acel nivel „Proto-Tiszapolgár”, o uniformitate a tehnicii arhitecturale. Casele aveau o lungime cuprinsă între 10 şi 12 m şi o lăţime de 4 până la 5 m. Construcţia pereţilor, păstraţi în unele cazuri până la o înălţime de 60 cm, este realizată în vechea tehnică ce presupunenea folosirea lutului şi a unei structuri din lemn. Mai multe clădiri aveau trei încăperi, fiind documentată de asemenea, ca la Parţa tell-ul I sau Gomolava, existenţa unor case cu etaj (fig. 19/2)[197].

La circa 80-100 km N de tell-urile culturii Herpály, se găseşte cel mai nordic tell din neoliticul Bazinului Carpatic. Polgar „Csőszhalom” este o movilă cu o înălţime de 3,50-4 m. Cercetărilor magnetometrice le-au urmat săpăturile arheologice sistematice efectuate de către P. Raczky. Ele au dus la identificarea unor şanţuri circulare cu o adâncime de 4 m şi o lăţime de 7-8 m (fig. 20/2). Acestea asigurau protecţia unui areal central cu diametrul de 40 m care adăpostea circa 13-16 case de suprafaţă realizate din lemn şi lut. Casele au fost aliniate radial, cu axa longitudinală orientată spre zona centrală. Se presupune că populaţia tell-ului era de 78 până la 96 de persoane. Datele 14C sugerează că arealul a fost locuit circa 320 ani (4800-4530 î.Chr.) ca şi în cazul tell-urilor de la Berettyóújfalu „Herpály” şi Hódmezővasárhely „Gorzsa”. În imediata sa apropiere a fost identificată o aşezare de suprafaţă ce măsoară 700 pe 400 m (circa 28 ha) (fig. 20/1, 3) în care au fost cercetate mai multe locuinţe de suprafaţă asemănătoare celor descoperite în tell (fig. 20/4). Tell-ul „Csőszhalom” de la Polgar este considerat de către Raczky, cu argumente destul de solide, ca fiind un loc în care se desfăşurau activităţile comunale sau rituale[198].

Fenomenul aşezărilor-tell cunoaşte în neoliticul târziu cea mai largă răspândire de până acum în Bazinul Carpatic. Continuând cu prezentarea limitei estice de dispersie a lor, constatăm că în Transilvania, pe lângă aşezări ca cea amintită mai sus de la Turdaş sau cea de la Orăştie[199], care nu ating stadiul unor tell-uri, ele nu lipsesc din cultura Turdaş (probabil la Limba[200]) dar mai ales din cultura Petreşti. Cercetările de la Păuca[201], Pianul de Jos[202] ori Daia Română[203] (fig. 21/1) au dus la descoperirea mai multor niveluri de locuire cărora le aparţin locuinţe de suprafaţă de mari dimensiuni cu o podină masivă construită din lemn şi lut pe piloni din lemn (fig. 21/2-4)[204]. 

Extremitatea vestică a fenomenului tell-urilor din Bazinul Carpatic se găseşte în arealul culturii Lengyel-Sopot. Monumentele reprezentative sunt tell-urile din vestul Sirmiei şi Slavonia: Vinkovci „Sopot“[205] (fig. 22/1), Otok „Gradina“[206] (fig. 22/2), Osijek[207] şi Bapska[208] (fig. 22/3). Situl de la Moverna vas, în regiunea Bela Krajina din Slovenia, a acumulat de-a lungul neoliticului şi eneoliticului peste 2,50 m de depuneri arheologice. Ele se află însă într-o adâncitură carstică (dolină) şi nu la suprafaţa solului, nefiind astfel un tell[209]. Deşi cunoaştem că stratigrafia unor tell-uri ca cele de la Otok sau Bapska atinge 3 respectiv 4 m, informaţiile referitoare la organizarea internă a aşezărilor sunt deocamdată lacunare. Se consideră de către S. Dimitrijević că la Otok arealul de 120 x 100 m a fost fortificat cu un şanţ. Lipsa la Vinkovci „Sopot“ sau Otok „Gradina“ a unor construcţii în zona centrală a dus la presupunerea existenţei unor “pieţe”. Numărul locuinţelor cercetate este încă redus. La Bapska au fost identificate resturi de la case de formă rectangulară sau în formă de absidă (casa 4a / S). Săpăturile din 1970 de la Otok au dus la descoperirea unor case de formă rectangulară sau trapezoidală. Una dintre ele avea dimensiunea spaţiului locuibil de 7,80 x 6,5-7 m, la care se adăuga un cerdac deschis. În acest caz pereţii casei au fost realizaţi din grinzi prinse într-o armătură de pari verticali, fiind mai apoi lutuiţi[210].

Fără a mă referi în mod special, aşa cum am precizat mai sus, la situaţia din spaţiul extracarpatic şi Balcani trebuie totuşi să precizez că la aceeaşi vreme înfloreau în Oltenia şi Muntenia tell-urile culturilor Vădastra (Vădastra[211]) şi Boian (Tangâru[212], Radovanu „Valea Coadelor“[213], Petru-Rareş[214], Glina[215], Chirnogi „Florea Baltag“[216], Căscioarele-Ostrovel[217], Boian[218]). În Bulgaria tell-urile sunt caracteristice culturilor Hamangia (Durankulak[219]), Poljanica (Poljanica[220], Radingrad[221], Podgoritsa[222], Ovčarovo[223]), Sava (Goljamo Delčevo[224]), Karanovo IV şi V (Drama „Merdžumekja“[225], Banjata (Kapitan Dimitrievo)[226]). Din Grecia sunt binecunoscute magulele culturilor Dimini sau Arapi de la Sitagroi[227], Otzaki-Magula[228], Dikili Tash[229], Agia-Sophia-Magula[230], Arapi[231].

În încheierea acestei prime părţi a studiului meu comparativ dedicat tell-urilor Orientului Apropiat şi a celor din Bazinul Carpatic, nu doresc să formulez o concluzie definitivă. Aceasta ar fragmenta cu siguranţă imaginea generală pe care mi-am propus-o să o evidenţiez pentru tell-urile preistorice. Ce ne arată totuşi această înşiruire de date şi informaţii ? Îşi găseşte ea rostul ? Poate fi Goliat comparat cu David ?

Dacă am putea excepta decalajul cronologic, faptul că au fost folosite materialele de construcţie diferite şi nu în ultimul rând discrepanţa existentă între nivelul de civilizaţie atins, atunci am avea de-a face cu exact acelaşi tip de monumente. Ce ar fi tell-urile din Orient fără arhitectura din cărămidă ? Nimic altceva decât movile joase, aşa cum se întâlnesc în Bazinul Carpatic. Este însă evident că nu putem simplifica lucrurile. De aceea, aşa cum am mai spus atunci când am discutat despre terminologia ce trebuie adoptată pentru siturile multistatificate din sud-estul Europei Centrale, trebuie să păstrăm proporţiile şi să reţinem numai mecanismele comune care au stat la baza formării tell-urilor.

 

Berlin septembrie 2002


 



[1] Studierea problemei apariţiei tell-urilor epocii bronzului în Bazinul Carpatic a fost posibilă cu sprijinul financiar acordat de Fundaţia Alexander von Humboldt (Bonn / Bad Godesberg). Mulţumirile mele se îndreaptă şi către profesorul Bernhard Hänsel care mi-a sugerat şi îndrumat cercetarea acestui subiect. Ca întotdeauna în ultimul timp, cu sfaturi utile, observaţii critice şi încurajări, au stat alături de mine Tudor Soroceanu, Nikolaus şi Rodica Boroffka. O variantă, evident prescurtată, a acestui articol a fost prezentată la simpozionul internaţional dedicat problemelor epocii bronzului din Bazinul Carpatic organizat de către dr. C. Kacsó în octombrie 2001 la Baia Mare. Se cuvine să-i mulţumesc şi colegului şi prietenului Sabin Adrian Luca pentru sprijinul acordat în vederea publicării, în revista pe care o conduce, a acestei serii de articole dedicate problematicii tell-urilor preistorice.

[2] Jankuhn 1977. Trebuie precizat că „Settlementarchaeology” sau „Siedlungsarchäologie” sunt domenii de cercetare care au fost definite ca atare încă din anii ’50, atât de către specialişti americani cât şi europeni. Despre concepte ca „arheologia habitatului” şi „arheologia mediului înconjurător” sau „arheologia peisajului arheologic” voi publica, separat, un studiu.

[3] Până în prezent au fost editate zece volume din seria Mgyarország régészeti topográfiája. Informaţii generale cu privire la tell-urile neolitice şi din epoca bronzului se găsesc în volumele 5-7 (MRT 5; MRT 6; MRT 7). Cercetarea de teren şi descoperirea de noi tell-uri a fost o preocupare constantă din partea unor specialişti maghiari printre care se remarcă J. Makkay (Makkay 1957, p. 21 sqq.), N. Kalicz (Kalicz 1968), Zs. Miklós (Miklós 1982), G. Nováki şi Gy. Sándorfi (Nováki şi colab. 1979; Nováki, Sándorfi 1992), etc.

[4] Pentru vestul României, areal unde se concentrează marea majoritate a tell-urilor, s-au publicat repertoriile arheologice ale judeţelor Arad (Repertoriul arheologic al Mureşului inferior. Judeţul Arad, în Bibliotheca historica et archaeologica Banatica, XXIV, Timişoara, 1999) şi Bihor (Repertoriul monumentelor naturii, arheologice, istorice, etnografice, de arhitectură şi artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974), precum şi cel al zonei Carei (Németi 1999). Astfel de lucrări monografice nu se cunosc pentru Slovacia. Pentru Serbia continuă să rămână de „actualitate“ repertoriul publicat în 1951 de către regretaţii M. şi D. Garašanin (Garašanin, Garašanin 1951).

[5] Sherratt 1982, p. 287 sqq.; Sherratt 1983a, p. 13 sqq.; Sherratt 1983b, p. 155 sqq.

[6] Chapman 1994, p. 79 sqq.; Chapman 1997a, p. 139 sqq.; Chapman 1997b, p. 137 sqq. Vezi şi lucrările lui Gillings 1997, p. 163 sqq.; Shiel 1997, p. 181 sqq.; Willis 1997, p. 193 sqq.

[7] Hänsel, Medović 1991, p. 45 sqq.

[8] Falkenstein 1998.

[9] Bökönyi 1992; Vaday 1996.

[10] Bóna, Nováki 1982, p. 17 sqq.; Kalicz, Raczky 1984, p. 85 sqq.; Máthé 1984, p. 137 sqq.; Raczky şi colab. 1997, p. 34 sqq.; Lazarovici şi colab. 2001; etc.

[11] Kalicz 1968, p. 129 sqq.; Máthé 1988, p. 27 sqq.; Bóna 1991, p. 73 sqq.; etc.

[12] Makkay 1982, p. 104 sqq.; Kalicz 1986, p. 127 sqq.; Kalicz, Raczky 1987a, p. 11 sqq.; etc.

[13] Tompa 1937, p. 27 sqq.

[14] Márton 1912, p. 175 sqq.

[15] Limitele geografice ale acestui areal sunt marcate la V de râul Morava, Câmpia Vienei şi estul Munţilor Alpi; la S de râul Sava, Dunărea până la Porţile de Fier şi Carpaţii Meridionali; partea estică şi nordică urmează culmile Carpaţilor Orientali şi cele ale Carpaţilor Vestici (Schönenberg 1971, p. 186 sqq.). Atunci când am folosit noţiunea de sud-estul Europei Centrale (utilizată de altfel de către mai mulţi specialişti, vezi Gogâltan 1999, p. 14, n. 22 cu bibliografia) m-am referit la un spaţiu cuprins între estul Austriei, estul Cehiei, nordul Slovaciei, sudul Poloniei, sud-vestul Ucrainei, vestul României, nordul Jugoslaviei şi Croaţiei şi nord-estul Sloveniei.

[16] Childe 1929, p. 259 sqq.

[17] Ultimul exemplu este chiar V.G. Childe (Childe 1929, p. 216, 263 sq., 294 sq., 368, 4169.

[18] Tompa 1937, p. 62, 65, 69, 72 etc.

[19] Gogâltan 2002, p. 11 sqq. Pentru varianta în limba română vezi Gogâltan 2003b, p. 45 sqq.

[20] O prezentare generală a apariţiei tell-urilor în estul Ungariei poate fi găsită la Chapman 1997b, p. 148 sqq. Date sintetice despre tell-urile neolitice din Bazinul Carpatic mai nou la Gogâltan 2003a. În ceea ce priveşte tell-urile epocii bronzului, un scurt istoric al cercetărilor a fost publicat de către Kovács 1988, p. 17 sqq. sau Gogâltan 2002, p. 16 sqq. Cele mai recente luări de poziţie sunt studiile lui  Bóna 1992, p. 9 sqq. şi David 1998, p. 231 sqq. Pentru tehnica de construcţie a locuinţelor în neoliticul şi eneoliticul sud-estului Europei, poate fi consultată lucrarea lui Lichter 1993.

[21] Datele absolute folosite pentru diversele etape cronologice ale istoriei Orientului Apropiat au fost preluate din lucrarea lui H.J. Nissen (Nissen 1999, p. 15 sqq.). Trebuie precizat că în alte sinteze, şi citez doar pe cele relativ recente, există alte repere cronologice (vezi de exemplu Roaf 1991; Stager 1992, p. 22 sqq.; Porada şi colab. 1992, p. 77 sqq.; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 204). 

[22] Lloyd 1963, p. 16 sq.

[23] Date sintetice cu privire la cele mai importante tell-uri ale Orientului Apropiat pot fi găsite în monografia colectivă : Atlas des sites du Proche Orient (Hours şi colab. 1994).

[24] Masson 1972, p. 265 sqq.; Masson, Sarianidi 1972, p. 47 sqq. (Anau), 56 sqq. (Kara depe, Namazga), etc.

[25] Mackay 1938 (Mohenjo-daro); Allchin, Allchin 1968, p. 101 sq. (Kili Ghul Mohammad), 104 sqq. (Mundijak), etc.; Agrawal 1971, p. 18 sq. (Pirak Damb), 22 sq. (Rajasthan), etc.; Sankalia 1974, p. 342 sqq. (de exemplu Kalibangan - cultura Harappa); Dani 1994, p. 450, 452 sq.

[26] Adams 1966, p. 33 sqq; Nadaillac 1969, p. 80 sqq. (reeditarea lucrării din 1885); Fiedel 1987, p. 160 sqq; Zeidler 2001, p. 4 sq.

[27] Dintre ultimele sinteze vezi: Parzinger 1993, p. 367 sqq.; Todorova, Vajsov 1993, p. 26 sqq.; Korkuti 1995, p. 29 sqq.; Alram-Stern 1996, p. 109 sqq.; Bailey 2000, p. 42 sqq.

[28] Yakar 1991, p. 9 sqq.; Balkan-Atli 1994, p. 17 sqq.; Esin 1999, p. 14 sq.; Belfer-Cohen, Bar-Yosef 2000, p. 19 sqq.

[29] Rosenberg 1999, p. 25 sqq.; Rosenberg, Redding 2000, p. 39 sqq.

[30] Benz 2000, p. 102 sqq.

[31] Benz 2000, p. 108 sqq.

[32] Çambel 1981, p. 531 sqq.; A.Özdoğan 1999, p. 35 sqq. Ultimele date absolute pot fi găsite la Gérard, Thissen 2002, p. 328.

[33] Balkan-Atli 1994, p. 61 sqq.; Inci Ertürk 1999, p. 160, fig. 3.

[34] Hauptmann 1999, p. 70 sqq.

[35] O sinteză asupra perioadei de trecere de la epipaleolitic la neoliticul timpuriu în Levant, a fost relativ recent publicată de către D. Schyle şi H.-P. Uerpmann (Schyle, Uerpmann 1996, mai ales p. 242 sqq.).

[36] Cauvin 1978, p. 28 sqq.; Cauvin 2000, p. 34 sqq. A. Caubet şi P. Pouyssegur datează PPNA între cca. 9500-8700 î.Chr. (Caubet, Pouyssegur 1998).

[37] Mellaart 1975, p. 42 sqq.; Maisels 1990, p. 82 sqq.; Aurenche, Kozlowski 1999, p. 46 sqq.; Byrd 2000, p. 74 sq.

[38] Kenyon 1981, p. 1.

[39] Cauvin 2000, p. 93 sqq. Plasarea unor aşezări, ca cele de la Jerichon sau Çatal Hüyük, pe rutele comerciale ale caravanelor a contribuit, esenţial, la înflorirea lor timp de milenii (Helck 1979, p. 2 sq.).

[40] Mellaart 1965, p. 32 sqq.; Mellaart 1967, p. 19 sqq.

[41] Kenyon 1957,  p. 51 sqq.; Kenyon 1960, p. 39 sqq.; Kenyon 1981, p. 6 sqq.

[42] Mellaart 1967, p. 21; Maisels 1990, p. 78 sqq.; Eichmann 1991, p. 46 sqq.; Mellaart 1994, p. 427; Byrd 2000, p. 75 sq.

[43] Gebel 1984, p. 46 sqq.

[44] Braidwood, Howe 1960, p. 25 sqq.; Singh 1974, p. 116 sqq.; Schyle, Uerpmann 1996, p. 681 sqq.

[45] Braidwood  1983, p. 155 sqq.

[46] Mellaart 1965, p. 47 sqq.; Mellaart 1994, p. 429 sqq.; Aurenche, Kozlowski 1999, p. 70 sqq.

[47] Mellaart 1994, p. 433 sq.

[48] Mellaart 1970, p. 3 sqq.; Eichmann 1991, p. 31 sqq.; Duru 1996, p. 50 sqq.

[49] Noile datări 14C pot fi găsite la: Cessford 2001, p. 717 sqq.

[50] Mellaart 1967, p. 30 sq., 49 sqq.; Eichmann 1991, p. 41 sqq.; Mellaart 1994, p. 434; Hodder 1996a; Hodder 1996b, p. 43 sqq.; Hodder 2000.

[51] Danişman 1972, p. 506.

[52] Yakar 1991, p. 254 sqq.

[53] Cauvin 1972, p. 47 sqq., fig. 10.

[54] Vezi de exemplu tabelele comparative publicate de către: Brukner 2000, tab. 1 pentru debutul neoliticului; Lichardus 1991, fig. 1 referitor la epoca cuprului/eneolitic; Gogâltan 1998, fig. 1 pentru epoca bronzului; sau Gumă 1993, fig. 2 cu privire la prima epocă a fierului.

[55] Vezi Kalicz, Raczky 1987a, p. 30 sau varianta în limba germană Kalicz, Raczky 1990, p. 31; Raczky 1988, fig. 37; Pavúk 1990, fig. 1; Raczky 1991, fig. 8; Paul 1992, tab. 2; Parzinger 1993, p. 253 sqq., Beilage 1; Raczky 1995b, fig. 1; Kalicz 1998c, p. 136; Lichter 2001, fig. 2; Brukner 2002, Abb. 1a.; Kalicz 2002, p. 377 sqq.

[56] Cele mai recente luări de poziţie pentru Transilvania, unde poate fi găsită şi bibliografia problemei, la Luca 2001a, p. 95 sqq.; Draşovean 2002, p. 57 sqq. Citez şi lucrări în limbi de circulaţie internaţională: Draşovean 1997, p. 54 sqq.; Luca şi colab. 2000, p. 1 sqq.; Luca 2001b, p. 123 sqq.; Luca, Pinter 2001, p. 81 sqq.

[57] Pentru datele absolute referitoare la cronologia neoliticului, eneoliticului şi epocii bronzului din Bazinul Carpatic m-am bazat pe următoarele lucrări: Breunig 1987, p. 101 sqq., fig. 49; Waterbolk 1988, p. 117; Gläser 1991, p. 53 sqq.; Horváth 1991, 259 sqq.; Ehrich, Bankoff 1992, p. 375 sqq.; Horváth, Hertelendi 1994, p. 111 sqq.; Mantu 1995, 213 sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, fig. 1; Mantu 1997, p. 97 – tabel cronologic; Mantu 1998, fig. 51; Obelic şi colab. 1999, p. 235 sqq.;  Mantu 1999, tab. 3; Gogâltan 1999, 54 sqq. (cu literatura mai veche pentru epoca bronzului); Mantu 2000, p. 75 sqq; Bem 2001, 25 sqq.; Whittle şi colab. 2002, p. 63 sqq.

[58] Sherratt 1982, p. 290 sqq; Willis, Bennett 1994, p. 327 sqq.; van Andel, Runnels 1995, p. 485 sqq.

[59] Kordos 1987, p. 12 sq., fig. 2-3; Járai-Komlódi 1987, p. 43 sq.

[60] Willis şi colab. 1995, p. 42 sq.

[61] Willis 1994, p. 786; Willis şi colab. 1995, p. 44; Cârciumaru 1996, p. 9 sqq.; Willis 1997, p. 202 sq.; Willis şi colab. 1998, p. 108 sq.; Sümegi 2001, p. 29 sqq.; Sümegi, Kertész 2001, p. 405 sqq.

[62] Mai nou: Lazarovici, Maxim 1995, p. 42 sq., 199 sqq.; Nica 1995, p. 11 sqq.; Kalicz 1998a, p. 257; Lazarovici 2000a, p. 274 sq.; Whittle şi colab. 2002, p. 63 sqq., cu literatura problemei.

[63] D. Srejović este unul dintre cercetătorii care s-au opus constant teoriei imigraţioniste, considerând că evoluţia locală a unor comunităţi, ca cele de la Lepenski Vir, spre cultura Proto-Starčevo şi mai apoi Starčevo, a stat la baza neolitizării Bazinului Carpatic (Srejović 1973, p. 252 sqq.; Srejović 1993, p. 269 sqq.). Printre ultimele sinteză referitoare la cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir din zona Porţilor de Fier citez: Radovanović 1996; Boroneanţ 2000, p. 97 sqq.; Chapman 2000, p. 190 sqq.; Radovanović 2000, p. 330 sqq.

[64] Lazarovici 1996, p. 22; Kalicz 1998a, harta 1.

[65] Ammerman, Cavalli-Sforza 1984, p. 6, 71 sqq.

[66] van Andel, Runnels 1995, p. 481 sqq.

[67] Srejović 1969; Srejović 1972.

[68] Srejović, Letnica 1978.

[69] Boroneanţ 1973, p. 6 sqq.; Boroneanţ 2000, p. 97 sqq.

[70] Bartosiewicz şi colab. 2001, p. 17, fig. 1, 20.

[71] Bolomey 1973, p. 41 sqq. În acest sens se pronunţă Al. Bolomey, atunci când analizează materialul osteologic de la Icoana.

[72] Bonsall şi colab. 1997, p. 50 sqq.; Whittle şi colab. 2002, p. 91 sqq.; Borić 2002, p. 1030 sq.

[73] Srejović 1972, p. 35 sqq. Este necesar să precizez că I. Radovanović, în lucrarea sa de doctorat, a propus o nouă interpretare a stratigrafiei de aici: Lepenski Vir I având, de exemplu, doar trei faze (Radovanović 1996).

[74] O nouă discuţie şi propuneri de reconstituire la: Borić 2002, p. 1031 sqq.

[75] La aceasta se poate adăuga şi folosirea aceluiaşi spaţiu pentru înmormântarea defuncţilor.

[76] Chapman 2000, p. 194.

[77] Garašanin 1959, p. 6. Pentru I. Hodder în cultura Körös şi Criş nu există tell-uri, dar “some occupation layers are up to 3 m thick”. Ca referintă bibliografică este citată lucrarea Kristinei Kosse din 1979 (Kosse 1979), unde de astfel nu există nici o informaţie de acest gen (!) (Hodder 1990, p. 50). Referitor la cartea lui Hodder, care îşi propunere să ofere o imagine a domesticirii=neolitizării Europei, întreaga analiză a “domus”-ului din sud-estul Europei este superficială şi se rezumă doar la impresiile autorului despre ceva care “came about through my haphazard experience of the data” (!) (Hoddor 1990, p. 44 sqq.).

[78] Karmanski 1975; Karmanski 1990.

[79] Todorova 1989, p. 11 sq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 121 sq.

[80] Nicolov şi colab. 1992, p. 221 sqq.; Nicolov 1992, cu literatura mai veche.

[81] M.Özdoğan 1998, p. 435 sqq.

[82] Prendi 1976, p. 50 sqq.

[83] Pyke, Yiouni 1996, cu literatura mai veche.

[84] Gimbutas şi colab. 1989.

[85] Milojčić şi colab. 1962.

[86] Brukner 1997, p. 243 sqq., cu literatura mai veche. Rezultate mai târzii (între 6000 şi 5500 î.Chr.) au fost obţinute de către Whittle şi colab. 2002, p. 109, 114.

[87] Nica 1977, p. 13 sqq.; Lazarovici 1979, p. 25 sqq.; Horváth 1989, p. 15 sqq; Kalicz 1990, p. 39 sqq. Pentru situaţia din nordul Croaţiei vezi: Minichreiter 1992, p. 11 sqq. (Cernička Sagovina, Pepelane etc.) sau mai nou Minichreiter 2001, p. 199 sqq.

[88] Vlassa 1976, p. 72 sqq.

[89] Lazarovici, Maxim 1995, p. 63 sqq.

[90] Paul 1995, p. 35.

[91] Paul 1989, p. 4 sqq.

[92] Aşezările de la Dudeştii Vechi [Beşenova Veche] (Movila Mare, Bucova IV, Bucova VI), cercetate la începutul secolului al XX-lea de către Kislégi Nagy Gyula (Kisléghi 1911, p. 147 sqq.) şi considerate a fi tell-uri aparţinând culturii Starčevo-Criş (Lazarovici 1979, p. 187, nr. 8), aşteaptă răspunsul cu privire la încadrarea lor în această categorie de habitat. Noile săpături iniţiate de către D. Ciubotaru vor lămuri această problemă.

[93] Nandris 1970, p. 59 sqq.; Barker 1975, p. 85 sqq.; Sherratt 1980, p. 313 sqq.; Sherratt 1983a, p. 17 sqq.; Bailey şi colab. 2002, p. 352 sq.

[94] Simoska, Sanev 1975, p. 25 sqq.

[95] Gimbutas 1976.

[96] Azmašga Mogila lângă Stara Zagora (Georgiev 1965, p. 6 sqq.; Dennell 1978, p. 113 sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 133 sqq.), Banjata (Kapitan Dimitrievo) (Georgiev 1961, p. 53 sqq.; Nicolov şi colab. 1999), Čavdar (Dennell 1978, p. 82 sqq.; Georgiev 1981, p. 63 sqq.), Karanovo (Georgiev 1961, p. 48 sqq.; Hiller, Nikolov 1997, cu literatura mai veche), Rakitovo (Macanova 2000, p. 59 sqq.) etc.

[97] Fikirtepe (Bittel 1969, p. 1 sqq.), Ilıpınar (Roodenberg 1999, p. 193 sqq., cu literatura mai veche).

[98] Achilleion (Gimbutas şi colab. 1989), Argissa Magula (Milojčić şi colab. 1962), Otzaki Magula (Mottier 1981; Milojčić 1983a).

[99] Kosse 1979, fig. 1a, p. 147.

[100] Generalităţi la: Oppenheim 1931; Mellaart 1966, p. 15 sqq.; Mellaart 1994, p. 435 sq; Nissen 1999, p. 29 sqq.; Byrd 2000, p. 80 sqq.

[101] Lloyd, Safar 1945, p. 255.

[102] Munchajev, Merpert 1971, p. 23 sqq.; Merpert, Munchaev 1973, p. 93 sqq.; Merpert, Munchaev 1987, p. 1 sqq., cu literatura mai veche.

[103] Am păstrat numărătoarea nivelurilor conform rapoartelor din 1971 şi 1973. Acestea corespund nivelurilor 12 şi 11 din raportul publicat în 1987.

[104] Oppenheim 1931.

[105] Schmidt 1943, p. 121 sqq.; Langenegger 1950, p. 3.

[106] Gut 1995, p. 9 sqq.

[107] Mortensen 1970, p. 17 sqq.

[108] Mellaart 1975, p. 149 sqq.; Burney 1977, p. 50 sqq.; Lloyd 1978, p. 67 sqq.

[109] Moore şi colab. 1975, p. 50 sqq.

[110] Oates 1972, 302 sq., fig. 1.

[111] Kirkbride 1972, p. 3.

[112] Kirkbride 1972, p. 3 sqq.

[113] Bökönyi 1973, p. 9 sq.

[114] Kirkbride 1973, p. 1 sqq.; Kirkbride 1975, p. 3 sqq.

[115] Kirkbride 1974, p. 92.

[116] Mellaart 1965, p. 64 sq.; Burney 1977, p. 36 sq.

[117] Yakar 1994, p. 74.

[118] Mellaart 1966, p. 39 sqq.; Mellaart 1994, p. 436 sq.

[119] Nissen 1999, p. 30.

[120] Watkins 1987, p. 225.

[121] Ezero (Georgiev şi colab. 1979; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 137 sqq.), Karanovo (Hiller, Nikolov 1997, cu literatura mai veche), Kazanlăk (Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 136 sq., cu literatura mai veche) etc.

[122] Aşağı Pınar (Parzinger, Özdoğan 1996, p. 20 sqq.), Ilıpınar (Roodenberg 1999, p. 193 sqq., cu literatura mai veche), Yarimburgaz (Özdoğan şi colab. 1991, p. 59 sqq.).

[123] Obre I (Benac 1973, p. 327 sqq.).

[124] Otzaki-Magula (Mottier 1981; Milojčić 1983a), Sesklo (Wijnen 1981; Alram-Stern 1996, p. 319 sqq., cu literatura mai veche).

[125] Paradimi (Bakalakis, Sakellariou 1981).

[126] Kalicz, Makkay 1977, p. 64 sqq.

[127] Acest tip de arhitectură, cu pereţii locuinţelor realizaţi doar din lemn, este o constantă în preistoria sud-estului Europei. Vezi despre aceasta mai nou Lichter 1993, p. 51 sqq.; Hiller 2001, p. 245 sqq.

[128] Vasić 1932; Vasić 1936a; Vasić 1936b; Vasić 1936c. Noi verificări stratigrafice au avut loc între 1978-1980 (Stevanović, Jovanović 1996, p. 193 sqq.) şi 1980-1984 (Ćelić 1984). Chiar dacă se află pe malul drept al Dunării, am considerat acest sit ca aparţinând realităţilor culturale ale Bazinului Carpatic.

[129] Chapman 1981, p. 6 sqq.; Chapman 2000, p. 203 sqq. O nouă analiză a locuirii vinčiene din tell-ul eponim a fost făcută, în lucrarea sa de habilitare, de către W. Schier (Schier 2001, p. 371 sqq.).

[130] Tasić 1984a, p. 69 sqq.; Jevtić 1986, p. 135 sqq.

[131] Tasić 1984b, p. 76 sqq.

[132] Marjanović-Vujović 1984, p. 131 sqq.

[133] Luca 1998, cu literatura mai veche.

[134] Luca 1998, p. 17 sqq.

[135] Makkay 1991, p. 322; Kalicz 1998b, p. 307.

[136] Szénászky 1977, p. 216 sqq.

[137] Trogmayer 1957, p. 19 sqq.; Makkay 1982, p. 60, n. 120, cu completări bibliografice.

[138] Goldman, Goldman-Szénászky 1991, p. 197 sq., cu literatura mai veche.

[139] Generalităţi cu privire la aşezărilor acestei culturi vezi în catalogul publicat de către Korek, Patay 1958, p. 3 sqq.; sau la Lichardus 1974, p. 18 sq.

[140] Kalicz, Makkay 1977, p. 64, 68 sqq., 122, nr. 36, cu literatura mai veche.

[141] Vaday şi colab. 1999.

[142] Vértesalji 1984, p. 160.

[143] Vértesalji 1984, p. 163, Karte 4.

[144] Generalităţi la: Burney 1977, p. 53 sqq.;  Lloyd 1978, p. 41 sqq.; Woolley 1982; Heinrich 1982, p. 23 sqq.; Vértesalji 1984, p. 159 sqq.; Voigt 1985; Margueron 1987, p. 349 sqq. ; Forest 1987, p. 385 sqq.; Roaf 1991, p. 51 sqq.; Nissen 1999, p. 33 sqq.

[145] Lloyd, Safar 1947, p. 84 sqq.; Lloyd, Safar 1948, p. 115 sqq.

[146] Safar şi colab. 1981.

[147] Safar şi colab. 1981, p. 30, 44 sqq.

[148] Schmidt 1974, p. 173 sqq., Abb. 1. În opinia lui J.-D. Forest nu este vorba despre două temple, aşa cum a fost  publicat de către J. Schmidt, ci doar de unul singur (Forest 1987, p. 394).

[149] Speiser 1935; Speiser 1937, p. 2 sqq.; Tobler 1950.

[150] Speiser 1937, p. 3 sqq., fig. 3-4; Tobler 1950, p. 6 sqq.; Heinrich 1982, p. 29 sqq.; Forest 1987, 404 sqq.

[151] Tobler 1950, p. 30 sqq., pl. XII, XXXVIIIb. La Speiser 1937 apar dimensiunile de 8,50 x 12,25 m iar la Forest 1987 de 8,60 x 11,80 m.

[152] Excepţie face aşa numita „Round House“ de la Tepe Gawra. Vezi mai jos.

[153] Heinrich 1982, p. 23 sqq.; Forest 1987, p. 389.

[154] Lloyd, Safar 1943, p. 137.

[155] Lloyd, Safar 1943, p. 149. În realitate este de vorba despre o construcţie cu etaj, grosimea deosebită a pereţilor fiind necesară pentru susţinerea unei suprastructuri din lemn şi cărămidă (Forest 1987, p. 398 sq.).

[156] Margueron 1987, p. 349 sqq. ; Forest 1987, p. 385 sqq.

[157] Un sit aflat la poalele Munţilor Zagros, având dimensiunile de 190 x 150 m, trei orizonturi de locuire şi o depunere arheologică de până la 6 m (Jasim 1985, p. 16 sqq.).

[158] Margueron 1987, p. 360 sqq.

[159] Tobler 1950, p. 17 sq., 20 sqq, Pl. VI-VII, XXXIV-XXXV.

[160] Chapman 1997b, p. 146 sqq.

[161] Lazarovici şi colab. 2001, cu literatura mai veche.

[162] Lazarovici şi colab. 2001, p. 197 sqq.

[163] Lazarovici şi colab. 2001, p. 105 sqq.

[164] Rus, Lazarovici 1991, p. 87.

[165] Lazarovici şi colab. 2001, p. 68 sqq.

[166] Lazarovici 2000b, p. 38 sqq.

[167] Despre acest complex arheologic, mai nou: Maxim 1999, p. 69 sqq.; Lazarovici 2000b, p. 35 sqq. Citez şi critica adusă de către S. A. Luca (Luca 2001a, p. 125 sqq.).

[168] Berciu, Berciu 1949, p. 1 sqq.; I. Berciu 1968, p. 53 sqq.; Paul 1981, p. 206 sqq., Abb. 11; Paul 1992, p. 26 sqq.

[169] Vlassa 1963, p. 485 sqq.

[170] Chapman 1981, p. 45; Parzinger 1993, p. 36 sq., p. 369, nr. 35.

[171]Parzinger 1993, p. 369, nr. 36. Anterior, J. Makkay s-a opus, pe bună dreptate, încadrării acestei aşezări în categoria tell-urilor (Makkay 1991, p. 324).

[172] Luca 2001a, p. 37 sqq.

[173] Horváth 1987, p. 31 sqq., cu literatura mai veche.

[174] Korek 1987, p. 47 sqq., cu literatura mai veche.

[175] Hegedűs, Makkay 1987, p. 85 sqq., cu literatura mai veche.

[176] Popescu 1956, p. 89 sqq.

[177] Raczky 1987, p. 61 sqq., cu literatura mai veche; Raczky 1995a, p. 80, 82.

[178] Horváth 1987, p. 33.

[179] Alte date privind dimensiunile tell-urile neoliticului târziu din Ungaria pot fi găsite la: Raczky şi colab. 1985, p. 253. Astfel, după M. Seleanu, acestea acoperă la Dévaványa „Sártó“ circa 12 ha, 11 ha la Szegvár „Tűzköves“, circa 8 ha la Hódmezővásárhely „Kökénydomb“, circa 6 ha la Szarvas „Botanikus“. Există însă şi tell-uri de dimensiuni mai mici ca Szeghalom „Kovácshalom“ (circa 1,7 ha), Vésztő „Mágor“ (circa 1 ha), Tápé-Lebő „Felsőhalom“ (circa 0,8 ha). Alte date, în parte contradictorii, au fost publicate de : Makkay 1991, p. 322.

[180] Horváth 1988, p. 145 sqq. Şanţul de formă eliptică, construit între fazele evolutive B şi A ale aşezării neolitice, înconjura o suprafaţă de 70 x 105 m şi avea o adâncime originară de 3 m (Horváth 1987, p. 36).

[181] Horváth 1987, p. 35 sqq.

[182] Kalicz 1995, fig. 1.

[183] Draşovean şi colab. 1996, p. 24 sqq.

[184] Korek 1989, p. 23 sqq.

[185] Pentru alţi specialişti, odată cu orizontul Vinča C=Vinča-Pločnik I (Luca 2001a, p. 97), cultura Petreşti (Maxim 1999, p. 100 sqq.) sau chiar ceva mai timpuriu, la începutul acelei grupe Gradac a culturii Vinča, (Garašanin 1995, p. 9 sqq.) am asista deja la apariţia eneoliticului (vezi şi Görsdorf, Bojadžiev 1996, fig. 1). Pentru a stabili totuşi un limbaj comun, atunci când discutăm problematica tell-urilor neolitice din Bazinul Carpatic, prefer să folosesc sistemul cronologic relativ potrivit căruia neoliticului târziu îi sunt caracteristice etapele culturii Vinča B2/C – D (Kalicz 1986, p. 127; Draşovean 1996, p. 25 sqq.; Lichter 2001, p. 156, fig. 72 – orizontul 4; Draşovean 2002, p. 68 sqq.). În privinţa folosirii unui sistem terminologic unic pentru zona balcano-panonică se pronunţa recent şi B. Brukner (Brukner 2002, p. 63).

[186] Brukner 1988, p. 19 sqq., cu literatura mai veche.

[187] Tringham şi colab. 1985, p. 425 sqq.; Tringham şi colab. 1992, p. 351 sqq.

[188] Lazarovici 1979, p. 204, nr. 64, cu literatura mai veche. Noi cercetări Fl. Draşovean (Draşovean 1996, p. 32 sq.).

[189] Radu 1978, p. 67 sqq.

[190] Cercetări Fl. Draşovean (Draşovean 1991, p. 61; Draşovean 1996, p. 33).

[191] Lazarovici 1979, p. 205, nr. 68, cu literatura mai veche. Noi săpături W. Schier şi Fl. Draşovean.

[192] Draşovean 1996.; Draşovean 1997, p. 55 sqq.

[193] Brukner 1982, p. 144 sq., fig. 6-8; Brukner 1990, p. 81, fig. 1.

[194] Cercetări Fl. Draşovean.

[195] Kalicz 1988, p. 11; Kalicz 1995, fig. 1.

[196] Kalicz 1986, p. 128; Kalicz 1998b, p. 314.

[197] Kalicz, Raczky 1984, p. 85 sqq.; Kalicz, Raczky 1987b, p. 105 sqq.

[198] Raczky 1998, p. 481 sqq.; Raczky 2000, p. 405 sqq.

[199] Luca 1997; Luca, Pinter 2001, p. 41 sqq.

[200] Paul 1992, p. 140, cu literatura mai veche. Vechile şi noile săpături au dus la identificarea unui strat de cultură preistoric de peste 3 m, cu cel puţin patru niveluri principale de locuire  începând cu fazele evoluate ale culturii Starčevo-Criş, fazele timpurii ale culturii Vinča, cultura Turdaş şi terminând cu o slabă locuire din prima epocă a fierului (Ciută, Gligor 1999, p. 56). Până în prezent au fost publicate doar sumare rapoarte de săpături care nu permit reconstituirea habitatului şi încadrarea cu siguranţă a acestui sit în categoria tell-urilor (citez ultimul raport din CCA. Campania 1999, Bucureşti, 2000, p. 56 sqq.).

[201] Paul 1967, p. 10 sqq.; Paul 1981, p. 203 sqq., Abb. 6-7.

[202] Paul 1965, p. 5 sqq.; Paul 1981, p. 205 sq., Abb. 9-10.

[203] Paul 1981, p. 201 sqq., Abb. 4-5; Paul 1992, p. 139 sq.

[204] Paul 1992, p. 35 sqq.

[205] Dimitrijević 1968, p. 24 sqq.

[206] Dimitrijević 1968, 21 sq.

[207] Dimitrijević 1968, p. 27.

[208] Dimitrijević 1968, p. 12 sqq.

[209] Budja 1989, p. 90 sqq.; Budja 1990, p. 127 sqq.; Parzinger 1993, p. 16 sq.; Budja 1995, p. 119 sqq.

[210] Dimitrijević 1969, p. 55, Abb. 4.

[211] Christescu 1932, p. 167 sqq.

[212] Berciu 1961, p. 363 sqq., cu literatura mai veche.

[213] Comşa 1972, p. 39 sqq.

[214] Berciu 1961, p. 488 sqq., cu literatura mai veche.

[215] Nestor 1928, p. 112 sqq.; Petrescu-Dîmboviţa 1944, p. 65 sqq.

[216] Morintz, Ionescu 1968, p. 105 sqq.

[217] Ştefan 1925, p. 138 sqq.; Dumitrescu 1986, p. 73 sq.

[218] Christescu 1925, p. 249 sqq.

[219] Dimov 1992, p. 124 sqq., cu literatura mai veche; Todorova 2002, cu literatura mai veche.

[220] Todorova 1982, p. 144 sqq.; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 145.

[221] Ivanov 1982, p. 166 sqq.

[222] Bailey şi colab. 1998, p. 373 sqq.

[223] Todorova 1982, p. 111 sqq.; Bailey 1996, p. 149 sqq., cu literatura mai veche; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 144 sqq.

[224] Todorova 1982, p. 80 sqq., cu literatura mai veche; Görsdorf, Bojadžiev 1996, p. 146 sq.

[225] Lichardus şi colab. 2000, p. 45 sqq., cu literatura mai veche.

[226] Georgiev 1961, p. 53 sqq.; Nicolov şi colab. 1999.

[227] Renfrew şi colab. 1986.

[228] Hauptmann 1981; Milojčić 1983b.

[229] Treuil 1992, cu literatura mai veche; Treuil, Tsirtsoni 2000, p. 213 sqq.

[230] Milojčić şi colab. 1976, p. 4 sqq.

[231] Hauptmann, Milojčić 1969.