Universitatea

ARHEOLOGIA DIN TRANSILVANIA
HOME English version
MEMBRII : REVISTA : ŞANTIERE ARHEOLOGICE : CĂRŢI :CURSURI : FORUM : CĂUTARE

 

Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

pag. 189-202

 

RECENZIE - de Sabin Adrian Luca

 

Zoia Maxim, Neo–Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice şi matematico–statistice, în seria Bibliotheca Musei Napocensis, XIX, din colecţia Istoria Transilvaniei, II, Cluj-Napoca, 1999, 314 pagini, ISBN 973-0-00866-3.

 

Lucrarea colegei Z. Kalmar reprezintă de fapt teza de doctorat susţinută la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi sub coordonarea academicianului Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi este structurată după cum urmează: Cuvânt înainte (p. III-V), Introducere (p. 1-2), Capitolul I – Istoricul cercetărilor (p. 3-7), Capitolul II – Metode moderne de cercetare arheologică prin folosirea calculatorului (p. 8-26), Capitolul III – Evoluţia şi cronologia neo–eneoliticului din Transilvania (p. 27-128), Capitolul IV – Concluzii privind evoluţia şi cronologia neo–eneoliticului (p. 129-133), Capitolul V – Anexele (p. 134-211), Rezumat (p. 212-245), Bibliografie (p. 246-282), Abrevieri (p. 283-284), Indicele de culturi pe localităţi (p. 285-287) şi Indicele general (p. 288-312).

Termenul de Neo–Eneolitic ascunde nesiguranţa istoriografiei româneşti – şi implicit a autoarei, care aduce o noutate terminologică prin litera E la cuvântul eneolitic – de a elucida care este locul epocii neolitice şi, în continuare, când începe şi când se sfârşeşte epoca eneolitică. Un compromis se ascunde în folosirea termenului de neo–eneolitic care, etimologic, se remarcă printr-un înţeles catastrofal pentru existenţa neoliticului şi eneoliticului, ca epoci istorice, în România (nu există nici neolitic, nici eneolitic, ci un nou eneolitic!). Sigur că va curge multă cerneală pe această temă, dar credem că trebuie să ne distanţăm – pentru început – de termenii care nu se potrivesc în nici un caz cu realitatea istorică din teren (neo–eneolitic, Neo–Eneolitic, Neo–eneolitic etc). De asemenea, nu vedem nici o utilitate în „strecurarea”, din când în când, a termenului de „chalcolitic balcano–anatolian” folosit atunci când nu mai avem siguranţa existenţei sau non–existenţei eneoliticului într-un areal etno–cultural bine delimitat. Cred că neoliticul şi eneoliticul românesc au mare nevoie de redefinire ca epoci istorice. Ca să parafrazez o afirmaţie celebră pot afirma că „dacă acest deceniu nu va fi folosit pentru reevaluări terminologice, atunci existenţa, fie ea şi teoretică, a neoliticului şi eneoliticului românesc va fi periclitată”.

Capitolul I reflectă faptul că bibliografia folosită cu adevărat de autoare se opreşte undeva în jurul anilor 1980, bibliografia ultimilor ani fiind doar amintită în Lista bibliografică, folosită fragmentar şi trunchiat cu excepţia, fireşte, a activităţii autoarei. Oricum, bibliografia cu privire la preistoria Transilvaniei este, după cunoştinţele noastre, mult mai cuprinzătoare, bine reprezentată şi structurată în alte lucrări. Chiar dacă unele studii, articole, note şi cărţi sunt citate se observă fără un efort prea mare că nu au fost folosite pentru argumentaţia directă din text.

Capitolul II ne familiarizează cu metoda de cercetare folosită de Z. Kalmar, adică cu sistemul BAZARH şi cu programul ZEUS. O observaţie care se impune este cea după care programele folosite sunt vechi de peste 15 de ani, ceea ce în informatică înseamnă o veşnicie. Mai departe aflăm [1] că una dintre cărţile folosite de autoare pentru a exemplifica ocupaţiile este cea redactată de E. Comşa în anul 1996 [2] asupra căreia ne-am spus părerea şi cu alt prilej. „Sinteza” acestuia, în care nu se cuprind datele ultimilor 15 ani, nu este edificatoare pentru noi, aşa că nici concluziile autoarei nu ni se par satisfăcătoare.

Constatăm, în acelaşi capitol [3] , că termenul de „conul de aur al arheologiei” fiind folosit şi ca „fosilă directoare” a fost folosit de H. Schmith, fiind citat în acest sens I. Paul. [4] Dacă este vorba despre lucrarea profesorului I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992, atunci putem declara că această afirmaţie nu se regăseşte nicăieri în textul autorului sibian.

Fişele–tip pentru diverse modele de determinări şi descrieri sunt utile în măsura în care sunt completate de specialişti în domeniile încriminate. Altfel nu văd cum s-ar putea cunoaşte de către arheolog amănunte despre faună, floră, geologie etc. Dar şi aici intervine o problemă. Atâta timp cât aceste analize nu sunt realizate uniform, după aceeaşi metodă şi recoltate printr-o săpătură standard, datele vor da erori majore, fundamentale.

Mai găsim, în fugă, lipsuri bibliografice. De exemplu, la un moment dat [5] ni se spune că fişierul obiectelor de os şi corn cuprinde date diverse întocmai ca şi într-o lucrare elaborată şi publicată în anul 1988 de Al. Bolomey şi S. Marinescu-Bîlcu [6] , uitându-se cu desăvârşire o altă lucrare având principii şi scop asemănător publicată de noi în anul 1989. [7]

Capitolul III începe cu o hartă care reprezintă – după opinia mea – Europa Centrală şi de SE şi nu Europa de E aşa cum afirmă autoarea. Schema neolitizării propusă de autoare suportă discuţii, deoarece datele la care a avut acces după propria listă bibliografică sunt limitate tocmai pentru Transilvania, regiunea cu studiul căreia se ocupă. Am comunicat de multe ori rezultatele săpăturilor de la Miercurea Sibiului, peştera Cauce, colegul M. Ciută a publicat noile rezultate de la Limba sau Şeuşa, am publicat, la rândul meu, rezultatele cercetărilor de la Iosaş [8] , dar nimic din ceea ce am spus cu aceste prilejuri nu se regăseşte – pozitiv sau negativ – în concluziile colegei. Poate că aceste date completau cunoştinţele, şi aşa firave, despre momentul cronologic şi cultural analizat.

Cultura Starčevo-Criş, în speţă neoliticul timpuriu, este analizat(ă) amplu în carte. [9] Multitudinea de date deja cunoscute, mai ales pentru Banat, sunt sintetizate sub diverse forme grafice, care denotă imaginaţia bună a autoarei. Se păstrează – în general – sistemul cronologic şi cultural creat de Gh. Lazarovici. Ultimele publicări de materiale arheologice din Transilvania sunt, din nou, omise.

Neoliticul dezvoltat este definit, mai nou, în Transilvania sub forma de grupul cultural Cluj – Cheile Turzii – Lumea Nouă – Iclod [10] ca un conglomerat cultural ce sintetizează, măcar teoretic, manifestări culturale eterogene ca şi compoziţie tipologico–stilistică şi – chiar – cronologică. Pentru început aflăm că [11] neoliticul dezvoltat cuprinde intervalul Vinča A2–D şi că, cultura Petreşti începe după aceea. De mirare această concluzie de negăsit la nici unul dintre autorii citaţi în stufoasa listă bibliografică ataşată la sfârşitul lucrării. Nicăieri nu o să găsim că această cultură s-a născut mai târziu decât orizontul cronologic Vinča C. În bibliografia mai veche se încearcă acreditarea ideii după care această cultură, Petreşti, s-a născut la un orizont cronologic Vinča B. Atunci de unde ideea păguboasă a colegei noastre?

Dacă lăsăm autoarea (Z. Kalmar-Maxim) să vorbească aflăm că: Din complexul CCTLNI fac parte grupele Cluj – Cheile Turzii; Lumea Nouă; Pişcolt; Turdaş; Tăualaş; Gilău şi primele două faze ale grupelor Iclod şi Suplac. Nu a putut fi definită o singură cultură, deoarece nu există nici o staţiune cercetată, care să aibă o stratigrafie completă (poate Zau de Câmpie), legăturile genetice au fost stabilite, doar, pe baza stratigrafiei comparate şi a materialului ceramic. Trăsăturile caracteristice ale acestui complex sunt: ceramica cu pasta degresată cu pleavă (nu este o caracteristică a culturii Turdaş, categoriei pictate a culturii Turdaş numite Tăualaş şi, parţial, grupului Iclod şi Suplac! n.a.); fondul cu angobă albă pe care se pictează cu roşu, brun, negru cu decor în spirale şi rectilinii (nu este o caracteristică a culturii Turdaş, categoriei pictate a culturii Turdaş numite Tăualaş şi, parţial, grupului Iclod şi Suplac! n.a); picioarele de cupă (existente în aşezări din Crişana, mai ales, dar ca picioare de vas; picioarele de cupă de genul celor din vestul ţării – poate că la ele se gândeşte autoarea? – fiind ca şi inexistente în Transilvania; dacă se face referire la picioarele de vas de tipul celor vinciene – numite de multe ori incorect picioare de cupă –, atunci situaţia răspândirii teritoriale a acestora este inversă, acestea fiind caracteristice mai ales Transilvaniei şi nu Crişanei, ca o influenţă culturală dinspre Banat n.a.); cupele şi bolurile cu pasta împinsă din interior în patru zone mediane, astfel încât, dacă se priveşte vasul de sus, pare să fie patrulater (vasele patrulatere sunt întotdeauna străchini deschise, niciodată boluri sau cupe, acestea – vasele patrulatere – fiind o caracteristică a culturii Turdaş, dar apărând şi în alte culturi de influenţă vinciană sau turdăşeană n.a.); străchinile lobate şi motivele decorate în zig–zag şi curbolinii.

Fiind vorba de un complex cultural unitar (în varietatea sa). . . .. [12]

Din definiţia şi caracteristicile complexului cultural citat constatăm – în primul rând – că nici măcar autoarea nu este prea convinsă de existenţa acestuia, deoarece unitatea în varietate este, în mod cert, un concept filosofic mult prea teoretic, neaplicabil la tipul de realitate materială la care ne referim. De altfel, autoarea ne arată la una dintre paginile următoare că: . . .Din păcate aceste materiale (grupul Cluj–Cheile Turzii n.a.) au rămas neprelucrate în totalitate, fiind cunoscute, doar, materialele selective. Caracterul ceramicii pictate şi elementele vinciene l-au determinat pe Vlassa (sic!) să caute legături pentru aceste materiale la Tărtăria şi Tăualaş [13] (cel puţin ultima staţiune este mai târzie decât orizontul cronologic Vinča A2 / A3–B1, propus de autoare pentru acest moment cultural. [14] Despre ceea ce se întâmplă la acest orizont cronologic şi cultural ne-am exprimat părerea în scris în mai multe rânduri, fără a fi băgat în seamă [15] ). Chiar dacă această lipsă în informaţii, recunoscută de toată lumea, există, autoarea afirmă că: Studiind evoluţia ceramicii şi legăturile cu civilizaţiile vecine (pe ce baze stratigrafice? n.a.), s-a constatat o evoluţie a grupului Cluj–Cheile Turzii pe parcursul a două faze, după care se sfârşeşte transformându-se în grupul Iclod (pus de aceeaşi autoare la două etape distanţă, mai târziu, faţă de fenomenul citat, în aceeaşi lucrare! [16] ). Materialele din prima fază nu au fost îndeajuns studiate, deoarece, la Cluj stratul de cultură este la mare adâncime, iar în Cheile Turzii nu s-a epuizat cercetarea din lipsă de fonduri. [17] Nu ştiu dacă aceste afirmaţii se doresc a fi şi argumente serioase. Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra insuficienţei datelor pe baza cărora s-a creat cultura încriminată (Cluj–Cheile Turzii), în contextul în care faza timpurie a culturii Vinča este bine reprezentată în Transilvania, aşa cum o cunoaştem din descoperirile bănăţene sau sârbe. [18]

Cât priveşte grupul Lumea Nouă aceeaşi autoare ne informează că: Din puţinele date oferite de materialele publicate am încercat să ordonăm staţiunile, cu nivelurile definite de cercetători, în funcţie de caracteristicile ceramicii. Datele fiind trunchiate şi uneori insuficiente, rezultatele prelucrărilor trebuie privite cu rezervă (ceea ce se face de ani de zile; atunci cum de s-a încercat, totuşi, fără o săpături sistematice, ordonarea informaţiei? n.a.). . .În jurul acestui grup cultural sunt multe discuţii şi multe teorii, fără însă a se publica materiale, ceea ce a creat o atmosferă de mister, care a favorizat o serie de sincronisme dintre cele mai diversificate cu . . .. [19] Iată încă o componentă a CCTLNI ce se remarcă prin lipsa de informaţii ştiinţifice şi prin lipsa de credibilitate a concluziilor. Nimeni nu poate afirma cu certitudine care sunt celelalte categorii ceramice – în afara celei pictate – caracteristice acestui grup cultural. Toate teoriile s-au făcut pentru a demonstra originea şi evoluţia ceramicii pictate ruptă din contextul său arheologic firesc. Aşa nu vom putea fi siguri niciodată că avem dreptate.

Cât priveşte grupul Pişcolt [20] , acesta aparţine cu certitudine altui areal cultural, includerea sa în CCTLNI fiind, fără îndoială, forţată şi determinată de subiectivismul cercetătorului. [21]

În continuare, trebuie să ne exprimăm în termeni mai puţin academici asupra componentei CCTLNI formată din grupul Tăualaş [22] şi grupul Turdaş [23] . Opiniile noastre sunt adresate aceleaşi autoare, care nu a avut răbdarea (sau bunăvoinţa?) de a parcurge singura carte publicată până în acest moment ca rezultat al unei săpături bazate pe criterii moderne de cercetare, efectuate de noi, la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2 [24] şi ale cărei concluzii au fost publicate şi în mod separat, cu un an mai devreme [25] . La aceasta se mai pot adăuga şi alte articole şi studii bazate pe aceleaşi descoperiri [26] sau pe noile rezultate ale săpăturilor de la Turdaş, publicate – este drept – fragmentar, nu monografic, în mai multe rânduri [27] şi monografic după apariţia cărţii pe care o recenzăm. [28] Chiar dacă aceste articole sunt amintite – în mare parte – la sfârşitul lucrării, în lista bibliografică, ele nu sunt folosite de autoare şi în text, pentru justificarea fundamentării ştiinţifice a concluziilor domniei sale. [29] Simpla înşiruire a lucrărilor arată marele efort făcut în ultimul deceniu pentru lămurirea problemelor culturii Turdaş şi a tipului de ceramică pictată a culturii Turdaş, numit Tăualaş. Acest efort nu a fost băgat în seamă de autoarea citată! Datele din cel puţin patru situri neolitice cercetate sistematic în ultimul deceniu arată că ceramica pictată cu bitum în stil Tăualaş este caracteristică tuturor aşezărilor de fază clasică Turdaş (Turdaş, Orăştie, peştera Cauce, Călan ş.a.), fiind – în consecinţă – o specie ceramică a acesteia din urmă. Astfel că – pentru noi cel puţin – teoriile doamnei Zoia Kalmar reprezintă deja un capitol al istoricului cercetărilor bazat pe observaţii empirice, de neregăsit în teren. Suntem citat – însă – în cartea autoarei cu o lucrare colectivă [30] , ocazie cu care – după cum se observă – nici anul apariţiei nu este dat corect!

Componenta CCTLNI exemplificată prin grupul Iclod în lucrarea colegei noastre [31] este, fără îndoială, încă un prilej pentru noi de a contesta existenţa complexului cultural discutat. Acesta – grupul Iclod – se remarcă prin independenţă în cadrul fenomenelor culturale ale epocii, după cum ne-o sugerează şi bibliografia extrem de elaborată şi bine structurată a grupului. [32] Este greu de crezut că un grup cultural definit într-o manieră atât de categorică să-şi piardă independenţa culturală, demonstrată de atâtea ori, în favoarea unui concept teoretic, „de seră”. De dragul unor încercări teoretizante autoarea renunţă la tot ceea ce s-a făcut bun pe parcursul a mai bine de 20 de ani, la ideile pe care – de cele mai multe ori – le-a semnat împreună cu profesorul Gh. Lazarovici!

Despre următorul grup cultural al complexului CCTLNI – grupul Suplacu de Barcău (Suplac) [33] – ne-am pronunţat anterior, când am analizat cartea cercetătoarei Doina Ignat, într-o recenzie din acest calup. Caracterul eterogen al descoperirilor acestui grup arată clar labilitatea argumentării ştiinţifice a existenţei acestuia. În mare parte, materialele arheologice ale grupului nou definit aparţin de fapt culturii Salca–Herpály, puţin cunoscută în acest moment. [34]

Grupul Gilău [35] este definit pe seama unor materiale arheologice ce se disting prin faptul că sunt degresate cu mâl şi pleavă. Această caracteristică face ca alte materiale degresate în acest mod aflate la sute de km distanţă, în medii culturale deosebite, să fie alocate aceluiaşi „grup”. Dacă acesta este singurul – sau unul dintre puţinele argumente ale Z. Kalmar – atunci ne întrebăm ce rost mai are metoda tipologico–stilistică şi prelucrarea datelor pe calculator?

În sfârşit, ultima componentă a complexului cultural CCTLNI este cea a culturii Boian (faza Giuleşti, etapa Aldeni) şi cea a culturii Precucuteni [36] . Ideea este oricum hilară! Două culturi definite într-o perioadă în care arheologia se făcea în România cu seriozitate îşi pierd atributele de bază şi îşi „regăsesc” locul în Transilvania. Mă întreb până unde, în Moldova şi Muntenia, merge graniţa CCTLNI? Ne rezervăm plăcerea să discutăm aceste materiale cu alt prilej!

Eneoliticul este următoarea etapă analizată de autoare. [37] Manifestările culturale cuprinse în această perioadă sunt: cultura Petreşti [38] , Utilajul litic din neoliticul dezvoltat şi târziu [39] , cultura Cucuteni–Ariuşd [40] , cultura Tiszapolgár [41] , aspectul cultural Bodrogkeresztúr [42] , aspectul cultural al toartelor pastilate [43] şi metalurgia cuprului [44] .

Cultura Petreşti [45] este analizată prin prisma citării unor lucrări mai vechi sau prin săpăturile mai noi ale autoarei. Surprinde faptul că autoarea preia o afirmaţie bibliografică după care nu s-a descoperit nici un …strat Petreşti pur. [46] Atunci cum a reuşit profesorul I. Paul să definească cultura? [47] Tot aici aflăm că materialele petreştene de la Turdaş se extind către şosea, fapt cu totul inexact, spunându-se – mai departe – că turdăşenii preferă terasele înalte ale râurilor (alt fapt inexact), pentru a le fortifica (nu ştiu ce se înţelege la autoare prin fortificaţie; dacă este vorba despre un gard, suntem de acord, deoarece am demonstrat acest lucru la Orăştie; dacă este vorba despre fortificaţie în sensul gard / palisadă, dublate de şanţ / şanţuri, cred că nu este îndeajunsă o simplă afirmaţie) şi se citează lucrarea lui M. Blăjan [48] care se referă la aşezarea de la Turdaş din judeţul Alba, nicidecum la aşezarea eponimă culturii Turdaş, care se află în judeţul Hunedoara! Tocmai din această cauză credem că este vorba despre o regretabilă confuzie între cele două aşezări.

Strecurarea subcapitolului „Utilajul litic din neoliticul dezvoltat şi târziu [49] în cadrul capitolului referitor la „eneolitic” pare a fi o scăpare de metodica alcătuirii lucrării. Aici se observă imposibilitatea delimitării ferme ale unor culturi din CCTLNI, prin alocarea lor neoliticului dezvoltat, neoliticului târziu sau eneoliticului. Din cauza acestui considerent, multe dintre determinările culturale ale autoarei sunt fragile, la fel ca şi conglomeratul cultural citat de atâtea ori.

Cultura Cucuteni–Ariuşd [50] , sau poate, mai bine, Ariuşd, ca o variantă transilvăneană a complexului cultural Cucuteni–Ariuşd–Tripolije, este definită pe baza unui material arheologic subţire număreric, fragmentat şi rupt din contextele stratigrafice ferme. Săpăturile mai noi, cu observaţii stratigrafice, de la Ariuşd, nu sunt amintite. [51] Tot excursul se întemeiază pe analiza materialelor ceramice de la Ciucsângeorgiu. [52] Nu se fac referiri la articole cum sunt cel ce analizează materialele arheologice de la Feldioara [53] sau analiza deosebită redactată de A. Niţu [54] . În aceste condiţii, credem că asupra definirii acestei culturi se mai poate reveni, mai ales că nu există – în continuare – o corelaţie foarte fermă între cultura Ariuşd şi cultura Cucuteni sau altele contemporane.

În ceea ce priveşte cultura Tiszapolgár [55] , aceasta este tratată în acelaşi stil ca şi culturile anterioare, mai ales că în Transilvania propriu–zisă, intracarpatică, nu există descoperiri ce să poată fi încadrate cu precizie acestei culturi. Ea se întinde din zona Tisei până în câmpia Someşurilor şi din Banat până pe rama de est a munţilor Poiana Ruscă [56] , nicidecum aşa cum este exemplificată pe harta de la Fig. 145 [57] (preluată necritic de la Gh. Lazarovici [58] ). Este normal ca această cultură să nu se regăsească în Câmpia Transilvaniei atâta timp cât aici vieţuieşte puternica cultură Petreşti [59] , în acelaşi moment cronologic.

Cultura Bodrogkeresztúr este numită – poate pentru ca să fie botezată şi de autoare cumva – aspectul cultural Bodrogkeresztúr. [60] După ce am tipărit cartea dedicată culturii Bodrogkeresztúr [61] , o variantă a tezei de doctorat pe care am susţinut-o în anul 1995 – nu în anul 1994 cum susţine autoarea [62] – sunt convins că măcar termenul de cultură este valabil pentru un fenomen cultural ce ocupă un spaţiu geografic întins în patru ţări din Europa Centrală. Aflăm – şi acest mod de abordare este specific cărţii – că aşezările Bodrogkeresztúr lipsesc, existând doar locuiri. [63] Mărturisesc că nu am o cultură arheologică atât de bogată încât să fac diferenţierea între cei doi termeni! Ceea ce urmează la aceeaşi pagină ţine de ştiinţă şi ficţiune (se face aluzie la posibilitatea ca mormintele Bodrogkeresztúr să ţină de o altă cultură. . .).

Grupul cultural Decea Mureşului este încadrat cel puţin ciudat din punctul de vedere al cronologiei. Sigur că acesta nu are legătură directă, genetică, cu cultura Bodrogkeresztúr. El reprezintă manifestarea culturală a unor nou–veniţi – cum de atâtea ori s-a specificat în literatura de specialitate –, cu influenţe în tehnologii dinspre cultura Tiszapolgár, mai ales în ceramică. Curioasă este şi „continuitatea” propusă de autoare între ritul şi ritualul de înmormântare al grupului Decea Mureşului şi eneoliticul timpuriu de la Iclod. [64] Surprinde lipsa totală de orientare cronologică şi culturală. Ca să nu mai vorbim despre compoziţia în inventar a mormintelor, care este total deosebită de la o cultură la alta! Mă surprinde că este citat un articol al meu – şi în legătură cu grupul Decea Mureşului [65] – unde se explică în mod ferm compoziţia unui mormânt de tip Decea Mureşului, total deosebită de cea a unuia Iclod, lucru nesesizat de autoare chiar dacă ea este cea care publică mare parte a rapoartelor de cercetare arheologică din staţiunea şi cimitirele amintite la Iclod! Harta propusă de autoare este – din nou – mult prea generală [66] , iar grupul Decea Mureşului nu poate fi în nici un caz faza a treia a culturii Bodrogkeresztúr! [67] Dacă ar fi să respectăm realităţile date şi de datele radiocarbon amintite de autoare, grupul Decea Mureşului ar putea fi, în cel mai bun caz, contemporan cu faza I a culturii Tiszapolgár! Dar fabulând prea mult vom schimba şi propriile idei, tipărite deja, lucru cu care nu suntem de acord, cel puţin în această etapă.

Orizontul cultural Sălcuţa IV – Pecica–Şanţu Mare – Herculane II-III – Huniadihálom este numit de autoare, cu aceeaşi ardoare de a boteza, aspectul cultural al toartelor pastilate [68] . Citirea unor articole de bază precum cel redactat de P. Roman [69] sau a cărţii tipărite în anul 1988 de P. Raczky [70] ar fi făcut-o să-şi schimbe opinia, nemaivorbind de faptul că ar fi putut să specifice de unde a preluat vasele publicate la Fig. 160 [71] – de exemplu, ca şi altele dintre ilustraţiile desenate ale cărţii. Un orizont cultural deosebit de important pentru sfârşitul eneoliticului mijlociu a ajuns să fie „definit” prin câteva propoziţii, într-o carte ce se doreşte o sinteză atotcuprinzătoare.

În finalul analizei cu privire la lumea etno–culturală din neoliticul şi eneoliticul transilvănean ne exprimăm îndoiala asupra utilităţii tipologiei ornamentelor realizată în nişte pătrăţele în care se conturează fragmente de incizii, impresiuni sau linii pictate ştiut fiind faptul că frânturile de ornament reprezentate într-un pătrăţel se pot – foarte bine – continua cu celălalt pătrăţel care, tipologic, înseamnă un alt ornament, în opinia autoarei.

Metalurgia cuprului [72] este un prilej de noi semne de întrebare. Nu înţeleg de ce, după ce autoarea aminteşte mai multe tipologii realizate de autori români şi din străinătate (nu pe toate!) pentru multitudinea tipurilor de piese existente în eneolitic, Z. Kalmar-Maxim se simte datoare să schimbe şi să simplifice terminologia împământenită, introducând şi un nou tip major, cel numit Petreşti, fără a-l explica. Chiar dacă ordonarea pieselor a fost făcută de calculator [73] nu vedem ce contribuţii noi s-au adus, mai ales că în acest moment există destule date pentru ca tipologia să fie corelată cu stratigrafia verticală sau orizontală a unor situri arheologice sau cu zăcăminte sau zone predilecte pentru exploatarea materiei prime.

Capitolul IV este dedicat concluziilor. Acestea sunt formulate pe materialul documentar descris anterior, deci suferă de aceleaşi minusuri. Se fac, de exemplu, referiri la sincronisme etno–culturale între aşezarea de la Balomir, cea de la Tărtăria şi descoperirile din Banat [74] , în condiţiile în care de la Balomir nu s-a publicat nici o stratigrafie convingătoare sau – măcar – materialele arheologice dintr-un complex închis. Fără datări radiocarbon se trage concluzia că grupul cultural Lumea Nouă este contemporan cu datele absolute specifice culturii Vinča, faza B1. [75] Datele radiocarbon de la Zau de Câmpie sunt evocate drept un etalon pentru neoliticul dezvoltat (o perioadă relativ restrânsă de timp) [76] în timp ce, la momentul discutării tipologico–stilistice a materialelor arheologice din stratigrafia de aici, se afirmă că aceasta este – poate – singura tipică pentru întreaga evoluţie a complexului cultural CCTLNI din Transilvania (care durează o perioadă de timp mult prea lungă). [77]

În capitolul V sunt foarte interesante estimările cu privire la numărul populaţiei din neolitic, chiar dacă am vaga impresie că bibliografia folosită este reprezentativă pentru un model economic oarecum diferit de cel al perioadei studiate în carte (cel medieval occidental).

Este bun exemplul de patriotism local cel după care [78] aflăm că Clujul avea în neoliticul dezvoltat 70 ha, 1800–2450 locuitori şi era târg. Prin cele câteva sondaje efectuate pe acest teritoriu concluzia este elocventă! Capitolul continuă cu un util Repertoriu arheologic [79] , un Dicţionar de termeni [80] , Anexe [81] , Rezumat [82] , Lista bibliografică [83] , Abrevieri [84] , Indicele pe culturi a localităţilor [85] , Indicele alfabetic general [86] şi un Postscriptum semnat de dr. Gh. Lazarovici [87] , înaintea listei sponsorilor.

Din toată această enumerare, nu întotdeauna calmă, constatăm că la ora actuală este mult mai comod – ca metodă de cercetare – să pliem cunoştinţe disparate, cu argumentaţie minimală, decât să reluăm cercetarea – acolo unde este cazul şi nevoie – şi să rediscutăm informaţiile, la nivelul documentaţiei ultimilor ani. De asemenea, observăm că, cel puţin pentru Transilvania, se merge în interpretarea informaţiei arheologice pe clişeele vechi, date de săpături de acum 50–80 ani, fără a se reconsidera ideile cercetătorului pe baza descoperirilor publicate în ultimii ani. Se ascunde lipsa de informaţii în spatele unor scheme, grafice, propoziţii alambicate care nu-şi găsesc corespondent nici în dicţionare şi – de ce nu ? – în spatele unor fotografii color reuşite, dar necomentate corespunzător calităţii lor (care – trebuie să recunosc – m-au făcut gelos pe capacitatea financiară a sponsorilor autoarei).

Ca un argument pentru faptul că am căutat ca această recenzie să reflecte doar preocupările mele ştiinţifice nu am folosit drept argumente ale excursului greşelile de tipar (unele tipice introducerii datelor pe calculator, altele atipice) sau unele redări grafice mai şterse care pot duce la interpretări eronate. Nu am „vânat” nici opţiunile gramaticale ale autoarei sau modalităţile personale de exprimare.

Tema legată de neoliticul şi eneoliticul Transilvaniei mă preocupă de peste 10 ani şi tocmai de aceea cred în utilitatea acestui demers al autoarei. Chiar dacă se pot sesiza dezacorduri între modul meu de a gândi [88] şi cel al autoarei sau între sursele mele de informare (este drept că multe săpături noi, personale, sunt în curs de publicare) şi cele ale Zoiei Kalmar, cred că lucrarea reprezintă o sinteză necesară pentru începutul creionării unui tablou real al neoliticului şi eneoliticului din Transilvania.

Sabin Adrian LUCA

 

Literatură

 

Blăjan 1975 – Blăjan M., Aşezarea de tip Petreşti de la Turdaş (jud. Alba). ActaMN 12 (1975) 35-44.

Ciarnău–Lazarovici 1985 Ciarnău I., Lazarovici Gh., Descoperiri neolitice pe valea Ierului. Crisia 15 (1985) 15-25.

Comşa 1973 Comşa E., Câteva date despre aşezarea de tip Ariuşd de la Feldioara. StCom–Sf. Gheorghe 1 (1973) 45-56.

Lazarovici 1977Lazarovici Gh., Sfârşitul culturii Vinča–Turdaş în Câmpia Transilvaniei. Tib–StComCar 2 (1977) 211-230.

Lazarovici 1977a – Inventarul a două morminte neolitice de la Cluj-Napoca. ActaMN 14 (1977) 23-28.

Lazarovici 1983 – Şantierul arheologic Iclod (1977–1981). MCA 15 (1983) 50-61.

Lazarovici 1983a – Principalele probleme ale culturii Tiszapolgár în România. ActaMN 20 (1983) 3-32.

Lazarovici 1991 – Aşezarea şi grupul Iclod. Cluj-Napoca (1991).

Lazarovici–Kalmar 1982 Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Discuţii pe marginea legăturilor cronologice şi culturale între grupul Iclod şi cultura Tisa. ActaMN 19 (1982) 221-246.

Lazarovici–Kalmar 1986 – Şantierul arheologic Iclod (1983–1984). Apvlvm 23 (1986) 25-42.

Lazarovici–Kalmar 1987 – Şantierul arheologic Iclod. Campania 1985. Apvlvm 24 (1987) 9-40.

Lazarovici–Kalmar 1989 – Săpăturile arheologice de la Iclod. Campania din 1986. Apvlvm 25 (1989) 9-48.

Lazarovici–Kalmar 1989–1993 – Şantierul arheologic Iclod (campania 1989). ActaMN 26–30 (1989–1993) 337-364.

Lazarovici–Kalmar 1990 – Şantierul arheologic Iclod (campania 1987). Apvlvm 26 (1990) 55-68.

Lazarovici–Kalmar 1990–1993 – Săpăturile de la Iclod (campania 1988). Apvlvm 27-30 (1990–1993) 23-58.

Lazarovici–Németi 1983Lazarovici Gh., Németi I., Neoliticul dezvoltat din nord-vestul României. ActaMP 7 (1983) 17-60.

Lazarovici & alii. 1983-1984 – Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Ardevan R., Aşezarea neolitică de la Cluj–Piaţa Ştefan cel Mare. Marisia 13–14 (1983–1984) 15-22.

Lazarovici & alii. 1985Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Draşovean Fl., Luca S. A., Complexul neolitic de la Parţa. Banatica 8 (1985) 7-72.

Lazarovici & alii. 1991Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Draşovean Fl., Marin N., Luca S. A., Cultura Vinča în România. Timişoara (1991).

Lazarovici & alii. 1994Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Pintea R., Meşter M., Şantierul arheologic Iclod. Campania din 1993. ActaMN 31 (1994, 1) 325-340.

Lazarovici & alii. 1995 Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Lazo C., Meşter M.,  Şantierul arheologic Iclod. Campania 1994. ActaMN 32 (1995, 1) 507-535.

Lazarovici & alii. 1996 Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Meşter M., Bulbuc A., Radu S., Şantierul arheologic Iclod. Campania din 1995. ActaMN 33 (1996, 1) 267-299.

Lazarovici & alii. 1997 Lazarovici Gh., Kalmar Z. (Maxim), Meşter M., Piciu T., Radu S., Bindea M., Şantierul arheologic Iclod. Campania din 1996. ActaMN 34 (1997, 1) 637-667.

Luca 1993 Luca S. A., A new special discovering from Turdaş. Banatica 12 (1993) 21-23.

Luca 1993a – Aşezarea eneolitică de la Jupa–Sud (jud. Caraş-Severin). Tib–StComCar 8 (1993) 27-34.

Luca 1994 – Complexul ritual de la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2. SCIVA 45 (1994, 4) 363-367.

Luca 1994a – Turdaş–Luncă. CCA – campania anului 1993. (1994).

Luca 1994b – Rit şi ritual de înmormântare la cultura Bodrogkeresztúr şi la Grupul Decea Mureşului în România. SIT 1 (1994) 9-16.

Luca 1995 – Die Kultanlage von Broos / Orăştie–Böhmerberg / Dealul Pemilor, Ausgrabungsstelle X2 (Kreis Hunedoara). ForVL 38 (1995) 85-90.

Luca 1995a – Aşezarea de la Turdaş – situaţia actuală a sitului arheologic (I). AICSUS 2 (1995) 33-36.

Luca 1995b – Turdaş–Luncă. CCA – campania anului 1994. (1995).

Luca 1995c – Cercetări cu privire la preistoria Orăştiei. OrăştieFD (1995).

Luca 1995–1996 – Die Vinča–Siedlung aus Rumeß. Die A– Phase der Vinča–Kultur in Siebenbürgen. Sargetia 26 (1995–1996) 45-62.

Luca 1996 Încadrarea cronologică şi culturală a aşezării neolitice de la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2. Corviniana 3 (1996) 21-28.

Luca 1996a – Eine rituelle Anlage in Turdaş–Luncă (Kreis Hunedoara). ForVL 39 (1996) 121-126.

Luca 1996b – Un complex de fundare al locuinţei de la Turdaş–Luncă (jud. Hunedoara). ITSR 2 (1996) 1-6.

Luca 1996c – Aşezarea de la Turdaş – situaţia actuală a sitului arheologic (II). AICSUS 3 (1996) 27-30.

Luca 1996d – Turdaş–Luncă. CCA – campania anului 1995. (1996).

Luca 1996e – Die Siedlung von Thorendorf/Turdaş – der gegenwärtige Stand der archäologischen Ausgrabungsstelle. VCRCC (1996) 219-222.

Luca 1997 – Aşezări neolitice pe valea Mureşului (I). Habitatul turdăşean de la Orăştie–Dealul Pemilor (punct X2). BMA 4 (1997). Alba Iulia.

Luca 1997a – Turdaş–Luncă. CCA – campania anului 1996 (1997).

Luca 1998 Relaţiile culturale de la sfârşitul neoliticului dezvoltat dintre Transilvania şi ţinuturile înconjurătoare. CCDJ 16 (1998) 252-262.

Luca 1998a – La nécropole appartenante à la culture Turdaş trouvée à Orăştie–Dealul Pemilor, Point X2. ITSR 4 (1998) 36-45.

Luca 1998b – Turdaş–Luncă. CCA – campania anului 1997. (1998).

Luca 1998c – Die kulturelle Beziehungen am Ende der entwickelten Jungsteinzeit zwischen Siebenbürgen und den umgebenden Gebiete. Die Wiederspiegelung dieser in den in der siedlung von Turdaş–Luncă (Kr. Hunedoara). LNMDR (1998) 165-180.

Luca 1999 – Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României – cultura Bodrogkeresztúr –. BMA 11 (1999). Alba Iulia.

Luca 1999a – Aspecte ale neoliticului şi eneoliticului din sudul şi sud-vestul Transilvaniei. Apvlvm 36 (1999) 5-33.

Luca 2001 – Aşezări neolitice pe valea Mureşului (II). Noi cercetări arheologice la Turdaş–Luncă. I. Campaniile anilor 1992–1995. Bucureşti (2001).

Luca 2001a – Cercetări arheologice la Oradea–Salca. . .şi câteva probleme legate de cultura Salca–Herpály. Apvlvm 38 (2001, 1), 27-84.

Luca 2001b – Archäologische unterschuchungen bei Grosswardein–Salca. . .und einige Probleme bezüglich der Salca–Herpály – Kultur. Festschrift für Gheorghe Lazarovici. Timişoara (2001) 123-190.

Luca–Barbu 1992–1994 Luca S. A., Barbu M., Aşezarea neolitică de la Iosaş-Anele (jud. Arad). Sargetia 25 (1992-1994) 13-24.

Luca–Ciugudean–Roman–Dragotă 2000 – Faza timpurie a culturii Vinča în Transilvania. Repere ale orizontului cronologic şi etnocultural. Angvstia 5 (2000) 37-72.

Luca–Ciugudean–Roman–Dragotă 2000a – Die frühphase der Vinča – Kultur in Siebenbürgen. Anhaltspunkte des chronologischen und ethnokulturellen horizontes. Apvlvm 37 (2000, 1), 1-50.

Luac–Cosma 1993 Luca S. A., Cosma A., Archäologische Geländeunterschungen im Brooser Gebiet Böhmerberg (Dealul Pemilor). ForVL 36 (1993) 85-88.

Luca–El Susi 1989 Luca S. A., El Susi G., Consideraţii privind uneltele de os şi corn din staţiunea neolitică de la Liubcova-Orniţa. Apvlvm 25 (1989) 49-58.

Maxim 1999Maxim Z., Neo–Eneoliticul din Transilvania. Date arheologice şi matematico–statistice. (Cluj-Napoca 1999).

Niţu 1973Niţu A., Reconsiderarea Ariujdului. StCom–Sf. Gheorghe. 1 (1973) 57-124.

Németi 1986–1987Németi I., Descoperiri din neoliticul târziu în Valea Crasnei. StComSM 7–8 (1986–1987) 15-61.

Németi 1986–1987a – Descoperiri arheologice de pe teritoriul localităţii Moftinu Mic (jud. Satu Mare). StComSM 7–8 (1986–1987) 101-137.

Paul 1992 Paul I., Cultura Petreşti. Bucureşti (1992).

Paul–Luca & colab. 1994Paul I., Luca S. A., Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2. CCA – campania anului 1993. (1994)

Paul–Luca & colab. 1995 – Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2. CCA – campania anului 1994. (1995).

Paul–Luca & colab. 1996 – Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2. CCA – campania anului 1995. (1996).

Paul–Luca & colab. 1997 – Orăştie–Dealul Pemilor, punct X2. CCA – campania anului 1996. (1997.

Raczky 1988 Raczky P., A Tisza-vidék kulturális és Kronológiai a Balkánnal és az Égeikummal a Neolitikum, Rézkor idöszakában. Szolnok (1988).

Roman 1973 Roman P. I., Strukturänderungen des Endäneolithikums im Donau – Karpaten – Raum. DaciaNS 15 (1971) 31-170.

Székely 1973 – Székely Z., Import cucutenian în aria culturii Ariujd. StCom–Sf. Gheorghe. 1 (1973) 37-43.

Zaharia 1973 Zaharia E., Date preliminare despre rezultatele săpăturilor de la Ariujd 1968 – 1973. StCom–Sf. Gheorghe. 1 (1973) 26-35.

 

 

 

 

 

 



[1] Maxim 1999, 13.

[2] Comşa 1996.

[3] Maxim 1999, 14.

[4] Paul 1993; lucrarea nu este cuprinsă în lista prescurtărilor bibliografice folosite de autoare şi – după cunoştinţele noastre – nu există.

[5] Maxim 1999, 18.

[6] Bolomey–Marinescu-Bîlcu 1988 la lista bibliografică a cărţii.

[7] Luca–El Susi 1989, 49-58.

[8] Luca–Barbu 1992–1994.

[9] Maxim 1999, 30-63.

[10] Ibid., 69-100; la fel Lazarovici & alii. 1991, 100-140.

[11] Maxim 1999, 63.

[12] Ibid., 69.

[13] Ibid., 72.

[14] Ibid., 69.

[15] Luca 1995–1996; 1997, 72-76; 1999a, 8-10; Luca–Boroffka–Ciută 1998.

[16] Maxim 1999, 69.

[17] Ibid., 73

[18] Luca 1995–1996; 1999a, 8-11; 2001; după apariţia cărţii recenzate au mai apărut şi lucrări „ţintite” pe momentul vincian timpuriu: Luca–Ciugudean–Roman–Dragotă 2000; 2000a.

[19] Maxim 1999, 74.

[20] Lazarovici–Németi 1983; Lazarovici–Ciarnău 1985; Németi 1986–1987; 1986–1987a.

[21] Maxim 1999, 75-80.

[22] Ibid., 80-81.

[23] Ibid., 81-87.

[24] Luca 1997.

[25] Luca 1996.

[26] Luca–Cosma 1993; Luca 1994; 1995; Paul–Luca & colab. 1994; 1995; 1996; 1997.

[27] Luca 1993; 1994a; 1995a; 1995b; 1995c; 1996a; 1996b; 1996c; 1996d; 1996e; 1997a; 1998; 1998a; 1998b; 1998c; 1999a.

[28] Luca 2001.

[29] Maxim 1999, 268.

[30] Lazarovici–Kalmar–Draşovean–Luca 1984; de fapt Lazarovici & alii. 1985 – la Maxim 1999, 86.

[31] Maxim 1999, 87-92.

[32] Lazarovici 1977; 1977a; 1983; 1991; Lazarovici & alii. 1983–1984; 1985; 1994; 1995; 1996; 1997; Lazarovici–Kalmar 1982; 1986; 1987; 1989; 1990; 1990–1993.

[33] Maxim 1999, 93-97.

[34] Cele mai noi opinii despre cultura Salca–Herpály: Luca 2001a; 2001b.

[35] Maxim 1999, 97.

[36] Ibid., 98-100.

[37] Ibid., 100-138.

[38] Ibid., 100-107.

[39] Ibid., 108-112; parcă era vorba despre eneolitic; de aici deducem că terminologia nu este foarte bine fixată în sistemul cultural imaginat de autoare.

[40] Ibid., 112-119.

[41] Ibid., 119-124.

[42] Ibid., 124-127.

[43] Ibid., 127.

[44] Ibid., 128.

[45] Ibid., 100-107.

[46] Ibid., 100.

[47] Paul 1992.

[48] Blăjan 1975.

[49] Maxim 1999, 108-112.

[50] Ibid., 112-119.

[51] Zaharia 1973; Székély 1973; etc..

[52] Maxim 1999, 112.

[53] Comşa 1973.

[54] Niţu 1973.

[55] Maxim 1999, 119-124.

[56] Luca 1993a; 1999a.

[57] Maxim 1999, Fig. 145.

[58] Lazarovici 1983a.

[59] Luca 1999, 42.

[60] Maxim 1999, 124-127.

[61] Luca 1999.

[62] Maxim 1999, 124, 268.

[63] Ibid., 126.

[64] Ibid., 125.

[65] Luca 1994.

[66] Pentru comparaţie vezi Luca 1999, Harta 5.

[67] Maxim 1999, 124.

[68] Ibid., 127.

[69] Roman 1973.

[70] Raczky 1988, 33-49.

[71] Maxim 1999, Fig. 160.

[72] Ibid., 128.

[73] Ibid., Anexa 15.

[74] Ibid., 131.

[75] Ibid., 133.

[76] Ibid., 133.

[77] Ibid., 69.

[78] Ibid., 138.

[79] Ibid., 138-195.

[80] Ibid., 196-198.

[81] Ibid., 199-211.

[82] Ibid., 212-245.

[83] Ibid., 246-282.

[84] Ibid., 283-285.

[85] Ibid., 286-287.

[86] Ibid., 287-312.

[87] Ibid., 313.

[88] Luca 1999a; 2001.