|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvănean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IIISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2003 Autor: dana HRIB. pag.(pages): 193-212.
Individualizarea Florenţei în contextul
oraşelor Italiei secolului al XV-lea dana HRIB Summary Even
if the word risorgimento implies that the peninsula had had a prior existence
as a single nation, yet Italy was only a feeling as the reality showed
nothing like unity but divided cities, lordships and towns dominated by local
interests, external and internal divisions. Diversity was crucial; it was
encouraged by cross-cultural exchanges and this made Italy special in the
European context. In
the fourteenth and fifteenth centuries any definition considered Italian similar
with classical and Tuscan. Florence’s
metamorphosis from provincial town to urban metropolis, its economic life (guild
system, industry), its development as a maritime power, the communal status
and the changes that followed in the political life, the influence of
Church-State relation and the religious diversity made this Italian city
special. The preeminent role of Florence was given by the cultural life and
focused attention upon poets, humanists and artists in the light of civic
spirit and of the patriotism consciously nurtured. Epoca în care a
fost consacrat termenul risorgimento părea să îl considere
aplicabil, din punct de vedere istoric, unei sigure naţiuni. Aglomerare
de cetăţi, oraşe şi structuri politice aflate sub
conduceri cu orientări şi formaţii diverse, Italia nu desemna
în realitate altceva decât o stare de spirit. Pentru a ajunge în acest
ţinut, călătorul era nevoit să treacă Alpii dinspre
Europa nordică, să străbată Marea Adriatică şi
Marea Mediterană dinspre Africa de Nord şi Grecia. Un
căutător al complexităţii şi variaţiei nu ar fi
fost dezamăgit în eforturile acestei călătorii. Italia
desfăşura de la o comunitate la alta diferite forme de urbanizare,
de agricultură, diferite dialecte, calendare, coduri legislative, zile
de sărbătoare, unităţi de măsură şi monezi
în circulaţie. O crucială diversitate se manifesta
nestingherită de o parte şi de alta a Apeninilor, încurajată
de particularităţile anumitor oraşe sau regiuni, de
competiţia existentă între ele, de problema pretenţiilor teritoriale
ce putea fi întâlnită fără excepţie în toate laturile
Europei. Aparentă
cauză a diviziunii, pretenţia teritorială constituia,
alături de comerţ, unul dintre factorii mai puţin evidentei
unităţi a alăturării. Din punctul de vedere al
deschiderii europene, regiunea în care se aflau Savoia, Trent, Bolzano
şi Udine cuprindea alăturarea comunităţilor italiene,
germane şi franceze. În mod similar, în sud se
putea întâlni un activ amestec de influenţe franceze, aragoneze,
greceşti, catalane, evreieşti şi arabe. Călătorul,
fie el bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, era ambasadorul
diverselor medii culturale, iar o vastă reţea portuară oferea
acestuia avantajele unei călătorii în spaţiul italian cu mult
mai sigură şi mai uşoară în comparaţie cu
escaladarea munţilor. Cruciadele
deschiseseră drumuri nebănuite în faţa ochilor oamenilor din
întreaga Europă însă, potrivit lui J. Burkhardt[1],
chiar şi în timpul cruciadelor interesul italienilor pentru
călătorie fusese mai puternic decât al altor naţiuni.
Pelerinul, călător al spiritului, se dovedeşte a fi un pionier
în procesul descoperirii lumii, rămânând un element constant al acestei
descoperiri şi în perioada Renaşterii.[2]
Cu timpul, italianul secolului al XV-lea va folosi transportul pe apă nu
doar pentru un mai facil acces la oraşele italiene. El putea angaja
liniile comerciale maritime pentru a călători spre nord către
Bruges şi Ghent, spre vest către Barcelona, Valencia şi
Lisabona, spre est către Alexandria, iar spre sud către coasta
Africii. Italieni precum fraţii Polo, negustori veneţieni din
secolul al XII-lea, au trecut pustiul Mongoliei, ajungând la curtea
împăratului Chinei, aventurile acestei călătorii fiind
povestite de către Marco, fiul unuia dintre ei. În secolul al XV-lea,
sistemul marelui geograf egiptean Ptolemeu (secolul al II-lea d. Hr.) este
părăsit de savanţii renascentişti în favoarea doctrinei
matematicianului polonez Nicholaus Copernicus şi a convingerii că
pământul este rotund. La 1487, Pedro de Covilham, purtător al unei
scrisori de acreditare oferită de Casa de’Medici, pornea într-o
expediţie pe uscat al cărei scop era descoperirea Indiilor. Italia
este ţara care l-a dat pe Christofor Columbus, cel care descoperă
coasta Americii în 4 ianuarie 1493, în favoarea coroanei Spaniei. La
sfârşitul secolului al XV-lea, italienii aveau să afirme definitiv
enunţul vizionar al Genovezului: il mondo č poco.[3] Alături de
pelerin, comerciantul se afirmă drept unul dintre elementele decisive
ale dramaticului schimb inter-cultural al vremii. Numai actele bogatului
comerciant toscan Francesco Datini din Prato înregistrează folosirea
pentru comerţ a peste 3000 de nave diferite în perioada 1383-1411.[4]
Transmisia între diferite culturi devine şi prin obiectele
comerţului parte a experienţei renascentiste. Astfel, în anul 1499,
un comerciant din oraşul Candia călătoreşte spre Cipru
pentru a comanda un număr de şapte sute de icoane ale Maicii
Domnului cu Pruncul dintre care cinci sute urmau să fie pictate în stil
„latin” iar două sute în stil „grecesc”.[5]
Benefic sau dăunător, vastul fenomen al schimburilor culturale în
secolele al XIV-lea şi al XV-lea ne descoperă realitatea
insuficienţei resurselor locale italiene în raport cu dorinţa de
împlinire materială şi spirituală. Aceasta nu a împiedicat
însă ca tradiţiile patriotismului local să fie promovate în
continuare cu mândrie în timp ce comercianţii, artizanii, preoţii
şi pelerinii intrau în contact cu diverse culturi. Nu putem confirma
existenţa unui ideal popular al multiculturalismului. Secolul al XV-lea
italian continuă să fie dominat de anti-semitism, anti-islamism,
sclavie şi prejudecăţi etnice. Pe de altă parte, astfel
de schimburi nu au garantat contacte de durată
însă ele sunt de o foarte mare importanţă în analiza dinamicii
culturale ale acestei epoci, determinând permanenta interacţiune cu ceea
ce poate fi numit în mod generic italian, toscan sau florentin. Fenomen cu
consecinţe economice, psihologice, sociale şi artistice precise,
marea epidemie de ciumă din anul 1348 a inaugurat, potrivit unor
istorici, o perioadă de declin economic considerabil sau, potrivit altor
opinii istorice, o perioadă stimulativă în raport cu evoluţia
societăţii, datorită scăderii populaţiei. Aceasta a
dus la o mai largă ofertă pentru locuri de muncă stabile
şi la o creştere a salariilor, în consecinţă la
aşezarea premizelor unei înfloriri comerciale. Faptul că
societatea italiană era departe de a putea fi considerată
ideală este o realitate istorică de necontestat. Problemele acestui
spaţiu istoric rămân legate de o endemică dezordine
socială, provocată mai ales de competiţia apărută
între vechile elite şi clasa noilor îmbogăţiţi, de
revoltele care au măcinat la sfârşitul secolului al XIV-lea şi
începutul secolului al XV-lea Lucca, Siena, Perugia, Florenţa, Bologna
şi Ferrara din dorinţa muncitorilor de a avea o mai importantă
participare la guvernare şi datorită opoziţiei
cetăţenilor faţă de covârşitorul sistem al taxelor.
La toate acestea se adaugă instabilitatea politică strâns
legată de transformările petrecute în guvernarea unor seniorii din
nordul şi sudul Italiei sau a republicilor Italiei centrale. Singurul
oraş-stat care a păstrat o aparentă stabilitate în toată
această perioadă a fost Veneţia. Din punct de vedere politic, Italia
medievală cunoştea două tendinţe politice majore:
loialitatea faţă de Sfântul Imperiu Roman, reprezentată de gibellini
şi loialitatea faţă de papalitate, reprezentată de guelfi,
tendinţe afirmate definitiv la jumătatea secolului al XIII-lea.
Deşi făcuse diverse călătorii din Germania până în
Boemia, de la Milano până la Roma, împăratul se afla mai mult în
căutarea de subsidii, sub diverse aparenţe ceremoniale, decât în
căutarea posibilităţilor de intervenţie teritorială
în Italia. Pe de altă parte şi papalitatea se afla într-o
dificultate asemănătoare. Consemnat în afara teritoriului italian,
conducătorul Bisericii Apusului era din anul 1348 rezident al domeniului
de Anjou (achiziţionat prin cumpărare de la Giovanna de Anjou,
regină a Neapolelui), avându-şi sediul la Avignon Avignon. Scaunul
papal se va întoarce la Roma în anul 1377, în timpul pontificatului lui
Grigorie al XI-lea (1370-1378), producând în 1378 o diviziune în
Biserică prin alegerea simultană a doi papi, fenomen cunoscut sub
numele de Marea Schismă Apuseană. Conflictul pricinuit de interesele
partidelor de cardinali pro-francezi şi pro-italieni se va rezolva abia
în 1415, deşi papa s-a putut considera în deplinătatea drepturilor
sale romane abia din a cincia decadă a secolului al XV-lea. Între anii 1350
şi 1450, oraşele şi conducătorii individuali
încearcă să stabilească propria supremaţie
teritorială şi să creeze noi dominioane ceea ce marchează
epoca prin agitaţia cauzată de lipsa unei autorităţi
centrale. În această perioadă s-au format alianţe şi s-au
trasat noi graniţe prin pretenţiile la titlul de domn sau senior a
unor persoane precum Bernabo (mort la 1386) sau Gian Galeazzo Visconti (mort
la 1402) care au angajat mercenari din Italia şi din restul Europei
pentru a-i susţine în procesul de extindere a propriei influenţe.
Guvernările republicane sau de tip oligarhic erau de asemenea interesate
în expansiunea teritorială. Tensiunea financiară şi
militară a dus în jurul anului 1450 la alierea micilor dominioane cu,
sau sub directul control, a cinci state importante: Milano, Veneţia, Florenţa,
Roma şi Neapole însă, în ciuda aparentei dispariţii a
fragmentării, aceasta era departe de a fi în întregime eradicată.
Între anii 1450 şi 1500, interesele marilor oraşe au fost cele care
au definit direcţia politică şi economică a peninsulei,
până la data invaziei franceze, prin convenţiile presupuse de Pacea
de la Lodi. Semn al
stabilităţii peninsulare, semnarea Păcii de la Lodi în anul
1454 a reglementat recunoaşterea sferelor de influenţă a celor
cinci mari puteri italiene, cu atât mai mult cu cât stabilitatea
fiecărei puteri în parte era incertă din punct de vedere politic
şi economic. Căderea Constantinopolului în anul 1453 şi
ofensiva otomană sub conducerea lui Mehmed al II-lea Cuceritorul
(1451-1481) i-a determinat pe italieni să devină conştienţi
de propria vulnerabilitate precum şi de marele pericol al
continuării luptelor interne. În regatul Neapolelui, Alfonso de Aragon
(1395-1458) a reuşit să deţină controlul asupra capitalei
pentru mai puţin de zece ani, confruntându-se deopotrivă cu opoziţia
internă şi ameninţarea invaziei pretendenţilor rivali. În
Florenţa, Cosimo de’Medici (1389-1464) era în permanenţă
conştient de limitele recent dobânditei sale puteri ce nu se bucura de
un statut oficial. Aliatul său, noul duce al Milanului , Francesco
Sforza (1401-1466), nu era altceva decât un mercenar care, prin
căsătoria cu fiica ducelui Visconti, i-a luat acestuia titlul prin
forţă în anul 1450. În ceea ce priveşte celelalte două
seniorii, papa Nicholas al V-lea se concentra asupra recâştigării teritoriilor
papale din Italia centrală, mobilizându-se pentru ajutarea
creştinilor ameninţaţi de Imperiul Otoman, pe când senatul
Veneţiei încerca, sub aceeaşi ameninţare, să îşi
protejeze posesiunile pe uscat – terrafirma şi pe mare – rutele
comerciale. Pacea de la Lodi a
durat atâta timp cât toate cele cinci participante au beneficiat de ea,
neputând fi capabile să pună capăt luptelor interne. În anul
1471, aceleaşi puteri au semnat o extensie a tratatului deoarece şi
în ultimul sfert al secolului al XV-lea rămâne foarte evidentă
fragilitatea familiei conducătoare. Familia Sforza reuşeşte
să se afirme în Milano prin uciderea ducelui Galeazzo Maria (1444-1476).
În ceea ce priveşte Florenţa, Ferrante de Aragon – regele
Neapolelui şi al Italiei de sud este vinovat de majoritatea atacurilor
împotriva familiei de Medici, orientate împotriva lui Giuliano de’Medici
(1453-1478), nepotul lui Cosimo, şi a fratelui său Lorenzo
(1449-1492). Deşi perioada
cunoaşte un singur război major – cel dintre Ferrara şi
Veneţia, din anul 1481, fiecare guvern a încercat în
permanenţă să promoveze cât mai fructuos posibil propria
politică de expansiune teritorială. În aceste condiţii, toate
entităţile politice ale Italiei s-au arătat doritoare a intra
în alianţe cât mai pragmatice cu alte puteri între care se aflau regii
Franţei şi Burgundiei, Imperiul Roman de Apus, regii Ungariei,
conducătorii Serbiei şi ai Albaniei, sultanul Mehmed al II-lea
şi succesorul său Baiazid al II-lea (1481-1512). În ciuda faptului
că dezvoltarea flotei turceşti
a dus la debarcarea trupelor otomane în nordul Italiei la Friuli
(1475) şi în sudul Italiei, la Otranto (1480) – fapt ce făcea din
ce în ce mai auzite cererile pentru o nouă cruciadă, alianţele
cu sultanul şi reprezentanţii lui erau constant negociate pentru a
proteja rutele comerciale şi interesele teritoriale ale diverselor state
italiene. Cucerirea
Neapolelui între anii 1494 şi 1495 de către regele Charles al
VIII-lea al Franţei (1470-1498), a cărui familie angevină avea
drepturi tradiţionale asupra oraşului, s-a datorat în mare parte
şi pretenţiei de protejare a creştinilor în faţa invaziei
musulmane, găsindu-se în aceasta o puternică justificare a
intruziunii. În anul 1494, dorind să recreeze o republică
florentină veritabilă, facţiunea anti-mediceeană a
profitat de ocazie pentru a îl îndepărta pe Piero de’Medici (1472-1503).
În paralel, oraşele mai mici precum Novara şi Pisa au luptat
permanent pentru propria lor independenţă. * Ivindu-se deasupra
Florenţei, zorii Renaşterii au găsit prea puţine elemente
prin care acest oraş să fi fost îndreptăţit a se mândri
cu o individualitate accentuată. Afirmată încă din perioada
clasică, o caracteristică aparte a zonelor mediteraneene s-a
dovedit a fi stabilirea populaţiei în oraşe mai de grabă decât
în sate sau în cătune. În spaţiul specific civilizaţiei
italiene această caracteristică se transformă într-o
tradiţie ale cărei începuturi
se întorc până în vremea etruscilor. Conducerea romană,
esenţial municipală în instituţiile ei, s-a exercitat în
primul rând asupra aglomerării de oraşe din peninsulă.
Majoritatea comunităţilor urbane din Italia de nord şi
centrală se puteau mândri cu o istorie îndelungată şi cu
vechimea întemeierii lor. Insulele Veneţiei erau locuite încă din
timpurile romane, iar Verona sau Veronia era teritoriu roman încă din
anul 300 î. Hr. Bologna fusese întemeiată de etrusci, cei care o
numiseră Felsina, sub stăpânirea triburilor galice primind
denumirea de Bononia. În 189 î. Hr., romanii aşeză pe teritoriile
sale o colonie ce va înflorii în timpul lui Augustus. Tot în timpul lui
Augustus, Siena sau Saena devine colonie romană dintr-un oraş
etrusc. Bergamo sau Bergonum este de asemenea ridicat pe o fundaţie
etruscă. Spre deosebire de
oraşul vecin Fiesole care a fost întemeiat ca aşezare etruscă
în secolul al VII-lea î. Hr., Florenţa nu a luat fiinţă
până în vremurile romane, după cum afirmă şi Niccolň
Machiavelli în Istorie fiorentine: „Oraşul s-a
născut pe vremea Imperiului Roman şi a început să fie amintit de scriitori pe
vremea primilor împăraţi.”[6] În anul 59 î. H.,
veteranii armatei Lex Julia au fost răsplătiţi de
către Julius Caesar cu parcele de pământ fertil pe valea râului
Arno. Această primă aşezare a fost construită în forma
unui castru roman clasic, cuprinzând iniţial o arie teritorială
delimitată la nord de Via dei Cerretani de astăzi şi de Piazza
della Signoria la sud.[7]
La evenimentele care au determinat întemeierea Florenţei se referă
şi Benvenuto Cellini în Memoriile sale, legând începuturile
aşezării de numele ofiţerului roman Florentinus de Cellino –
strămoşul său, oferind totodată şi o explicaţie
a originii toponimului: „Rezultă din
cronicile antice, compilate de locuitori ai oraşului, oameni vrednici de o
adâncă crezare, că a fost înălţat după modelul
Romei. Acest lucru este evident
după vestigiile Colosseum-ului şi a băilor termale de lângă Sfânta
Cruce [...]. Julius Cćsar avea un foarte nobil ofiţer de prim rang în armata sa,
pe nume Florentinus de Cellino [...]. Florentinus avându-şi
cartierul mai jos de Fiesole, pe locul de astăzi al Florenţei, spre a fi în apropierea
râului Arno pentru facilităţile necesare armatei sale, toţi soldaţii sau
cei care aveau proiecte cu ofiţerul obişnuiau să spună
«să mergem la
Florenţa!» deopotrivă pentru că numele ofiţerului era Florentinus dar
şi pentru că locul în care îşi aşezase tabăra era
plin de flori.”[8] Dezvoltarea
coloniei romane a fost facilitată de vecinătatea privilegiată
a faimoasei Via Cassia – drumul care lega Roma de nordul Italiei. În primele
trei secole ale erei creştine, comunitatea a cunoscut o dezvoltare
considerabilă, transformându-se într-un important centru comercial.
Primele semne ale apariţiei creştinismului datează tot din
această perioadă, fiind asociate afluxului comercianţilor
sirieni şi având drept moment de referinţă martiriul Sfântului
Miniato, în anul 250. Căderea
Imperiului Roman a aruncat Florenţa într-o perioadă de
vulnerabilitate şi nesiguranţă, datorată asedierii
şi distrugerii sale de către diverse grupuri etnice, în haosul
şi confuzia vârstei migraţiilor. Până la relativa
perioadă de pace sub dominaţia lombardă (570), cetatea s-a
aflat în consecutiva stăpânire a goţilor şi bizantinilor. În
774 este cucerită de Carol cel Mare, devenind parte a ţinutului franc
Tuszien (Toscana), fiind iniţial guvernată de Lucca. În aceste
timpuri populaţia s-a dezvoltat cu repeziciune, iar comerţul a
reînflorit, ajungându-se ca în anul 854 Florenţa şi Fiesole să
formeze un singur comitat. Odată cu
mutarea rezidenţei sale de la Lucca la Florenţa, la anul 1000,
contele Hugo inaugurează perioada istorică a oraşului în care
pentru prima dată expresia artistică este martora creşterii
culturale prin realizările arhitectonice de excepţie ale
Protorenaşterii între care se numără Baptisteriul şi
Biserica San Miniato al Monte. Caracterizat de
evoluţia discontinuă a instituţiilor şi de încercarea de
stabilire a autorităţii centrale, Evul Mediu timpuriu afirmă
în persoana episcopului principalul moştenitor al puterii politice.[9]
Autoritatea acestuia s-a dovedit compatibilă cu supravieţuirea
sporadică a scheletului instituţiilor civice, determinând în acest
mod existenţa unei comunităţi de factură urbană,
delimitată din punct de vedere fizic de organizarea apărării
şi de conservarea zidurilor oraşului. Pentru perioada ce
precede secolul al IX-lea, istoria urbană a teritoriilor italiene se
confruntă cu o acută lipsă de documente. Totuşi, Daniel
Waley menţionează în lucrarea sa The Italian City- Republics
câteva documente prin care este atestată forma de organizare în aceste
teritorii: un edict din anul 643 al regelui lombard Rotharis care a conferit
o protecţie specială formei de organizare numită conventus
ante ecclesiam; disputa dintre cetăţenii şi
judecătorii Veronei şi biserica San Zeno pricinuită în secolul
al VIII-lea de problema construirii „zidurilor şi şanţurilor”;
două panegirice ale oraşului Milano şi unul al Veronei care
dovedesc existenţa unei forme de patriotism, în expuneri cu un
pronunţat caracter literar.[10]
Este evident faptul că Florenţa nu apare în nici unul dintre aceste
documente, fapt ce ar putea fi explicat şi de existenţa
fragmentară a acestora. Şi totuşi, semne ale unei
precocităţii civice cu manifestare în spaţiul florentin nu
apar nici în secolul al IX-lea sau în secolul următor. Începând cu
secolul al IX-lea, anumite evidenţe ale activităţii civice
desluşim în manifestările ce au dobândit denumirea generică de
conspiratio populi precum cea din 891 a cetăţenilor Modenei
împotriva episcopului lor, revolte similare întâlnindu-se la Turin în ultima
decadă a secolului al IX-lea sau Cremona în anul 924. Disputarea
graniţelor diocezane, precum în cazul Bologniei şi Modenei în anul
969, indicaţii ale unor întreprinderi diplomatice, afirmarea membrilor curţii episcopale şi a
laicilor de bună credinţă (boni homines) în funcţii
de conducere, sunt în egală măsură argumente în acest sens. În această
perioadă formativă, privilegiile imperiale acordate unor oraşe
asigură o mai fermă evidenţă a comunei de tip rudimentar.
Aceste privilegii primite de oraşe precum Genova (958, 1056), Cremona
(998), Mantua (1014), Ferrara (1055) conţin o tacită
recunoaştere a municipalităţii aflată în relaţie cu
slăbirea autorităţii imperiale, pe când pretenţiile
orăşenilor se aflau în directă legătură cu mai
cuprinzătoarea dispută dintre Biserică şi stat. A doua
jumătate a secolului al XI-lea a adus cu sine instalarea normanzilor în
sudul Italiei ceea ce a determinat fondarea unei monarhii puternice şi
inhibarea evoluţiei oraşelor republici în zonele sudice, mai ales
în Sicilia. Fără instituţii politice fixe, oraşele din
nordul şi centrul Italiei se bucurau din plin de independenţă,
informaţie transmisă şi de cronicarul german Otto, episcop de
Freising: „Ei [italienii]
sunt guvernaţi de voinţa consulilor mai de grabă decât de conducători”[11] În acelaşi spirit,
călătorul evreu Benjamin de Tudela nota în jurnalul său de
călătorii: „Ei [italienii] nu
au nici rege, nici prinţ să îi guverneze ci doar judecători aleşi de ei.”[12] Mărturiile de
mai sus oglindesc existenţa în secolele al XI-lea şi al XII-lea a
celor mai vechi forme italiene de autoritate, numite – ca o
reminescenţă clasică – consulate, din care ulterior vor evolua
comunele sau oraşele-republici. Cronologia consulatului cunoaşte
cele mai timpurii referinţe înainte de anul 1100: Pisa – 1081-1085, Asti
– 1095, Milano – 1097, Arezzo – 1098, Genova – 1099. Între anii 1100 şi
1125, instituţia consulatului este menţionată la Pistoia –
1105, Cremona – 1112-1116, Lucca – 1115, Bergamo – 1117, Bologna – 1123,
Siena – 1125. Înainte de jumătatea secolului al XII-lea sunt
menţionate consulatele oraşelor Piacenza, Mantua, Modena, Verona,
Florenţa şi Padova.[13] Cele dintâi semne
ale unor extensive dispute în interiorul Florenţei au apărut în a
doua jumătate a secolului al XII-lea, istoria oraşului fiind
umbrită pe tot parcursul secolului al XIII-lea de conflictul dintre
guelfi şi ghibelini. În timpul
secolului al XII-lea, oraşul a fost scena reformei bisericeşti dar
şi unul dintre punctele fierbinţi ale conflictului dintre papă
şi autoritatea seculară, cunoscut sub numele de Cearta pentru
Învestitură. Sub conducerea contesei Matilda (1046-1115) – în al
cărei castel de lângă Canossa Henry al IV-lea s-a predat papei
Grigorie al VII-lea la 1077 – florentinii întorc spatele împăratului
german, alegând alianţa cu
papalitatea. Iată cum descrie Machiavelli efectul avut de conflictul
dintre puterea spirituală şi cea seculară asupra vieţii
italienilor: „O parte dintre
italieni l-au urmat pe papă, iar alţii pe împărat; de unde s-a născut
sămânţa conflictelor dintre guelfi şi ghibelini, astfel
că de-abia încetaseră
cotropirile barbare, când Italia a şi început să fie
sfâşiată în războaie
interne. Henry a fost excomunicat şi astfel poporul său l-a constrâns să
vină în Italia şi să îngenuncheze, desculţ, în faţa
papei spre a-i cere iertare,
lucru care s-a întâmplat în anul 1082 (sic!).”[14] Gran Contessa, cum a fost
numită de către contemporanii săi, s-a dovedit un fervent
suporter al afirmării autorităţii oraşului, făcând
tot ce i-a stat în putinţă pentru a uşura drumul acestuia spre
independenţa politică. Astfel au fost numiţi doisprezece
consuli selectaţi din aristocraţia urbană şi cercurile
oamenilor de afaceri pentru a crea corpul administrativ sau Commune.
Acest corp era controlat de Consiliul celor o sută la care se
adăuga un ansamblu de cetăţeni reunit în cazul
deliberării deciziilor importante. Curând,
florentinii au început să ducă o politică de expansiune
şi pretenţii teritoriale, sub forma unor incursiuni armate, atacând
în 1125 Fiesole. Relevantă pentru politică de expansiune este
şi începerea construcţiei noului zid al oraşului în 1173,
încorporând pentru prima dată teritoriul aflat la sud de râul Arno. Tot
secolul al XII-lea va aduce şi schimbări radicale în aspectul
oraşului. La mijlocul acestui secol, silueta cetăţii era definită
de aproximativ 170 de turnuri, raţiunea construirii lor fiind în primul
rând de natură defensivă. Impulsul creativ va găsi mai multe
forme de concretizare în secolul al XIII-lea prin construirea bisericilor
Santa Maria Novella (1246) şi Santa Croce (cca. 1295) alături de
clădiri de interes civic precum, Palazzo del Podestŕ (început în anul
1295) şi Palazzo Vechio (cca. 1300). De asemenea, în secolul al XIII-lea
a fost începută construcţia catedralei Santa Maria del Fiore. Începutul
procesului care transformă Italia nordică şi centrală
dintr-o regiune nepopulată şi nedezvoltată, medievală, cu
state ecleziale, mlaştini şi păduri, într-o regiune
aglomerată şi implicată economic, are loc în secolul al X-lea.
Cea mai importantă schimbare este creşterea populaţiei care se
estimează a se fi dublat între secolele al X-lea şi al XIV-lea.[15]
Largi arii de teren inundabil şi mlaştini, aflate mai ales pe valea
râului Po, au fost asanate şi cumpărate pentru ferme, ceea ce a dus
la dezvoltarea unor noi oraşe şi sate. Schimbul de grâu, ulei,
sare, alimente, textile şi produse ale artizanatului local, dezvoltarea
băncilor şi a sistemului de credite au dus la creşterea
standardelor de viaţă. Situarea geografică a peninsulei,
facilităţile oferite transportului de mărfuri de comunicarea
râului Po cu lagunele veneţiene au dus la dezvoltarea comerţului de
lungă distanţă. În scurt timp, reţeaua comercială a
teritoriilor italiene cuprindea oraşe precum Pavia – aflată în relaţii
comerciale cu negustorii de dincolo de Alpi şi veneţienii, Amalfi,
Salerno şi Gaeta în Italia de sud, Cremona şi Milano în Lombardia,
Asti în Piedmont, Piacenza şi Lucca pe rutele comerciale ce veneau din
Franţa. În secolele al IX-lea şi al X-lea, Veneţia era deja principalul
punct de contact cu Bizanţul şi Lavantul. Deşi dotate din
punct de vedere naval încă din perioada carolingiană, Genova
şi Pisa au suferit din pricina atacurilor islamice, începând cu secolul
al XI-lea. Având flote militare capabile să respingă aceste
atacuri, cele două oraşe au combinat expansiunea comercială cu
rolul naval în sprijinirea normanzilor care au alungat arabii din Sicilia. Pe tot parcursul
secolului al XII-lea, Florenţa a cunoscut o creştere din ce în ce
mai accentuată a puterii comerciale, ca efect al reformei sistemului ce
îngloba ghildele, comercianţii şi oamenii de afaceri. Aceştia
au câştigat în importanţă, ajungând în curând să
controleze instituţiile politice. Din punctul de vedere al
implicaţiilor sociale, cea mai importantă era ghilda
prelucrătorilor ţesăturilor importate (Arte di Calimala),
lor urmându-le ghilda prelucrătorilor lânii (Arte della Lana). Cu
toate acestea, enorma bogăţie concentrată în spaţiul
florentin, începând cu secolul al XII-lea, s-a datorat în primul rând
activităţii bancare şi abia mai apoi producţiei textile.
În anul 1252 oraşul punea în circulaţie prima sa monedă de aur
numită fiorino d’oro care a devenit curând cea mai stabilă
monedă a Europei.[16] Între secolele al
XII-lea şi al XIII-lea, majoritatea oraşelor italiene s-au
dezvoltat în mod considerabil, Genova şi Florenţa devenind atât de
mari încât nu găseau suficiente cereale în apropierea lor. Padua
număra 15000 de locuitori în secolul al XII-lea şi 35000 în anul
1320. Florenţa devine unul dintre cele mai mari oraşe,
numărând la începutul secolului al XIII-lea 50000 de locuitori şi
100000 la sfârşitul secolului. Această creştere se
reflectă şi asupra dezvoltării planului oraşului,
zidurile începute în anul 1172 cuprinzând o arie de aproximativ 80 ha, cele
proiectate în anul 1284 şi terminate peste 50 de ani – 620 ha.[17]
În urma înfloririi din secolul precedent, peninsula italiană era la
sfârşitul secolului al XIII-lea o zonă suprapopulată, ajungând
să numere între 7 şi 9 milioane de locuitori, potrivit registrelor de percepere a dijmelor (rationes
decimarum).[18]
Giovanni Villani descrie Florenţa începutului de secol al XIV-lea ca pe
un oraş cu aproximativ 100 000 de locuitori, populaţia fiind bine
hrănită în pofida permanentizării foametei în restul
teritoriilor suprapopulate, florentinii consumând anual 55 000 până la
60 000 de damigene de vin, 4000 de viţei, 30 000 de porci. De asemenea,
gradul de alfabetizare şi nivelul cultural erau cu mult peste media
cunoscută în acea vreme, Villani afirmând că dintre cei 8000 până
la 10 000 de copii florentini
majoritatea ştiau să scrie şi să citească,
între 1000 şi 1500 dobândiseră cunoştinţe de
matematică (algoritmul), iar între 350 şi 600 frecventau şcoli
superioare. Producţia industrială provenită din cele 200 de
ateliere era între 70 000 şi 80 000 de bucăţi de postav. Mai
mult, în Florenţa secolului al XIV-lea puteau fi numărate 110
biserici, 30 de spitale şi 40 de bănci cu un câmp de acţiune
ce acoperea întreaga creştinătate.[19]
Organizarea internă a republicii a rămas cea reglementată prin
reforma din 1282, fiind consecventă formelor stabilite de Ordinamenti
di Giustizia din 1293, bazate pe principiul participării colegiale
ale corporaţiilor mari şi mijlocii la administrarea puterii.[20] Strălucitoarea
emancipare a Florenţei s-a dovedit a nu fi un proces lipsit de obstacole
pe parcursul celui de al XIV-lea secol, dezvoltarea oraşului fiind
umbrită de o serie de contradicţii istorice. Pe de o parte, munca
unor personalităţi artistice şi literare precum Dante,
Boccaccio şi Giotto este legată în mod direct de noţiunea de
vârstă de aur a artelor, iar activitatea susţinută de
construcţie corespundea în mod direct unei relative bunăstări
sociale. În acelaşi timp oraşul a fost însă şi obiectul
unui mare număr de crize devastatoare precum revărsarea râului Arno
din anul 1333, foametea ce a urmat acestui eveniment, epidemia de ciumă
dintre anii 1348-1349, în care aproape două treimi din populaţie a
murit[21],
apărarea militară împotriva Pisei în anul 1315 şi împotriva
oraşului Lucca în 1325, evenimente ce au slăbit hegemonia
Florenţei în regiune. La aceasta se adaugă colapsul importantelor
bănci Peruzzi şi Bardi care, prin decretarea suspendării
rambursării împrumutului de 1365000 florini, contractat de către
regele Angliei, a târât oraşul într-o acută criză
financiară în anul 1339. Politica internă era măcinată de
luptele dintre guelfi şi ghibelini, dintre partidul albilor şi
partidul negrilor şi de neliniştile sociale datorate eşecului
guvernării de tip seniorial. Din anul 1343, corporaţiile mici au
fost asociate la corporaţiilor mari în conducerea oraşului,
asociere permanent contestată de clasele superioare. Structura
socială a Florenţei alătura popolo grasso (burghezia ce
începuse să apară în comunele italiene încă din secolul al
XIII-lea) acelei facţiuni numită popolo minuto (clasa
meseriaşilor cu atelier propriu, membri ai breslelor alături de
salariaţii lor) şi plebei – plebe (dezmoşteniţii
şi ţăranii plecaţi din satele lor precum şi
muncitorii obişnuiţi) din rândurile căreia au provenit
revoltaţii sociali numiţi ciompi. În condiţiile crizei
sociale profunde, produsă de depresiunea economică şi de
exasperarea psihologică, popolo minuto a ieşit pe
străzi, dând foc caselor orăşenilor de frunte, înlocuind
nobilii din Palazzo Vecchio cu aleşi din rândurile micilor
meşteşugari şi din rândurile proletariatului industriei lânii.
Aceasta a fost Răscoala Ciompilor (Tumulto dei Ciompi),
izbucnită la 19 iulie 1378. Victoria răsculaţilor a fost
însă de scurtă durată datorită trădării
gonfalonierului ales de ei – dărăcitorul Michele di Lando[22],
devenit complicele contraofensivei organizată de popolo grasso.[23]
În anul 1382,
Florenţa formează încă o dată o structură
guvernamentală oligarhică în care rolul principal era deţinut
de familia Albizzi. Această familie va fi curând nevoită să
ţină piept concurenţei puternicei familii Medici. Giovanni
de’Averardo de’Medici, cunoscut şi sub numele Bicci, reuşeşte
să consolideze poziţia socială şi economică a
familiei sale în încercarea de acaparare a puterii în cadrul structurilor
politice florentine. Odată cu asumarea în 1423 a prestigiosului rol de
bancheri oficiali ai papei, Medici aşează bazele unei ascensiuni
dinastice fără egal[24].
Ei vor guverna oraşul Florenţei pentru aproape trei secole,
dominaţia lor cunoscând puţine întreruperi. Secolului al
XV-lea florentin inaugurează o perioadă de glorie fără
precedent dar şi fără asemănare în istoria
contemporană a Europei. Acesta este secolul umanismului, al marilor
realizări în domeniile ştiinţei, spiritului, filologiei
şi artelor, care au continuat să influenţeze viziunea
apuseană despre lume până în zilele noastre. Începând cu Masaccio,
Brunelleschi, Donatello şi Boticelli lista artiştilor de marcă
ai acestui secol pare a fi fără sfârşit, culminând cu geniul
lui Leonardo da Vinci şi Michelangelo Buonarroti. Ar fi dificil de
găsit un singur alt loc care să fi reunit o similară varietate
de talente artistice cu excepţia Florenţei sub generosul patronaj
al Medicilor. Cosimo il
Vecchio, strălucitoare şi fascinantă figură a acestei
perioade, dobândeşte titlul neoficial de conducător al
oraşului în anul 1434, controlându-i dezvoltarea politică,
socială şi culturală până la moartea sa, survenită
în anul 1464. Numit de către contemporani Pater Patriae, el este
primul care a contribuit la transformarea Florenţei într-un centru al
erudiţiei umaniste, făcând substanţiale donaţii în
domeniul artei, stabilind o tradiţie a mecenatului ce va fi
continuată de Medici care i-au urmat. Casa de’Medici s-a
bucurat de cea mai glorioasă perioadă a guvernării sale spre
sfârşitul secolului al XV-lea,
în timpul nepotului lui Lorenzo (1449-1492), nepotul lui Cosimo,
cunoscut sub numele de il Magnifico pentru dragostea ce o purta
opulenţei. Deşi Florenţa şi florentinii au avut multe
reproşuri de adus guvernării lui Lorenzo, istoria poate confirma
starea în care se afla oraşul la moartea acestuia şi ce a devenit
în timpul fanaticului regim al piagnonilor, sub conducerea lui
Girolamo Savonarola. Deşi diplomaţia echilibrată şi
politica naţională dusă de Lorenzo de’Medici nu a fost regretată
de toată lumea la moartea sa, el a făcut parte din uimitoarea
generaţie ce a strălucit în Italia, în jurul anului 1490, despre
care scria Guicciardini.[25]
La adăpostul acestui timp al înfloriri, în Florenţa anilor
1450-1478 au fost construite peste treizeci de palate şi vile, iar în
anul 1489 a debutat construcţia impunătorului Palazzo Strozzi.[26]
Stârnindu-l pe
Charles al VIII-lea al Franţei în speranţa răsturnării
dinastiei aragoneze a Neapolului, Ludovico Maurul determină intrarea
trupelor franceze în ducatul de Milano la 17 noiembrie, 1494. Florenţa
capitulează fără a opune rezistenţă în faţa
înaintării trupelor franceze. Dinastia Medicilor avea să intre în
declin odată cu eşecul politic al fiului lui Lorenzo, Piero,
expulzat în urma invaziei armate. În timpul dramaticilor ani ai
sfârşitului de secol XV, cel mai influent om din oraş a devenit
predicatorul unui mesaj apocaliptic – Girolamo Savonarola, prin încercarea sa
de a instala o formă teocratică de guvernământ. Propriul
său fanatism l-a aşezat în mijlocul unui conflict deschis cu
papalitatea, fapt care l-a dus pe călugărul dominican la moarte
pentru vina de a fi eretic. Renunţările şi penitenţele nu
au întărit discernământul popular în exerciţiul alegerii
libertăţii, din moment ce în 1498 florentinii se revoltă
împotriva profetului lor pentru ca mai târziu să accepte plini de
entuziasm venirea altor Medici, inferiori din punct de vedere moral lui
Cosimo[27] şi
din punct de vedere cultural lui Lorenzo.[28] După moartea
lui Savonarola, survenită în 1498, Florenţa a încercat să
restabilească forma republicană de guvernământ. În anul 1502,
Piero Soderini a fost ales pe viaţă ca gonfaloniere sau
conducător al republicii. Căderea lui s-a datorat revenirii fostei
dinastii în anul 1512, prin intermediul lui Giovanni de’ Medici – papa Leo al
X-lea (1513-1521). Astfel s-a îngăduit familiei să se întoarcă
în Florenţa pentru un scurt timp, deşi avea să reia calea
exilului în urma căderii Romei sub asediul papei Charles a VIII-lea. De
îndată ce pacea cu Franţa a fost restabilită, graţie
influenţei lui Clement al VII-lea (recrutat de asemenea dintre membrii
familiei Medici) întoarcerea dinastiei a fost consemnată în cronici
începând cu anul 1537. Tirania brutală a lui Alessandro de’Medici a dus
la încetarea definitivă a formei republicane de guvernământ şi
la instaurarea unei conduceri absolutiste în Florenţa. În secolul al
XVII-lea, domnia de 37 de ani a lui Cosimo de’Medici a încercat
fără succes să pună capăt declinului total
căruia Florenţa căzuse victimă, datorat în mare parte
Războiului de treizeci de ani şi crizelor asociate acestuia.
Odată cu moartea ultimului dintre prinţii de’Medici – Gian Gastone,
în anul 1737 Florenţa intră sub stăpânirea dinastiei
Habsburgilor, apoi sub stăpânirea franceză (1799) a surorii lui
Napoleon – Elisa Bacciocchi, ca parte a regatului de Etruria, până în
anul 1815 când devine teritoriu austriac sub conducerea lui Ferdinand al
III-lea. În urma
războiului de independenţă, Florenţa va redeveni
teritoriu italian în anul 1861, într-o Italie unită, care
sărbătorea un alt gen de Risorgimento. * Lupta dintre
papalitate şi Hohenstaufen-i a creat Italiei o conjunctură
politică esenţial diferită de cea a ţărilor Europei
occidentale. Italia reuşeşte să depăşească
aproape în întregime sistemul feudal încă exploatat ca factor unificator
în cadrul imperiilor şi edificator în folosul monarhiilor. Acest nou tip
de existenţă politică găseşte variate forme de
organizare de la republică la statul despotic, cultivând primii germeni
ai spiritului politic modern în Europa. În urma procesului
de descentralizare, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, dintre toate
oraşele italiene cuprinse de libertatea afirmării, un singur
oraş avea să se remarce printr-o strălucire culturală de
neegalat – Florenţa. Este firesc să ne întrebăm care au fost
factorii ce au determinat ca Florenţa iar nu Milano, Genova sau
Veneţia să fie capitala gândirii şi a artelor în tot acest
timp. Dintre multele răspunsuri ce au fost date acestei întrebări,
cel mai potrivit pentru firul expoziţional al acestui articol este cel
dat de Gene A. Brucker. În lucrarea sa Renaissace Florence, autorul
consideră unicitatea Florenţei ca fiind rezultatul a două
tradiţii: tradiţia greco-romano-creştină şi
tradiţia populară. Tradiţia clasico-creştină
alătură limbii latine şi principiilor dreptului roman concepte
filologice derivate din antichitatea greacă. Este o tradiţie de
orientare profesională prin efortul conjugat al mănăstirilor,
al şcolilor de catedrală şi a universităţilor, care
a rezultat în înflorirea unor domenii precum dreptul, studiile clasice
şi diversele arte. Tradiţia populară, pe de altă parte, a
adus cu sine un spirit flexibil, lipsit de o structură specifică,
caracterizat de comunicarea preponderent orală şi vizuală, cu
forme scrise lipsite de îngrădirea regulilor gramaticale şi
ortografice. Acestei tradiţii se datorează promovarea aspectului
comercial al culturii, promovarea spiritului cavaleresc al claselor sociale
nobile sau cu aspiraţii la statutul nobiliar, aplecarea către
obscurele forme sub-culturale: creaţiile străzii, ereziile
populare, un anumit gen de ocultism. Dacă şi celelalte oraşe
italiene s-au bucurat de o similară varietate şi complexitate a
manifestărilor culturale, doar Florenţa a reuşit să
aducă atât de aproape aceste două curente tradiţionale, în
aparenţă lipsite de compatibilitate în acea epocă.[29]
Conjugării factorului cult cu cel popular, Brucker alătură
figura statuară a lui Dante Alighieri, atrăgând atenţia spre o
perspectivă diferită asupra fenomenului renascentist, perspectivă
considerată în funcţie de acei deschizători de drumuri şi
inovatori a căror existenţă a revoluţionat în totalitate
domeniile în care şi-au desfăşurat munca de creaţie. Deşi
istoricii nu cad întotdeauna de acord în ceea ce priveşte locul şi
timpul în care începe relatarea despre Renaştere, cele mai multe
expuneri debutează în Italia, raportându-se la munca inovatoare a unei
anumite personalităţi. Stabilirea identităţii acestei
persoane şi implicit stabilirea unei coordonate temporale se află
în strânsă legătură cu criteriul ales de către autor.
Astfel. Dacă pentru mulţi istorici Renaşterea debutează
în perioada 1330-1340 odată cu vârsta poetului Francesco Petrarca
(1304-1374), după istoricii artei ea debutează o generaţie mai
devreme cu noul stil al picturii narative datorat lui Giotto (1266-1337),
generaţie din care face parte şi Dante Alighieri (1265-1321). În
acest sens este suficient să împărtăşim părerea lui
Peter Burke potrivit căruia oricare ar fi data aleasă ca
referinţă pentru începutul Renaşterii, este întotdeauna
posibil să se găsească o bază ştiinţifică
pentru a putea merge mult mai înapoi în timp. Istoria picturii renascentiste
ar putea începe cu Cimabue (1240-1302), cea a sculpturii cu Andrea Pisano (1270-1330),
cea a gândirii cu teologii şi filozofii secolului al XIII-lea, cea a
literaturii cu Albertino Mussato (1261-1329).[30]
Recunoscut în
primul rând ca poet de către contemporanii ce l-au încoronat cu lauri în
Capitoliul Roman la 1341, Francesco Petrarca (1304 – 1374), a
depăşit prin preocupările sale intelectuale acest statut,
rămânând în multe istorii primul umanist de formaţie al
Renaşterii italiene. La rândul său. Petrarca s-a gândit pe sine mai
întâi în asemănarea cu Vergiliu, scriind în limba latină, după
modelul epicii clasice, lucrări precum De Africa (1338/1342),
raportând permanent creaţia sa literară, filozofică şi
munca sa de cercetare la cultura romană antică. Pasiunea pe care o
manifestă pentru vestigiile romane şi epoca acestora nu este una
impersonală ci, dimpotrivă, caută contactul direct cu umbrele
Antichităţii în scrisorile scrise lui Cicero şi lui Seneca. El
a colecţionat şi a transcris manuscrise ale autorilor antici, a
împrumutat de la Cicero stilul epistolar, a imitat chiar scrisul de mână
al acestor autori, abandonând caligrafia gotică şi a îndemnat
cititorii să urmeze figurilor descrise în De viris illustribus
(1340). Dacă
istoriografia creştină până la Petrarca accepta istoria în
desfăşurare continuă de la crearea lumii până în
vremurile contemporane autorului, Petrarca este primul care face diviziunea
netă între perioada clasică – historiae antique şi
perioada mai apropiată de timp – historiae novae. Mai mult,
identificând Antichitatea cu vârsta de aur a omenirii, el a transmis
învăţaţilor contemporani conştiinţa faptului că
trăiesc într-un timp ce aduce lumina după întuneric, trezirea
după un somn îndelungat, întoarcerea la viaţă după
moarte. Ideea de renovare şi reformă înţeleasă până
în acel moment într-un context eclezial este aplicată lumii seculare,
istoria reprezentând continua glorificare a Romei.[31]
Francesco Petrarca a folosit din plin darul său de aşi
împărtăşi entuziasmul şi de a inspira pe cei cu care s-a
înconjurat, între care se aflau pictorul Simone Martini, dominicanul Giovanni
Collona, liderul politic Cola di Rienzo şi Giovanni Boccaccio. Schimbările
culturale sunt adeseori legate de evoluţia unei anume generaţii, în
acest caz grupul familiar lui Petrarca şi cei care au
împărtăşit experienţe comune alături de membrii
grupului. Exponenţii acestei prime generaţii s-au dovedit demni de
mentorul lor. La rândul său, Giovanni Boccaccio (1313-1375) a luat parte
la căutarea de manuscrise, scriind De claris mulieribus
(1356/1364) dintr-o preocupare biografică complementară cu cea a
lui Petrarca . Cola di Rienzo (mort la 1354) a aplicat în sfera politicului
ideea de renovare, mergând până acolo încât şi-a datat scrisorile
raportându-se la „Anul întâi” de la restaurarea Republicii Romane.
Această vârstă a Renaşterii a aclamat prin intermediul lui
Boccaccio stilul monumental şi veridicitatea artei lui Giotto di
Bondone. Distanţarea
temporală şi culturală existentă între prima
generaţie renascentistă şi cea care i-a urmat, având maxima
activităţii sale între anii 1430 – 1440, pare să fie
impresionantă. Totuşi, noul spirit al celei de-a doua vârste se
află în continuare sub semnul lui Petrarca. În entuziasmul său
pentru poet, Coluccio Salutati (1331-1406) susţinea că acesta
întrece în proză talentul lui Cicero, iar în vers pe cel al lui Vergiliu.
Interesat de critica textuală şi mare admirator al eroilor
Republicii Romane, el a urmat stoicilor în insistenţa asupra
virtuţilor superumane şi a crezut cu putere în faptul că studia
litterarum şi elocvenţa au renăscut datorită lui
Mussato, Dante şi Petrarca. După anul 1360, Salutati a devenit
centrul unui grup ce includea pe Leonardo Bruni şi pe Poggio
Bracciolini. El a fost cel care l-a adus în Florenţa pe grecul Manuel
Chrysoloras pentru a preda limba greacă şi retorica. La rândul
său, Leonardo Bruni a contribuit la efervescentul interes pentru cultura
antică şi documentele ei, elaborând o nouă teorie asupra
modalităţilor traducerii, punând accentul pe înţelegerea
mesajului transmis de autor şi pe imitarea stilului său, iar nu pe
„transferul” cuvintelor dintr-o limbă în alta, acordând încă o
dată o foarte mare importanţă individualităţii
autorului. Interesele acestui
grup de florentini şi realizările în care le s-au concretizat au
fost descrise în epocă drept umaniste, urmându-l pe Cicero
şi ceea ce el numea studia humanitatis. În încercarea lor de
autodefinire, renascentiştii celei de a doua generaţii au descris
reînvierea lumii clasice pe care o promovau în antiteză cu Evul Mediu – medium
evum. Conştiinţa exagerată a distanţării de
cultura medievală a dat naştere unei trăsături
importante, menită să caracterizeze o mentalitate de grup.[32]
Oamenii primelor generaţii renascentiste au alcătuit împreună
comunitatea celor ce afirmau din ce în ce mai mult promovarea umanismului de
factură civică, postulând viaţa activă şi
identificarea cu Republica Florentină. Concomitent, cercul de interes
umanist se deschide artelor plastice prin interesul pentru exploatarea
filonului antic şi manifestarea patronajului civic. La rândul
său, artistul trece pragul sferei de preocupări umaniste. Descoperirea
tratatului de arhitectură al lui Vitruvius de către Poggio, în anul 1414, atrage atenţia asupra
faptului că pentru interpretarea unui astfel de text sunt necesare
deopotrivă aptitudini filologice şi de natură strict
tehnică. În jurul lui Filippo Brunelleschi se formează un cerc din
care fac parte Donatello, Ghiberti, Masaccio, Poggio, Traversari şi Leon
Battista Alberti. În tratatul său despre pictură, acesta din
urmă afirmă universalitatea culturală drept condiţie sine
qua non pentru atingerea de către artist a statutului de creator,
unica poziţie de pe care se poate afirma cu adevărat, iar opera sa
poate deveni nemuritoare. În ciuda elitismului în care artistul se
învăluie în vremea umanismului civic,
opera sa este în general destinată spaţiului public şi
contemplarea ei poate fi accesibilă tuturor. Cea de a treia
generaţie a Renaşterii înfăţişează un grup
umanist din ce în ce mai izolat de restul societăţii. Patronajul
public asupra culturii şi artelor este înlocuit de mecenat. Aceasta este
generaţia învăţaţilor de la curtea familiei Medici,
caracterizată în general de o preocupare din ce în ce mai puternică
pentru ştiinţele ezoterice şi ceea ce a fost ascuns de secole
cunoaşterii omului de rând. În această perioadă, cercul
umaniştilor s-a reunit în jurul elevului lui Landino-Marsilio Ficino
(1433-1499), dobândind un statut quasi-instituţional prin constituirea
sa în Academia Platonică de la Carregi. Ultima vârstă
a Renaşterii este cea a receptării valorilor renascentiste de
către mediile culturale din restul Europei aflată încă în
plină epocă medievală. Descoperirea culturii italiene s-a
desfăşurat în mod gradat. Între 1490 şi 1530, cultura
renascentistă îţi încheie procesul de cristalizare, intrând în
procesul mineralizării. Este vremea celei de a patra generaţii
alcătuită din scriitori şi artişti încrezători în
propria lor valoare într-un mod de
nezdruncinat, capabili să pretindă că au egalat şi chiar
au depăşit realizările anticilor. Este vremea Renaşterii
nordice şi a ridicării propriilor sale pretenţii la
rivalitate. Reprezentaţii artei, Leonardo da Vinci, Rafael şi
Michelangelo, reprezentanţii literaturii, între care poetul Ludovico
Ariosto, sunt contemporani în istorie şi spirit cu Erasmus de Rotterdam
şi Albert Dürer. S-a sugerat
că patriotismul civic pe deplin dezvoltat în spaţiul italian este
produsul duşmăniei dintre oraşe, fiind cultivat în mod
conştiincios, oraşele maritime dominând celelalte oraşe
italiene în fervoarea patriotică precum şi în ferocitatea urii
mutuale. Primele semne ale trăirii patriotice au luat forma unui simbol
civic afişat în luptă precum carrocio, sărbătoarea
sfântului patron al oraşului, apariţia unui nou gen literar care
descrie şi laudă comunitatea civică a autorului. Folosirea
unei căruţe speciale pentru a purta stindardul în luptă,
denumită carroccio, a apărut pentru prima dată la
Milano, după ideea Arhiepiscopului Heribert[33],
deşi folosirea stindardului ca punct de orientare pentru infanterie nu
era un lucru nou, căruţele având un rol ceremonial încă din
timpul regilor merovingieni. Combinaţia celor două elemente este
însă una nouă. Spre sfârşitul secolului al XII-lea carroccio
era un simbol adoptat de aproape toate oraşele italiene şi o parte
dintre cele europene. În condiţii de luptă stindardul era
înconjurat de o forţă de elită (1500 de soldaţi în cazul
Bologniei şi 153 de infanterişti plus 48 de soldaţi
călare în cazul Florenţei)[34],
iar pierderea lui în luptă avea semnificaţia unei cumplite
dezonori. Un alt prilej de afişare a sentimentelor patriotice erau
procesiunile religioase la care participau reprezentaţi ai
localităţilor supuse oraşului, purtând lumânări de
ceară spre catedrală, ocazionate de sărbătoarea sfântului
patron. Unul dintre cei
mai fideli martori ai creşterii patriotismului civic rămâne
însă apariţia unui nou gen literar care descrie şi laudă
comunitatea civică a autorului.
Începuturile acestui gen literar ar putea fi fixate în secolul al XII-lea,
secolul apariţiei poemului Liber Pergaminus, scris de Moses de
Brolo ca o exacerbare a calităţilor oraşului Bergamo şi a
oamenilor acestuia. Proza ulterioară combină stilul lui Moses cu
mărturiile statistice ale realizărilor civice. În acest sens
Giovanni Villani scrie în jurul anului 1330 despre Florenţa, convins
fiind că puterea cifrelor de a vorbi, copleşind cititorul cu
statistici fiscale, birocratice, militare, demografice, educaţionale,
bisericeşti, industriale, financiare, comerciale. Acurateţea
statisticilor rămâne subiectul unei controverse însă nu sunt
incredibile la o confruntare prima facie. Bonvicino da Riva scrie la
1288 De Magnalibus Urbis Mediolani[35]
lăudând în cele şapte cărţi ale lucrării
aşezarea oraşului, străzile largi, locurile frumoase,
locuitorii prietenoşi, buni şi oneşti, fertilitatea şi
abundenţa, puterea armată, credinţa şi libertatea de care
se bucură membrii comunităţii. De asemenea el
menţionează cu mândrie un număr de 12500 de case şi cele
150 de sate aflate în proprietatea oraşului Milano. Elogiul lui
Bonvicino asupra propriului oraş nu este mai ilustrativ decât cel al
mândriei civice din obiter dicta, aparţinând altor cronicari. Martin da Canale
scrie în secolul al XIII-lea Cronique des Veniciens, afirmând: „Oraşul numit
Veneţia [este] cel mai frumos şi mai încântător din lume. [...] Piaţa
San Marco este cea mai frumoasă piaţă din lume, iar în partea
din stânga este cea
mai frumoasă biserică din lume, biserica Sfântului Domn Marcu şi
dacă cineva vrea să afle adevărul despre această
biserică frumoasă,
să meargă şi să vadă.”[36] Dino Campagni
scrie în plină perioadă a umanismului civic Istoria fiorentina
dall’anno 1280 fino al 1312, lăudând clădirile frumoase ale
Florenţei, pline de toate cele necesare, care întrec pe cele ale altor
oraşe italiene, menţionând afluxul de călători din alte
ţări îndepărtate care vin să viziteze oraşul
său de plăcere iar nu din necesitate.[37]
În acelaşi spirit Giovanni Boccaccio scria: „Mai nobilă
între celelalte oraşe italiene, Florenţa – după cum socotesc vechile cronici,
precum şi după părerea noastră a celor de astăzi.”[38]
Pentru aceşti
cetăţeni foarte mândri de comunitatea din care făceau parte,
aspectul oraşului devine un element foarte important, cu atât mai mult
cu cât spiritul umanist este canalizat în patronajul civic asupra operelor de
artă şi a grandioaselor proiecte arhitectonice. În planurile sale
de expansiune, Siena a intrat în mod natural în rivalitate cu Florenţa,
de către care a fost cucerită în anul 1445. Aceste relaţii
tensionate au influenţat în mod constant politica Sienei care aderă
la partida imperială sau ghibellină şi nu numai atât. În
secolul al XIV-lea Siena începe construcţia unei catedrale care să
depăşească pe cea a Florenţei, începută în anul
1296. Construirea noilor catedrale în Florenţa şi Orvieto în ultima
decadă a secolului al XIII-lea, influenţează în mod decisiv
Siena să înceapă lucrările de lărgire a catedralei
oraşului în anul 1337. Idealul urmărit era ca de marile
sărbători întreaga populaţie a oraşului să
poată fi cuprinsă între zidurile ei. Acest ideal nu a putut fi
atins, dar Domul Florenţei ar fi putut cuprinde aproximativ 30000 de
persoane, adică cifra ce reprezenta populaţia florentină
adultă după declinul populaţiei de la jumătatea secolului
al XIV-lea.[39] În
privinţa arhitecturii seculare, aceasta este reprezentată în modul
cel mai cuprinzător de palazzo. Nici un palazzo nu a
reuşit să eclipseze faima celui florentin – Palazzo Vecchio,
nici chiar Palazzo Pubblico al sienezilor, planificat în anul 1297
şi definitivat în anul 1334. După palate,
zidurile oraşului au constituit o sursă de mândrie civică.
Giovanni Villani dedica două capitole zidurilor construite în anul 1320.
Construirea acestor ziduri s-a dovedit a fi una dintre cele mai costisitoare
întreprinderi ale comunei florentine, în anul 1324 cheltuindu-se pentru
lucrările acestui proiect, pe parcursul a cinci luni, un sfert din
bugetul local al comunităţii. * Urmărind
această scurtă trecere în revistă a istoriei Italiei în
general şi a istoriei Florenţei în special, putem cu
uşurinţă remarca faptul că Florenţa a experimentat
forme politice de guvernare mult mai diverse decât a celorlalte state
italiene şi chiar mai diverse decât a restului statelor europene. Mai
mult, toate aceste variaţii politice au fost faţete ale
relaţiei existente între anumite clase sociale dar şi între
anumiţi indivizi şi întregul societăţii de care
aparţineau. Guvernământul nobilimii, tirania, lupta claselor de
mijloc şi a proletariatului, teocraţia lui Savonarola, despotismul
Medicilor, introduc cea mai diversă distribuţie posibilă în
scenarii construite pe măsura acestei diversităţi. Democraţia
limitată sau fără limite, pseudo-democraţia sau primatul
unei singure case alătură într-o ţesătură de
interese pestriţe nobilul uzurpatorului, pasionatul pentru Antichitate
şi indiferentul religios călugărului, nostalgicul
reformatorului, revoluţionarul tiranului. Mercenari, muncitori,
burghezi, nobili, clerici, artişti şi oameni de carte îşi fac
auzită vocea pentru a împărtăşi tuturor concepţia
lor despre lume şi orânduirile ei. Municipalităţile
italiene ale vremurilor timpurii au dat dovadă de forţa
necesară pentru a transforma oraşele în state,
dezvoltându-şi propriile lor
caracteristici. Două oraşe italiene rămân de o
importanţă deosebită prin felul afirmării lor în
contextul istoric al peninsulei: Veneţia – oraşul în
aparenţă neschimbat, marcat de stagnare, de o politică
discretă şi Florenţa – oraşul schimbării neîncetate
a cărei diversitate oglindea Italia în întregul ei. Fenomenul
creşterii florentine îşi construieşte unicitatea din
elementele unei elevate gândiri politice, ale cărei aplicaţii caracterizează
cel mai modern stat european al timpului. Schimbarea se defineşte drept
un atribut al spiritului euristic deopotrivă critic şi creativ,
capabil să transforme în permanenţă, Florenţa devenind
spaţiul de referinţă al doctrinelor şi teoriilor politice,
al experimentelor şi al nebănuitelor metamorfoze. Această
imagine de ansamblu relevă una dintre cele mai importante coordonate în
cadrul studiului pe care ni l-am propus: libertatea intelectuală şi
independenţa fără precedent sau echivalent a spiritului. În paginile
lucrării Storie Fiorentine, Nicollo Machiavelli descrie
oraşul său natal ca pe un organism viu, iar dezvoltarea acestuia ca
pe un proces individual în care forţele binelui şi răului sub
toate înfăţişările lor sunt vii şi active, dar în care
nimeni nu este mai presus de vanitate şi ostentaţie. Descrierea
unui nou sistem politic pentru Florenţa o găsim însă în Principele
– o ingenioasă construcţie ideologică, compusă din
observaţii, comparaţii, principii şi previziuni ce se
referă la persoana politică a papei şi concesiunile necesare
faţă de acesta, la susţinătorii săi dar şi la
interesele florentine. Libertatea nu poate fi protejată decât printr-o
dezvoltare a instituţiilor republicane sub imperiul unei
constituţii flexibile, capabilă să răspundă în mod
pozitiv schimbării. Este singura modalitate văzută de
Machiavelli pentru a înlătura vărsarea de sânge, exilurile,
violenţa privată şi imixtiunea străină.[40] Pentru repetatele
sale încercări de revenire, de completare şi
îmbunătăţire a constituţiei, Florenţa fusese
comparată de Dante cu un om bolnav care îşi schimbă în
permanenţă poziţia în speranţa că va scăpa de
durere. Visata constituţie florentină era gândită în spiritul
unor forţe şi tendinţe deja existente. Această
căutarea nu urmărea altceva decât aflarea unei ordini de
durată a lucrurilor şi, mai ales, după cum afirmă
Burkhardt, să satisfacă sau să dezamăgească pe
săraci şi pe bogaţi în aceeaşi măsură.[41]
Între Veneţia, Genova şi Milano, doar Florenţa a reuşit
la sfârşitul secolului al XIII-lea să realizeze autoguvernarea
orăşenească în mod complet, sub toate formele ei, fapt pentru
care în nici un alt oraş italian civilizaţia citadină nu va
reuşi să egaleze pe cea a Florenţei. Acest oraş devine în
secolul al XIV-lea nu doar unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii
creştine dar şi cel mai mare centru al civilizaţiei vestice,
după cum îi prezisese papa Bonifaciu al VIII-lea care considera plin de
admiraţie că la schema tradiţională a celor patru
elemente – apa, pământul, aerul şi focul, trebuie adăugat un
al cincilea element: Florenţa.[42]
|
